Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Anatomie narativă

Anatomie narativă

Ianuarie 2018

Ţestoasa care priveşte pe fereastră este cartea de debut a Marinelei Opriş, apărută la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca. Autoarea s-a născut pe data de 13 august 1981, în oraşul Târgu Mureş şi este absolventă a Universităţii de Ştiinţe şi Litere „Petru Maior”, profil filologie din oraşul natal. Volumul este alcătuit din 21 de pseudopovestiri precedate de o Introducere şi secondate de o Încheiere, povestiri ce compun o ingenioasă anatomie narativă în care pactul autobiografic se suprapune peste cel romanesc. Cartea este o prelungă mărturisire a senzaţiilor, a concepţiei autoarei despre actul scrierii surprinsă în Introducere. Scrisul ca amânare din lipsa timpului, dar şi din lipsa experienţei justifică oarecum debutul întârziat, deşi în spatele acestora se află, în esenţă, o lipsă mărturisită a curajului: „De fapt nu am curaj”. Marinela Opriş ne oferă spre lectură o proză epidermică, viscerală asociată unor sentimente şi senzaţii orchestrate pe verticală dinspre manifestare, Creierul, spre stare, spre increat, Oul. Scrisul reprezintă o descătuşare emoţională, iar lectura înseamnă receptare a senzaţiilor, a sentimentelor dincolo de cotidianul tulburător asociat ceasurilor ticăitoare menite a tulbura liniştea: „Uram camerele ce aveau ceasuri ticăitoare. Acel zgomot nedesluşit, supărător care nu lasă liniştea să fie linişte deplină, acel zgomot ce îţi aduce aminte greţos că nimic nu poate fi perfect, nici măcar liniştea”. 
În spatele unei voci narative aparent detaşate se află un eu tulburat cuprins de frica mărturisirii percepută ca vulnerabilitate. Astfel se naşte un joc al convenţiilor, al unei teatralităţi asumate prin confesiune, al unei personalităţi dedublate, iar în spatele acestei parabole despre existenţă se ascunde broasca ţestoasă, personaj liant al celor 21 de vertebre orchestrate senzorial: „Creierul ei se refugiase într-o ţeastă de ţestoasă”. Ţestoasa reprezintă metamorfoza fiinţei, claustrarea, captivitatea în propria-i carapace: „De cele mai multe ori era fericită că putea să treacă neobservată la vreo petrecere unde se afla din obligaţie”. Natură reflexivă, închisă, nezgomotoasă, autoarea se confesează scriind: „Îi plăcea să stea cu gândurile care nu erau puţine şi îi ocupau mult timp”, „Izolarea socială nu o tulburase nici măcar când era adolescentă”. 
Deşi alege o formulă narativă heterodiegetică, Ţestoasa care priveşte pe fereastră este un pseudojurnal al copilăriei, al adolescenţei şi al maturităţii timpurii, in nuce, un jurnal al experienţei: „Lor le pregătea în fiecare zi paturi curate şi prosoape, le aşeza masa sau le spăla farfuriile. Făcea parte şi ea din lanţul ce se construia ca să ofere o vacanţă liniştită”. Autoarea se analizează cu luciditate într-o scriere autoreflexivă şi se identifică la nivel fiinţial cu ţestoasa din nevoia ascunderii, a izolării: „Nu se gândise niciodată dacă era frumoasă sau nu, probleme mai mari îi frământau raţiunea”. 
Învelişul autoimpus este atât la nivel exterior cât şi la nivel interior. Anii de claustrare socială, istorică şi politică îi vor stârni o sete nestăvilită, iar atracţia occidentului se va configura încă din copilărie: „Vecinii ei au plecat înainte de revoluţie şi au lăsat un gol în jocurile lor de copii, pentru că fetiţa lor a dus cu ea toate jucăriile miraculoase ce le avea. Era un mister de unde îşi procura ea jucăriile acelea, în magazine nici urmă de aşa ceva. Mare fiind, a înţeles că ele veneau de peste hotare. De atunci începuse să încolţească dorinţa de a ajunge pe tărâmurile acelea miraculoase de unde veniseră păpuşile şi maşinile pe care le venerase”. Nici cărţile, nici impresiile cunoscuţilor despre străinătate nu aveau să o convingă despre tărâmul de basm pe care şi-l construise acribios în anii de recluziune: „Nu era însă suficient ca să potolească setea asta de nou, de modern şi mai ales de necunoscut”.
Fals tratat senzorial, Ţestoasa care priveşte pe fereastră, aglutinează mărturisiri construite sinestezic, în tonuri simboliste, asemenea unei partituri lirice: „Toată noutatea se restrângea la simţul olfactiv. Nu mai simţise niciodată nasul ca fiind o parte atât de importantă a corpului ei. (...) Doar pentru că îi era ruşine nu adulmeca tot ce era în jur. Ar fi tras cu nesaţ în piept mirosuri noi ca să le ţină acolo pe vecie”, „Din tot corpul ei i se părea că cei mai importanţi sunt ochii. Nu percepea încă legătura nimicitoare cu creierul. (...) Era plăcută confuzia asta în tot ce se petrecea afară sau înăuntru, încă nimic nu avea etichete, denumiri sau explicaţii”, „Se jucase multă vreme cu senzaţiile astea de lumină-întuneric”.
Inflexiunile narative sunt recognoscibile între cele două paliere pe care îşi construieşte discursul autoarea. Mărturisirea la persoana întâi din Introducere şi Încheiere se interferează cu vocea narativă detaşată pe care o alege într-un amplu scenariu al teatralităţii confesive bine asumate. Între cele două saluturi se află un ins hipersensibil, tulburat, sfios, neîncrezător, care îşi ia drept carapace scrisul, pentru a se autodepăşi, mărturisindu-se, care se erijează într-o necuvântătoare pentru a-şi savura tăcerea: „Vă salut!”, care se autoradiografiază într-o proză anatomică secondată de tonuri lirice.

Autor: Imelda Chința