Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un om

Un om

Decembrie 2017

Luminița Rusu (16 iulie 1977, Bistriţa) a absolvit Facultatea de Farmacie a Universității de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca (2000). A debutat cu poezie în revista Tribuna (1996). A fost colaborator extern al cotidianului Adevărul de Cluj, al postului Radio 3 România Tineret și redactor al revistei Actualitatea Farmaceutică. A publicat proză scurtă în Clujul liber, Gazeta SF, Nautilus, Revista de suspans, Steaua. A debutat editorial în 2015 cu volumul O masă fără scaune (Casa Cărţii de Ştiinţă). Este membră a Cenaclului UBB, coordonat de poetul Ion Mureşan. Din anul 2000 locuiește în Cluj-Napoca.

 

Dimineața rece tivise marginile geamului cu brumă alburie. Trase draperia să intre lumina în bucătărie. Încăperea era mobilată auster, doar o masă cu un scaun și un dulap rustic pentru vase. Luă ibricul cu cafea de pe aragaz și turnă în cești încet, atent să nu păteze fața de masă.
– A fost a mamei, nu prea am multe lucruri de la ea. Mi-a trimis-o într-un an cu pachetul de Sărbători, să nu mănânc pe masa goală. Eu am venit în țară cu un bagaj mic, doar strictul necesar. Nu prea am lucruri care să-mi amintească de vechea mea viață, am vrut să uit de ea. Dar fața de masă e din casa bunicilor de la țară, dintr-o perioadă pe care-mi place să mi-o amintesc. Te rog, stai liniștit pe scaun! Mie îmi place să beau cafeaua stând în picioare, m-am obișnuit să nu mă așez în timpul zilei. Mă întind doar seara în pat și adorm imediat.
Toată locuința pare aranjată după regula strictului necesar. În hol e un cuier mic și o băncuță sub care stau aliniați pantofii. Iar dormitorul are doar un dulap și patul așezat central. Niciun tablou sau obiect decorativ, doar pereții goi.
– Am avut și televizor, dar l-am aruncat într-o noapte pe geam. Mă uitam la știri și brusc am realizat că-i un obiect supărător, vedeam doar grozăvii și povești triste. Viața e așa scurtă, nu merită să suferi și pentru necazurile altora. Mi-e mult mai bine fără el!
Umplu ibricul cu apă rece și udă planta de pe pervaz cu amestecul de apă și zaț de cafea.
– E foarte bun zațul de cafea pentru flori, un fel de îngrășământ natural. Mie îmi plac florile, dar cred că rostul lor e să stea afară, plantele de apartament sunt ca animalele de companie care nu pot zburda decât atunci când sunt scoase la plimbare. Și atunci în lesă… Serios, cred că viața lor e un chin. Dacă le iubești, trebuie să le oferi libertate! Planta am găsit-o aruncată lângă un coș de gunoi. Am adăpostit-o peste iarnă, dar la primăvară o scot și o plantez pe malul lacului.
Suflă în cafea să o răcească și sorbi încet lichidul amărui. Fără zgomot, ridicând cu eleganță ceașca.
– Biata mama, mult s-a străduit să ne crească bine. Mi-o amintesc când luam masa în copilărie recitându-ne același refren: „Nu sorbi supa! Ridică lingura! Fără zgomot, nu trebuie să știe și vecinii că voi mâncați”. A reușit, trebuie să recunosc. Am ajuns adulți manierați și eu, și sora mea. Poate prea nobili pentru vremurile astea! Câteodată mă gândesc că, dacă era mai tupeistă, sora mea nu ajungea să se căsătorească cu primul mitocan ce a cerut-o. Sau eu aș fi putut să-i dau câteva după ceafă nesimțitului când a început să o lovească. Am stat doar de vorbă cu el. Civilizat, elegant, deși îmi venea să-i trag un pumn în fața aia impertinentă. Mi-a dat dreptate și, când s-a întors acasă, a zdrobit-o în bătaie. Două săptămâni a zăcut în spital și a pierdut și sarcina Ar fi avut o fetiță… Nu a fost să fie! După divorț, n-a vrut să mai știe de el, dar nici de alt bărbat.
