Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Purgatoriile unei metavoci, purgatoriile unui metapersonaj

Purgatoriile unei metavoci, purgatoriile unui metapersonaj

Ianuarie 2018

Cerul unui ocnaș (metaroman), 
Ion Pițoiu-Dragomir

Considerate elemente paratextuale, titlul și subtitlul unei opere sunt privite, adesea, ca firești, necesare convenții literare. Titlul subiectiv, deci tematic, în viziunea lui G. Genette, propus de scriitorul Ion Pițoiu-Dragomir pentru recentul roman Cerul unui ocnaș e secondat de un explicit subtitlu, metaroman, care, alături de particularitățile scriiturii deja consacrate, a stârnit vii și interesante reacții în cadrul Cenaclului Silvania. Considerațiile celor care au participat la ședința de cenaclu au fost consistente și aplicate, conturând o imagine polifonică a modalităților de receptare a textului. 
Pornind de la impresia generală pe care o lasă lectura romanului, sintetizată într-o afirmație elocventă („Moromete a primit o tabletă”), Florin Horvath a subliniat deopotrivă aspecte formale relevante și simbolistica romanului. Scrisă în stilul noii generații, cartea „spulberă titlurile anterioare și face un aluat nou, care se așază sub semnul a trei elemente: morală, onoare și credință”, afirma prozatorul. Eliptic și „feliat”, oferind o repetitivă imagine a ocnașului, populat cu eroi anonimi, scoși la lumină din comunism, aparținând unei generații de revoltați, romanul mizează pe simbolica imagine a cerului lăuntric, zidit în erou.
Considerat de Daniel Săuca special ca scriitură, dar atipic pentru un metaroman, așa cum se dorește a fi, volumul Cerul unui ocnaș e greu încadrabil. Lipsa unor personaje clasice, stilul labirintic, greu de urmărit, greu de receptat, de multe ori, multiplicarea autorului în numeroase ipostaze constituie deja suficiente elemente pentru a vorbi de o „scriitură marcă înregistrată”, după cum aprecia președintele Asociației Scriitorilor din Sălaj.
Dacă Ioan Maria Oros a accentuat ideea de antiroman, postmodern, în care se remarcă evoluția unui „Roman excepțional”, Daniel Hoblea a remarcat monologul polifonic, prețiozitatea și ironia, caracterul ludic, secvențialitatea galopantă și liricizantă. Text-pildă, cu subtext sapiențial, cu personaje-metaforă, romanul evidențiază, după cum sublinia secretarul cenaclului, captivitatea omului conștient de sine.
Amplă și pertinentă a fost intervenția președintelui cenaclului, Marcel Lucaciu, care observa dimensiunea socială, politică și religioasă a romanului ce vine în continuarea prozelor anterioare ale autorului. Construcția ingenioasă, cu fire epice care se întrepătrund, glisarea planurilor, aspectul de mozaic, dimensiunea epico-lirico-dramatică și simbolistica personajelor sunt câteva dintre caracteristicile romanului considerat deopotrivă parabolă și alegorie. 
Am putea, incitați de cordiala polemică pe marginea încadrării romanului în mode și modele, tipuri și tipare să ne focalizăm intervenția pe a demonstra dacă și cât e antiroman sau metaroman Cerul unui ocnaș. Și am putea lesne ilustra natura polemică și radicală a romanului care, asemenea oricărui antiroman care se respectă, e departe de a respecta clasicele convenții ale speciei: absența unui subiect evident, independența episoadelor înglobate, deplasarea accentului de pe abia schițatele personaje pe medii și obiecte, ignorarea voită, poate chiar sabotarea verosimilității prin alternarea planurilor și a registrelor.
