Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (VII)

Reeditări filmice (VII)

Decembrie 2017

Moara cu noroc (2)
 
 Nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, a fost adusă pe marele ecran în 2017, în regia lui Marian Crişan, care semnează şi scenariul, act temerar dacă ne raportăm la capodopera lui Victor Iliu din 1957, La „Moara cu noroc”, despre care am scris în numărul anterior al revistei. Filmul lui Iliu este una dintre capodoperele cinematografiei române şi un model de transpunere pe marele ecran a unei opere literare la rândul ei de excepţie. Evident că o abordare cinematografică în maniera clasicizantă a lui Iliu nu mai este posibilă, sau nu este recomandabilă: ar fi ori redundantă, ori pur şi simplu desuetă ca limbaj cinematografic, tot prin, în primul rând, raportare la ediţia cinematografică „princeps”. Marian Crişan are inteligenţa de a nu se raporta la filmul lui Iliu nici polemic, nici reverenţios. Povestea din Orizont, acesta este titlul noului film, este transpusă din lumea porcarilor pustei arădene din secolul XIX, în lumea hoţilor de lemne de azi din Munţii Apuseni. Este o schimbare de decor inspirată, dar nu suficientă pentru a susţine ansamblul.
Orizont se numeşte pensiunea montană pe care Lucian (András Hatházi) o ia în locaţie, pentru a se rostui mai bine în viaţă. El îşi aduce aici familia: soţia, fiul şi soacra. De bună credinţă, nu ia în seamă semnele a ceea ce va veni: oamenii lui Zoli (Bogdan Zsolt), „liderul” afacerilor ilegale cu lemne din zonă, care, asemeni călăreţilor lui Iliu-Slavici, oameni ai lui Lică Sămădăul, poposesc la pensiune şi se cinstesc pe datorie urmând ca şeful să vină să plătească. Şi, într-adevăr, acesta îşi face apariţia, plăteşte – dar şi Lucian, deşi contrar logicii fireşti, va trebui să plătească... 
Intrarea în scenă a lui Zoli, cu o doză discretă de suspans, este corectă din perspectiva demersului regizoral. În continuare însă, scenaristul Marian Crişan pare că îi joacă o festă regizorului cu acelaşi nume, care nici el nu pare a stăpâni prea bine materialul narativ. Complexitatea relaţiilor dintre personajele nuvelei (Ghiţă – Lică, Lică – Ana, Ana – Ghiţă, Pintea – Lică, Ghiţă – Pintea), redată atât de subtil în La „Moara cu noroc”, în Orizont are o doză de superficialitate. Regizorul pare dezorientat, dar şi constrâns, parcă, să lucreze pe un subiect la care nu aderă cu adevărat. Pasiunea lui Zoli pentru Andra (Rodica Lazăr), soţia lui Lucian, nu este convingător motivată, relaţia nu are crescendo, nu este nici coup de foudre, nici de amok. În consecinţă, şi gelozia lui Lucian pare puerilă. În filmul lui Iliu, relaţiile din cadrul acestui „triunghi” amoros sunt nuanţate infinitezimal, creând o tensiune aproape palpabilă. La fel dorinţa de răzbunare a jandarmului Pintea, cândva ortac de fărădelegi al Sămădăului, este motivată prin abandonarea la un moment dat de către acesta din urmă, nefiind vorba nici de exces de zel profesional, nici de obsesie patologică. Aici, în Orizont, Pintea este doar un funcţionar un pic mai zelos decât i-o cere fişa postului. E de presupus că presiunea filmului lui Iliu nu a putut fi surmontată, în ciuda efortului vizibil al regizorului-scenarist al Orizontului.
De reţinut ambiguitatea finalului. După ce cabanierul îl ucide pe Zoli şi dă foc pensiunii, Lucian şi Andra merg la slujba de Înviere, pierzându-se în mulţime. Poate că e o simbolistică la mijloc, dar cam confuză şi nu suficient susţinută de restul filmului. Dacă a vrut să evite tonul moralizator, Marian Crişan a citit în cheie uşor didacticistă proza lui Slavici, dorind probabil să confere valenţe superioare temei, ceea ce nu prea e cazul. 
Încercare meritorie, Orizont denotă totuşi o anumită doză de improvizaţie. Nu vorbim despre o „trădare” a filmului lui Victor Iliu – după cum am spus, Orizont nu este o pastişă după La „Moara cu noroc”, aceasta fiind o calitate majoră a filmului lui Marian Crişan – ceea ce nici nu ar fi fost grav, dimpotrivă, ci despre o abatere nu foarte inspirată de la spiritul nuvelei lui Slavici, fapt ce pune, chiar dacă nu flagrant, sub semnul întrebării sensul demersului regizoral. Bineînţeles, o operă literară poate fi doar pretextul unui film, chiar dacă este vorba despre o carte importantă, dar recursul la textul literar numai ca punct de pornire se justifică atunci când cineastul dezvoltă o viziune originală asupra temei respective, inspirată de carte, ceea ce Marian Crişan încearcă fără a izbuti pe deplin.

Autor: Ioan-Pavel Azap