Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Un giuvaier insuficient șlefuit”

„Un giuvaier insuficient șlefuit”

Ianuarie 2018

Considerăm că nu poate fi deloc întâmplătoare apariția monografiei lui Traian Vedinaș, Simion Bărnuțiu: pașoptist și filosof modern, Editura Caiete Silvane, colecția Memoria, Zalău, 2017, exact în anul care a marcat, cu largi ecouri, centenarul morții lui Titu Maiorescu. Spunem asta pentru că, prin teza ei fundamentală, cea a continuității de profunzime dintre Bărnuțiu și Maiorescu, lucrarea de față e și despre mentorul Junimii. Autorul e sociolog prin formație, dar și remarcabil critic literar, predilect din zona apariției tiparului, precum și pasionat editor de texte îndelung uitate de mai toată lumea. În această din urmă calitate a sa a găsit Traian Vedinaș impulsul de a scrie cartea de care ne ocupăm aici: „În timp ce transcriam filă cu filă, după metoda interpretativă, prima parte Pedagogica din Pedagogia lui Simion Bărnuțiu, editată de discipolii săi în 1870, am fost uimit de fluiditatea filosofică a discursului – de aceea, la editare, i-am dat supratitlul Filosofia educațiunii (Caiete Silvane, Școala Ardeleană, 2015) […] Surpriza cea mare mi-a apărut însă în transcrierea capitolului final din Filosofia educațiunii, numit Principii speciale de educațiune morală cu respect la virtuți și scăderi particulare. În paragraful: Amoarea (iubirea) către patrie din acest capitol am fost izbit de mai multe aspecte originale ale gândirii bărnuțiene, cea mai importantă dimensiune a acestor părți originale din Pedagogica fiind «critica imitațiunilor», care m-a condus firesc și logic la cea mai importantă teorie filosofică a lui Titu Maiorescu, teoria «formelor fără fond», întemeiată tot pe critica imitațiilor din comportamentul cultural al românilor” (Introducere, p. 5).
Fără a-și propune exhaustivitatea cercetării subiectului, prin morfologie, cartea întrunește atributele unei monografii. Iar, cel puțin în prima parte, cea bibliografică, intitulată Dascăl și revoluționar, metoda lui de lucru e aceea a monografiștilor clasici: „…topirea informațiilor și a documentelor istorice în povestire frumoasă, într-o estetică narativă care să provoace nu numai rațiunea, ci și sensibilitatea sufletească a cititorilor, a celor tineri în special” (p. 23). Capitolul din deschidere e o stăruitoare privire istorico-geografică și politico-administrativă, fixată concentric asupra Țării Silvaniei, coborând spre Bocșa, satul natal al lui Simion Bărnuțiu. Următoarele pagini au ca miez învățătura primită de copil de la tatăl său, „învățător și cantor”, continuată la școli din Șimleu Silvaniei, Carei și Blaj. Accentul cade mai apăsat pe latura teologică a activității didactice. Un capitol de istorie urmărește „parcursul revoluționar al lui Bărnuțiu de la Sibiu la Blaj, apoi de la Blaj iar la Sibiu” (p. 25), focalizându-și rândurile pe Discursul din catedrala Blajului, fundamentat pe ideea de libertate, fraternitate, egalitate, naționalitate și prosperitate. Celebra alocuțiune, ajunsă sub lupa lui D.D. Roșca, într-un studiu de filosofia dreptului, Europeanul Bărnuțiu, își dobândește valoarea cardinală de continuatoare a Supplex Libellus Valachorum-ului și pregătitoare a programului memorandiștilor. De aici se conturează statura duală a lui Simion Bărnuțiu, compusă dintr-un profil de pașoptist ardelean, ardent revoluționar patriot și altul de filosof modern. În Studii italiene descoperim un Bărnuțiu învățând dreptul la Pavia, mai mult pentru a se înarma în lupta sa politică, dar și aplecat peste filologia clasică, spre a se face util culturii sale naționale. O scurtă sinteză asupra celei mai importante perioade din profesia didactică a lui Bărnuțiu poartă, semnificativ, titlul În Iașul „Junimii”. Între 1855 și 1864, cât funcționează în capitala Moldovei, ca profesor, își concepe sau finisează Bărnuțiu scrierile în discipline filosofice propriu-zise și în câteva discipline conexe. Acum și aici se întâmplă și legăturile, nu foarte prietenești, cu Titu Maiorescu. Sfârșitul cărturarului e descris cu cerneala elegiei, în câteva pagini însoțite de mișcătoare documente.
Partea a doua a volumului, Repere și configurări, debutează cu un capitol comprimat, un compendiu de istoria filosofiei europene moderne, inclusiv românești. Din aserțiunile făcute aici, înțelegem că monografia bărnuțiană nu e o carte scrisă îngust, ci subiectul ei e doar un pretext pentru observații la fenomene culturale extinse până azi. Traian Vedinaș pune în pagină o afirmație care, de (nu) ar fi adevărată, ar putea deveni izvor de polemici: „În acest climat s-au format scriitorii generației `80, a căror literatură, cu puține excepții, este fără filozofie, fără creativitate filosofică în discursul epic, poematic și critic. Criticii literari ai generației `80, deși unii s-au apropiat de filozofie, au practicat un impresionism pur, fără o estetică filosofică, ceea ce i-a obligat să plonjeze în postmodernism, fără să asimileze însă și dimensiunea filosofică, fenomenologică a acestuia. Postmodernismul este pentru ei mai mult o modă decât o paradigmă” (p. 61). Respingerea slavonismului cultural și înțelegerea necesității latinismului, în limite discutabile, face parte la Bărnuțiu, din „critica imitațiunilor”, ca sursă în geneza teoriei „formelor fără fond”. Întregul studiu consacrat acestei probleme