Relativ facilă e și identificarea trăsăturilor metaromanului, în recenta operă a lui Ion Pițoiu-Dragomir: de la răsturnarea cronologiei, la dezvăluirea mecanismelor care au ca finalitate creația, a laboratorului de creație, cu tot instrumentarul ideatic diriguitor, a imaginii creatorului, cu obsesiile, spaimele, credințele și idealurile sale, a sensului creației, a întregului proces de scriere, receptare a textului, a destinului operei, în fond. 
A rămâne la aceste aspecte formale ar însemna însă a ne opri, în termenii autorului, la „catetele” romanului și a omite unghiul drept pe care acestea îl formează, a sesiza doar orizontalitatea romanului, abscisa acestuia, și a pierde din vedere ordonata, dimensiunea verticală.
Se dezvăluie, pe parcursul celor patruzeci de capitole, o construcție romanescă dominată de dihotomii, simetrii și analogii (cerul ocnașului-viețaș/cerul celorlalți, umbra sângerândă/imaginea elefantului mort, copii alergând/albine gonite, apocalipse exterioare/apocalipse interioare, războiul cibernetic/războiul interior), a cărei miză nu e nici fidelizarea cititorului printr-o narațiune fluidă, antrenantă, cu suspans și intrigă ușor vizibile, nici evocarea sau relatarea reportericească a unor evenimente, nici oferirea unor modele sau antimodele prin personaje cu biografii consistente. Cerul unui ocnaș e, mai degrabă, dincolo de micile trame care se întrețes și sunt, fluctuant, reluate, un pariu al autorului cu sine însuși și cu cititorul. Ce este și ce nu este omul-scriitorul-cititorul-creația, cât/când e ocnaș și cât/când e om liber omul-scriitorul-cititorul, cum/de ce sunt, creator și creație, „gazde” pentru Dumnezeu și/sau „surcele pentru Marele foc” sunt, de fapt, liniile directoare ale romanului în care nu conflictele exterioare dau și susțin tensiunea romanului, în ciuda tragismului acestora, ci conflictele interioare arborescente, care, în mod paradoxal, cu cât sunt mai mult luminate, cu atât au o mai evidentă funcție cathartică.
În mod evident, Ion Pițoiu-Dragomir scrie un metaroman atunci când decriptează, la începutul capitolelor, semnificațiile scenelor sau termenilor/simbolurilor din episoadele anterioare, motivând alegerea smereniei ca simbol central, justificând utilizarea unui mod sau timp verbal sau urmărind, digresiv, relativitatea, polisemantismul sau forța conotativă a unor termeni precum libertate, autenticitate, prietenie. Cu punct de pornire în „Cartea Luminii”, pledoariile personajului – care e confesor în sensul arhaic și actual al cuvântului, de creștin care se confesează/își mărturisește credința, fără a fi osândit la moarte, și de „față bisericească” ce spovedește, duhovnic – îmbracă, uneori, mai ales în prima parte a romanului, ba forma unor predici, ba a unor dialoguri socratice. Nu e vorba însă de sensul comun al cuvântului, căci nu suntem în fața unei opere religioase. Predica-pledoarie e, de fapt, o altă dovadă a faptului că suntem în fața unui metaroman. Odată cu naratorul, cititorul (își) explică și înțelege experiențele anterioare, retrăind, cinematografic, scene simbolice, puternic metaforizate, într-un duel trecut-prezent între ceea ce autorul numește „săbiile ideilor”. 
