Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Andromeda, ne mor distanțele!

Andromeda, ne mor distanțele!

Decembrie 2017

Motto:
 „mi se topește inima după 
 toți prietenii mei într-o 
 intensitate nebună”.
 (Ligeia, p. 51)

Titlul articolului este un vers din volumul Hotel Sud No 2, publicat anul acesta de poetul și prozatorul Mihai Vieru, la Editura Aureo din Oradea, și a cărui lansare a avut loc zilele trecute.
Cadru didactic universitar, profesor de limba engleză la Facultatea de Arte din Oradea, autorul își surprinde cititorii printr-o activitate literară remarcabilă: anul trecut i-au apărut monografia Ion Stratan, la Editura Muzeul Literaturii Române din București, și volumul Oradea-Imagini posibile, în colaborare cu criticul de artă Ramona Novicov, la Editura Casa de pariuri literare, tot din București.
Primind în dar toate cele trei apariții literare însoțite de dedicații ce mărturisesc bucuria prieteniei reciproce, mă gândesc să nu țin numai pentru mine emoția lecturii acestui ultim volum.
Documentarea a presupus și studierea atentă a cărților publicate anterior, în special a monografiei Ion Stratan1, pentru a înțelege dinamica poeziei actuale, a observa germenii ce răzbat din postmodernism, polimorfismul mărcilor stilistice optzeciste.
Nu am greșit când am ales să descopăr resorturile profunde ale poeziei lui Mihai Vieru citindu-i proza. Supracoperta cărții avea inserat un text al criticului literar Ion Bogdan Lefter referitor la importanța acestei apariții și considerații asupra personalității autorului: „Cartea, la origine o teză de doctorat, nu vorbește doar despre obiectul, ci și despre subiectul său, despre Stratan ca și despre Vieru. (...) Mihai Vieru este o personalitate de mare mobilitate, cu inepuizabile rezerve de entuziasm și, înainte de orice altceva, cu o veritabilă devoțiune pentru poezie, pe care o practică în felul său, jucăuș, experimentalist”. 
Tot criticul remarcă „afectuoasa prețuire” care iradiază din personalitatea lui Michi Vieru.
Când citești literatură, apare reflex întrebarea: cât este ficțiune și cât este realitate, chiar dacă suntem sfătuiți de critica modernă să nu mai recurgem la fapte biografice în descifrarea unei opere.
Nu am rezistat ispitei și l-am provocat pe poet la un dialog, iar ceea ce urmează este un interviu aproape ireal2 – ca să mă exprim în manieră optzecistă – căci reală este doar constatarea că timpul lui Mihai Vieru este fracturat: este un timp al poetului, un altul al prozatorului, altădată al unui individ prozaic ce bea o cafea sau al unui om care are nevoie de oameni; puțin timp este supărat, un timp are nevoie de timp pentru traducerile minuțioase și docte din franceză; are nevoie de timp pentru a fi descifrat, „citit” cum se spune. Există un timp pentru a sonda fizicul, un altul pentru metafizic, devenind tot mai preocupat să surprindă „măicuța din retrovizoare” etc.
Ne așezăm, așadar, în timpul în care se bea o cafea. Îi spun că i-am citit poeziile și că aș vrea să scriu un articol despre apariția volumului său, dând de veste poeților aflați pe celălalt versant al Meseșului. Se înseninează cald pentru că numele pe care le evoc îi stârnesc, probabil, amintiri plăcute.
Am nevoie de repere și întind plasa unei întrebări mai cuprinzătoare:
- Unde se află poezia contemporană? Tot în postmodernism?
Mă privește încurcat. Cum să explici cuiva cât este marea de mare?