e o disertație pur filologică despre istoria scrisului în limba română, cu accente pe momentul fast al înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin și al introducerii ortografiei fonetice. «Contra Școalei lui Bărnuțiu». O critică ideologică e un titlu elocvent pentru un capitol de lămuriri privind diferențele dintre Bărnuțiu și Maiorescu în planul filosofiei politice. Cu vădit accent polemic își redactează autorul un alt capitol, Anateme ideologice. Efecte perverse, pagini de istorie a doctrinelor politice, în care se situează pe poziția de apărător al gândirii liberale bărnuțiene și contra celei conservatoare a lui Titu Maiorescu. Pornind de la studiile maioresciene despre limba română, eseul Și Maiorescu a fost latinist e un elogiu adus criticului junimist, în ipostaza de gânditor asupra „formelor fără fond”. Odată ajunși la jumătatea cărții, ne putem da seama că ea se vrea și o contribuție esențială la cunoașterea laturii transilvane a fenomenului pașoptist, coborâtor din Școala Ardeleană, mereu lăsat în umbră de cercetători, poate și pentru că, strict literar, e mai precar ilustrat. 
Cu partea a treia, Filozofie și filosofări, pășim în tărâmul strict al istoriei filosofiei românești, încercând a determina rolul pe care Simion Bărnuțiu l-a putut avea în învolburatul eon al începuturilor. Un prim capitol este despre „filosofii Blajului”, care sunt în număr de trei: Samuil Micu, Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu. Strădaniile călugărului de Școală Ardeleană, constând mai mult în traduceri și adaptări din filosofi, în speță germani, curg în sensul întemeierii unei terminologii filosofice românești. Pe urmele sale, Timotei Cipariu va da limpezime limbii filosofice românești, așa cum niciunul dintre ceilalți pașoptiști, mai implicați politic, n-a reușit. În descendența unor postkantieni, Simion Bărnuțiu, alături de rolul de întemeietor de limbaj filosofic modern, va edifica o doctrină și un sistem. Următorul pas în a-l așeza pe Bărnuțiu pe locul de „părinte al filosofiei românești” e făcut de Traian Vedinaș prin a sugera că o teorie de filosofia culturii dezvoltată de mentorul „Junimii”, teoria „formelor fără fond”, e convergentă, dacă nu chiar inspirată din gândirea filosofică bărnuțiană: „…mai precis din Pedagogia, în al cărei final al primei părți numită Pedagogica, autorul celui dintâi sistem filosofic românesc a construit o teorie contra imitației, teorie care în opinia noastră are, cum vom dovedi, toate componentele de situare în ipostaza de sursă a criticii formelor fără fond” (p. 110). Monografistul lui Simion Bărnuțiu străbate capricioase meandre politice între „republicanul Bărnuțiu” și „monarhistul Titu Maiorescu”, pentru a concluziona că răfuiala din Contra Școalei lui Bărnuțiu a fost una politică și nu culturală. Pe planul filosofiei, concordanța dintre cei doi este evidentă: acordă același înțeles cuvântului „formă”, la amândoi esențial, acela de „instituție socială”. Un evantai de scurte capitole ne indică doar câteva dintre ramurile filosofiei, în care Simion Bărnuțiu a încercat să fie prezent sau să lase urme: dreptul, estetica, logica, psihologia empirică, pedagogia. Fără să fi fost un creator de opinii estetice, Simion Bărnuțiu a predat primul curs de estetică filosofică la catedra universității ieșene, difuzând astfel o sumă de idei care au pregătit înțelegerea principiilor junimiste. În demersul său de conceptualizare a limbii noastre, el a fixat, între altele, și terminologia referitoare la tipurile de temperament: „sangvinic”, „flegmatic”, „coleric”, „melancolic”.
Trecând de la filosofia culturii la filosofia istoriei, conceptul de „formă” a căpătat conținut prin crearea Dinastiei și prin Războiul de Independență. După moartea timpurie a lui Bărnuțiu, Maiorescu a fost cel care a putut rămâne să vadă și să influențeze aceste evenimente, asigurând o continuitate ideatică profundă dinspre autorul Dreptului public al românilor spre sine. Când, între 1948-1989, tăvălugul proletcultist, prelungit în propagandă ceaușistă păguboasă, a pus la zid disciplinele pedagogice inspirate de filozofie, nici teoria „formelor fără fond” n-a avut o soartă mai bună, desprindem dintr-un capitol precum Filosofia educațiunii și boicotul „marxist-leninist”. Dacă în privința lui Maiorescu, Traian Vedinaș e tranșant când susține că teoria acestuia se află în „statu nascendi” în teza bărnuțiană a criticii mimetismelor din societatea românească aspirantă la modernizare, el devine mai prudent și mai nuanțat vizavi de ecourile aceleiași concepții, ajunse la Constantin Dobrogeanu-Gherea, iar mai apoi la Eugen Lovinescu. Oricum, istoricul ideilor și, totodată, editorul operei lui Bărnuțiu, urmărește în aproape toate paginile de aici destinul neîntrerupt al „teoriei formelor fără fond”. „Pentru noi, așa cum am precizat deja, Bărnuțiu este părintele filozofiei românești, iar Pedagogica, ca filozofie, ni-l configurează pe filosof, prin părțile originale din aceasta un precursor al teoriei maioresciene a «formelor fără fond» prin ceea ce am numit «critica mimetismelor»” (p. 171). Scrisă atent și documentat, pe alocuri chiar îndrăzneață, cartea lui Traian Vedinaș recunoaște în intenția de sistem filosofic bărnuțian „un giuvaer cultural insuficient șlefuit”, de pe care, printr-un demers sârguincios, „șterge colbul”.

Autor: Viorel Mureșan