Tot metaroman scrie autorul și când identifică amprentele specifice creatorului și creației – „autentic, firesc, simplu, deschis” – când oscilează între a fi interogativ, aprobator sau dezaprobator cu privire la problematica actului de creație: cum și ce trebuie „cioplit”, care e menirea cuvântului („- Ai realizat, cumva, m-ai întrebat atunci, că atâția eu din discursul tău și atâtea verbe la persoana întâi singular – tot ipostaze ale lui... eu – îți obturează mo-des-ti-a și sim-pli-ta-tea?”, „Și nu ne gândim deloc la măsura cuvintelor: nu care (cuvinte), nu câte (cuvinte), nu felul rostirii (cuvintelor), nu, nu, nu, nimic, din toate astea! Ele contează numai când sunt... trăite printr-o ardere interioară, dacă se fac «aur curățit în foc»; „Adesea cuvintele sunt adevărate sicrie”), cum trăiești/scrii/citești („Oricum, odată cu «melodiile vieții» – sunete, dar și... zgomote – sunt vii și «portativele» ce le găzduiesc.(...) Reținem, în primul rând, sensurile proprii ale cuvintelor”; „- Dacă vei gândi – vreodată – că scrisul unei cărți este, oarecum, un cântec, noi, personajele tale, te o-bli-găm să reții că în urma acestuia... rămâne... cenușă!”; „Părinte, în cartea mea sunt două limbaje: cel observat în timp real de cititor și... metavocea din cifre și numere, toposuri și evenimente-cruciale! – «ascunse» primei priviri!”), care este destinul unei opere („Scena sicrielor fusese tratată în scenariu cu maximă atenție și pentru faptul că producătorul a remarcat-o primul în metaromanul Cerul unui ocnaș, el a recomandat-o scenaristului cu fervoare și acum ținea să iasă totul perfect”), cum ajungi să fii autentic într-o „lume de arlechini”(„În forul nostru interior vom găsi zbateri care smulg din rădăcini «arborii» ce ne fixaseră atâtea idei considerate fără cusur, aflăm frământarea «valurilor» unde ne învioraserăm așteptările pline de speranțe, suntem uimiți cum se prăbușesc «edificiile» salvându-ne totdeauna de fulgere”.) 
Departe de a constitui o simplă recuzită, obiectele-simbol, devin metapersonaje. Sacoul bej, dalta, plicul, sicriul, oglinda au o încărcătură semantică și o greutate, în contextul operei, aproape egală cu a personajelor fulgurante, anonime, colective. Li se adaugă simbolurile aflate sub semnul cifrei șapte, simbolul perfecțiunii divine: șapte cruci de ceară (obiect ritualic, utilizat la înmormântări, în timpul slujbei), șapte răni, șapte note muzicale, șapte culori în curcubeul „surâs” al divinității. 
Simbolice sunt și puținele personaje care se remarcă în roman: Revis – un Revis – e, cel mai probabil, o anagramă de la cuvântul „univers”, iar personajul care domină romanul prin ampla confesiune e particularizat printr-un număr de identificare specific celor încarcerați. 40.18.04 ne trimite, în mod evident, la biografia autorului, născut în 18.04.1940. Însă nu acesta e aspectul relevant, în ceea ce privește „viețașul” care alternează rememorarea cu autoanaliza, reflecția, meditația, căci religia lui e, de fapt, similară celei în care trăiesc făuritorii de săbii japoneze. Nu produsul, ci procesul e esențial; nu „eu-celălalt”, ci eu, după cum afirmă într-un pasaj emoționant prin dimensiunea pe care o dă, printr-un autentic autoportret, dramei omului-creator: „- Așa mi-a cerut viața, a reluat cu aplomb: să nu fiu eu, ci să fiu... eu-celălalt! - Și n-ai fost... suprataxat pentru asta? Cum te-au «citit» ceilalți? Nu făceau, cumva aluzii, la porțile vreunui... ospiciu? - Desigur... Cei din jur au văzut în mine jovialul, mai întâi – e adevărat că, uneori, purtam o... mască specială – apoi l-au «tatuat» pe durul, exigentul, mai bine zis... Niciodată însă n-au surprins pe tragicul profund!”
Pentru Ion Pițoiu-Dragomir, a crea înseamnă a se crea, iar reciproca este perfect valabilă. În umbra unor semne apocaliptice (furturi, arestări, încarcerări, inundații), se întrevăd cheile-trepte ale „judecății drepte”, pe care numai purgatoriul creației autentice le poate oferi: „Curățenia”, „Ordinea interioară”, „Pacea roditoare”, „Armonia”, „Iubirea înălțătoare”.

Autor: Carmen Ardelean