Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Decembrie 2017

Să te agăţi de viaţă ca de ultimul vis mototolit între hîrtiile intruvabile ale nopţii. De tot ceea ce cuvintele lasă în suspansul netrăirii. Să scrii doar din ratări şi neputinţe, din dezgustul de a fi. Să scrii ca şi cum ai fi pedepsit pentru faptul că nu ai putut boicota la timp existenţa. Să scrii din adîncul obliterat a tot ce n-ai apucat să fii. Scrisul ca temperatură a inexistenţei, ca motivare a nimicnicităţii, ca o sfidare directă aruncată morţii. Cum să ne raportăm la dihotomia viaţă-moarte, cum să-i completăm non-sensurile, registrul etiologic al disperării – iată materia primă pentru amăgirea care se cheamă scris. Numai că ceea ce scriem cu o mînă despre viaţă şterge moartea cu o alta. Scriem, ortonim sau heteronim, direct cu umbrele lor fluide. Scrisul ca amintire a trecutului în care nu am fost, a viitorului în care nu vom fi. Scrisul ca o ultimă tăcere extrapolată, pusă în urnă. Scrisul ca o cruce care poartă urmele răstignirii. În scris, cuvintele ar trebui să sîngereze.
*
Există scriitori de adîncime şi scriitori de suprafaţă. Cei dintîi se luptă cu incertitudinile sinelui, sondează abisalităţile fiinţei, ceilalţi alunecă zglobiu la periferia acesteia. Primii vizează sensul profund al lumii şi al omului, rostul lui pe pămînt, aprehendează detaşaţi limitele transcendentalităţii, ceilalţi exploatează ahtiaţi imanentul, superficialul şi anecdoticul existării. Cei dintîi se luptă cu limitele insondabilului, ceilalţi, cu meandrele gloriolei. Nu orice scriitor îşi permite un critic personal, sau o ariergardă canonizantă, căci, în această subtilisimă operaţiune, trebuie conjugate prea multe imponderabile, prea multe coincidenţe îndelung aranjate. Mai bine te laşi pe mîna hazardului, căci nu ştii niciodată de unde sare iepurele critic…
*
Chiar şi Dumnezeu a renunţat o clipă la universalitate pentru o fărîmă de particularitate în care s-a întrupat, a purtat senin şi cutremurat crucea damnării şi mîntuirii creaturii sale. Nemărginirea şi atemporalitatea s-au oglindit sofianic într-o margine de spaţiu şi de timp. Măreţia divinităţii se proiectează în precaritatea creaturii, imensitatea cerului atinge tangenţial pămîntul. Absolutul şi relativul se contopesc într-o ultimă privire – la grandeur et la misère de l’homme (B. Pascal). Dumnezeu – cea mai comodă exprimare a inexprimabilului.
*
În materie de citit, gustul meu merge mereu în răspăr. Acolo unde mulţi elogiază, exultă, mie îmi vine să surîd şi să trec mai departe. Un anume instinct m-a ajutat întotdeauna, salvîndu-mă de maculatura inutilă, de grafomanii glorificaţi de habarnişti. Îmi displac scrisul spumos, eseistica eflorescentă, poezia fadă din care rămîi doar cu gustul dulceag al cuvintelor, proza liricoidă. După cum mă cam feresc de cărţile absolutizante, de cele care vampirizează o temă sau un autor, de cele care strivesc printr-o masivitate artificială, schizofrenică. Le deschid doar cu teama că urmează să păşesc într-un cimitir de cuvinte care nu se mai termină. O scriitură în care nu dau de structura unei osaturi ideatice, de amprenta unui stil diferit, de farmecul expresivităţii, ci doar de apanajul unei dantelării calofile, de întorsături facile de condei, de cohorta mimetică a tuturor platitudinilor culturale, mă îndepărtează de la primele rînduri. Cuvîntul pervertit în poleieli stilistice, înglodat în adjectivită şi metaforită, în tot soiul de piruete lingvistice, inexpresivitatea tîrîtă într-o mlaştină sintactică mă aruncă într-o grea indiferenţă. Pot citi doar cărţile care mă instigă şi mă revoltă, cele pe care sînt incapabil să le scriu, cele care mă seduc cu insolitul lor. Atitudinea mea reflectă (sper) distanţa profilactică faţă de graforeea agresivă ieşită mereu la rampă, faţă de cei ce vor să-mi violenteze atenţia cu nimicuri bine fardate. După cum, în materie de scris, vreau să calc, fie şi în penumbra indiferenței și anonimatului, doar în urme neumblate. În scris trebuie lăsate acele urme în care, deşi par a se potrivi oricui, nu mai poate păşi nimeni. Căci felul de a călca, în scris, dă tot farmecul mersului cu ajutorul cuvintelor.
*
Un poem scris este un poem abandonat. Logica unui poem se află în non-sensul lui imediat. Un poem cu sens este un non-sens. Poezia e urlet (tăcut) sau nu e nimic. „Ce dăinuie însă, poeţii-ntemeiază” (Hölderlin). Cînd cuvintele îşi ating limitele exprimării, ele devin poezie, scoţînd din realitate tot ceea ce ea nu poate deveni. În poezie, cuvintele sînt un pretext, nu o finalitate. Ele nu fac decît să contureze dimensionalitatea tăcerilor. Poeticul trece realitatea, ţinînd-o de mînă, în sinergia propriei iluzii. Poezia valorifică inutilitatea vieţii, măsoară iluzia umană, întreţine gratuitatea pură a existării. În poezie, viaţa îşi permite orice, chiar şi moartea. „La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?” – la a intensifica restriştea pînă la iluminare, la a pune în locul unui gol o ademenitoare absenţă. Poezia este tot ceea ce Dumnezeu a uitat să spună.

Autor: Ioan F.Pop