Întinse mâna după pachetul de țigări și își aprinse una cu un chibrit. Suflă să stingă flacăra și așeză bățul ars în farfurioara ceștii de cafea.
– Mare păcătos sunt și eu! Fumez, beau cafea. Dar alte vicii nu am! Alcoolul nu îmi place și afemeiat n-am fost niciodată. Am iubit o singură femeie, pe Malvina. Dragoste împărtășită, ce poți să vrei mai mult? Cinci ani de zile am fost împreună, unii nu au decât câteva clipe. Voiam să ne căsătorim după studenție, eram prea mândru să mă însor până nu îi puteam oferi cât merita. Visa o casă cu grădină în care să se joace copiii. Să avem loc pentru un cățel sau o pisică, copiii adoră animalele. Și eu am avut cățel, l-am primit când aveam zece ani. Era alb, cu o ureche maro, și noaptea dormea cu mine, să mă apere de monștrii ascunși în ungherele camerei. Dar într-o noapte s-a transformat și el în monstru. A sărit pe mine și m-a mușcat de brațul stâng, am și acuma urma. Cu mâinile goale l-am ucis, iar dimineața m-am furișat afară, când toți dormeau, și l-am aruncat într-un tomberon. Alor mei le-am spus că m-a mușcat și a fugit când îl plimbam dimineața. Nu s-a mai întors, de unde a plecat el nimeni nu se întoarce. 
Deschise geamul să intre aer curat. Răcoarea năvăli în cameră gonind fumul afară în vălătuci subțiri.
– Vine primăvara! Dimineața încă e răcoare, dar peste zi se încălzește și copacii încep să înverzească. Îmi place taraba mea din parc, mă bucur că vând dulciuri și baloane pentru copii. Mi-ar fi plăcut să am și eu copii, poate aș fi avut o fetiță cu ochii verzi ca ai Malvinei. Sau un băiețel cu păr creț ca al mamei… Lasă, e mai bine ca povestea asta să se termine cu mine! N-aș suporta să-mi văd copilul trăind cu teama demonilor ce mă bântuie și pe mine. Știu ce am, studiam Medicina când am plecat. Am citit că bolnavii psihic nu sunt conștienți de boala lor, cred că ce li se întâmplă lor e normalul și ceilalți sunt nebuni. Eu nu cred asta, am încercat să mă tratez. Sunt pilule care fac monștrii să dispară, dar te transformă, te fac să nu mai gândești limpede. Nu mi-a plăcut liniștea din capul meu, fuga mi s-a părut o soluție mai bună. I-am scris mamei un bilet că plec cu bursă în altă țară. Am mințit-o, știu! O mint de fiecare dată când o sun și îi spun că sunt bine, dar foarte ocupat. Mă doare plânsul ei mocnit, mi-e dor de „fetele mele”, cum le alint pe ea și pe sora mea. Malvina s-a căsătorit acum doi ani, sper că e fericită!
Închise geamul și așeză cu grijă ceșcuțele în chiuvetă. Își luă pardesiul din cuier și se încheie meticulos la toți nasturii. Din buzunarul jachetei scoase un pieptăn cu care își aranjă bretonul.
– Plec, nu-mi place să întârzii. Sunt bunicuțe care la ora șapte trec prin parc cu nepoțeii în drum spre grădiniță. Mă aștepți, nu? Nu am prea mulți prieteni și tu ești singurul care mă înțelege. Nu am vrut să fiu o povară, acasă nu mă mai întorc. Sper să nu te plictisești până diseară. Rămâi cu bine!
Sunetul cheii răsucite în broască tulbură liniștea dimineții. În urma lui, planta își întinse frunzele spre soare în bucătăria rămasă pustie.

(Din volumul Stația Parcul Central, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană)

Autor: Luminița Rusu