Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Leprozar (4)

Leprozar (4)

Decembrie 2017

■ Bruxelles. Sfârșit de an însângerat. În mine. Capitala Europei mi s-a părut ștearsă, absentă. În mine.
 Misterul chitanței cu litere chinezești
În camera de hotel „bruxelleză” m-am trezit, pe masă, cu o chitanță (poate un bon fiscal) tipărită cu litere ce păreau chinezești. Eram cazat la „Hotel Erasme”. „Erasme”, destul de probabil în memoria lui Erasmus din Rotterdam care a stat câteva luni și prin Anderlecht. De unde o fi chitanța? Menajera, o chinezoaică? A fost lăsată intenționat pe masă? Conținea un mesaj ascuns? Am păstrat chitanța. Puțin mister. Sau încă un elogiu (adus) prostiei. 
■ Nici scrisul nu mai are sens în absența libertății. Nu ești liber în suferință. Nici în fericire. Poate în contemplare. Și nici aceasta nu are sens în absența credinței. Nu poți fi una cu Creația fără să crezi că ești parte a suflului dumnezeiesc. Șiruri nesfârșite de creații, mai mari, mai mici, de „experimente” galactice, de „finisări” ale „perfecțiunii”. Rebuturile sunt aruncate la „lada de gunoi”, îngrășământ pentru noile generații. Viitoare victime ale „perfecționismului” divin. Nu ar trebui să existe nici suferință, nici fericire din această perspectivă. Și totuși, prea multă suferință. Nu poți trăi la nesfârșit în suferință. Nici în fericire. Nici în/prin muncă. În iubire?
■ Gânduri, ratări, metamorfoze. Nu mai îmi plac poveștile. Poate de asta nici nu le pot scrie. Filmele sunt pline de povești. Prea multe, proaste. Și totuși, îmi plac filmele. Și cele de „acțiune”, dacă sunt cât de cât bune. De obicei, un personaj pozitiv (Binele) câștigă lupta cu Răul. Nu prea am văzut filme în care Răul învinge. Poate și Creația e un thriller metafizic.
■ Și dacă scrii de la stânga la dreapta, și dacă scrii de la dreapta la stânga, și dacă scrii de sus în jos, și dacă scrii de jos în sus, și dacă citești de la stânga la dreapta, și dacă citești de la dreapta la stânga, și dacă citești de sus în jos, și dacă citești de jos în sus există un singur Dumnezeu, multidimensional.
■ Rețetele fericirii. Câte rețete ale fericirii! Ca rețetele de mâncăruri. Bucătarii, chefii fericirii! Absolutul într-o rețetă de piftie. Dacă vrei să ajungi la Fericire trebuie să respecți rețeta! Și dacă nu vrei să respecți rețeta impusă de cei mai mari dintre chefi, dacă nu cumva de cel mai mare dintre ei, ce se întâmplă? Nu îți iese „mâncarea”. Sau „inventezi” o altă rețetă pentru fericire, pentru mântuire. Și liberul arbitru pare tot pe bază de rețetă. Dacă te gândești mai bine, există o mai mare fericire decât atunci când mănânci o plăcintă cu varză murată?
■ Și mântuirea pare o rețetă de pilaf. Trebuie să respecți ingredientele din rețetar, toate regulile de preparare. Dacă nu, riști să nu îți iasă rețeta. Să îți iasă altceva. Așadar, orice mâncare presupune o rețetă, un parcurs, o finalitate bazată pe respectarea unor reguli. Există, destul de probabil, milioane de rețete culinare. Să fie doar un singur rețetar pentru mântuire?
■ Nu mai scriem aproape nimic de prea multă vreme. Nu mai scriem, nu mai facem nimic. Nu avem un comportament adecvat scriitorilor. Înseamnă clar că nu suntem scriitori. Și apoi: de ce am fi, dacă nu mai simțim bucuria? Scrisul se poate naște din suferință, dar nu poate exista fără bucurie. Lângă noi se întinde oceanul bucuriei. Nu e, firește, niciun ocean fizic, nicio depărtare acvatică. Cuvintele sunt vii fără să existe fizic. Fără să aibă masă. Călătoresc. De-a lungul și de-a latul. Înăuntru și în afară. 
■ Scenă în X – Files (1998): Fox Mulder urinează sub un afiș cu „Independence Day”. 
■ Am revăzut (tot cu pasiune) Wind River. Un film oarecum inițiatic. Și prin dramatismul lui. Un film despre singurătate și moarte, despre prietenie și iubire, despre ură și crimă, într-un loc „unde nu există noroc”. Toate cadavrele sunt acolo îngrășământ pentru noile generații. Nu e clar din film dacă acolo mai există speranțe.
■ Ne naștem în suferință. Trăim, în general, în suferință. Murim, de regulă, în suferință. Să fie continuarea tot în suferință? Cum există atunci liberul arbitru când ești condamnat la suferință? La suferință veșnică? Pe pajiștile raiului intergalactic zburdă oricum destui care au ales „rețeta fericirii eterne”... 
■ Interesantă „evoluția” lozincilor la noi. Ce vremuri... „Partidul/ Ceaușescu/ România”...  „Cine a stat cinci ani la ruși/ Nu poate gândi ca Bush”... „Mai am un singur dor/ Dragnea scriitor”... Firește, au existat și există „lozinci oficiale”, de partid și de stat și altele, „neoficiale”, ale străzii. De multe ori vedem însă că lozincile străzii sunt și de partid și de stat. Ce să-i faci, toată lumea e într-o perpetuă campanie electorală: și puterea, și opoziția, și societatea civilă.

Autor: Daniel Săuca