- Poezia de astăzi nu mai este doar postmodernism. Termenul însuși acoperă o sferă mai largă: se vorbește de manierism, manierism industrial, neoexpresionism, de neoavangardism, de textualism și, într-o accepție mai cuprinzătoare, de experimentalism. Acesta din urmă „începe cu generația lui Nichita Stănescu și încă durează”, considerând că „fiecare amprentă poetică reprezintă un experiment” (p. 79).
Se gândește un moment, apoi adaugă:
- Reținem, de asemenea, apariția fenomenului poetic Mișcarea 2000, „un lux combinatoriu al simplității exprimării, în care sunt depășite toate limitele într-un spectacol total” (p. 54).
- Îmi aduc aminte că aici precizai sfera exercițiului poetic spunând că aria de inspirație merge „de la bancuri/parafraze, până la adevărate romane în versuri (...), benzi desenate, cultura de jos, într-un mediu deliberat creat” (p. 57).
Să ne întoarcem, însă, la volumul lansat recent. De ce Hotel Sud No2? Pentru că mie – ca fostă absolventă de liceu din Ploiești, ca și tine – îmi evocă zona Gării de Sud de unde plecam și reveneam timp de cinci ani.
- Într-adevăr există un reper real în poezia mea: hotelul cu acest nume se află în această arie și aparține unui fost coleg de liceu. 
Titlul cuprinde o lume de trăiri sub deviza convivialității, a căldurii umane, a regăsirii de sine și a celorlalți, în ideea că viața merită trăită, gândesc eu.
- Dedici cartea, cu generozitate, unui întreg univers de personaje, deconspirându-ți sferele de cunoaștere a diversității existenței umane, dar și vârsta.
- E adevărat... dar ca să-l citez pe Mircea Cărtărescu, am vrut să păstrez un sentiment dominant de „irealitate și melancolie în ciuda realismului sau a autobiografismului” (p. 61).
Adunând rapid cei douăzeci și cinci de ani scurși de la absolvirea liceului constat că Michi a atins vârsta maturității. Și totuși e verde poetul. Sau să spun că a înverzit poetul? Era cândva blond, auriu ca o divă americană, apoi a avut o culoare rafinată de aristocrat englez, un gri-verzui. Acum a asortat la costumația elegant alcătuită câteva șuvițe verzi:
- Ai înverzit, Michi?
- Nu, m-am albăstrit! E, de fapt, un albastru permanent de Prusia, adăugă el pe un ton jovial. 
Mă gândesc în sinea mea ce reprezintă culoarea: ... o mască, un scut? Cred, mai degrabă, că este un blazon.
Îmi atrage atenția asupra copertei volumului său. Ea cuprinde un poem grafic care se vrea descifrat. Un mesaj pe un fundal sângerând ca un Christ. Sunt hieroglife și ideograme. Nu aș fi remarcat că sunt grupate câte trei. Mă face să observ că întotdeauna există un al treilea.
E atât de reținut și totul încărcat de mister, că nu îndrăznesc să insist cu întrebările... Ne despărțim și plecăm, plonjând fiecare în propria-i realitate. Iar poezia în realitatea poetică...
Îmi răsună în minte afirmațiile sale despre poezia contemporană ale cărei trăsături le descopăr, subtil decantate, în creația sa. „Textul este viață nu ceremonie, nu mistică, ci o ironie subtilă, o oralitate lejeră, o pragmatică lingvistică” (p. 57).
Ironiile și umorul negru sunt atent orchestrate:
„femeie a apropiatei delicateți, superbe și ușoare
o inimă miracol stainless steel inoxidabil” (p. 14)
„ministrul cu oaia din teve” (p. 17)
„Mânuia cuțite de despicat dorade grațios, decisiv
mortal (...) (p. 44)
„eco styl aduse o undă cuvântul aproape” (p. 40)
Există o ironie provocatoare în titluri:
„- Cât e ceasul?
- Și două” (p. 25)
„Se luminează... a ploaie” (p. 27)
„S-a uitat la mine ca” (p. 22)
Oralitatea lejeră calmează tensiunea interioară a „aruncării în poezie prin concret” (p. 348):
„mai mult din arcul sprâncenei 
- cu ce te ocupi? (...)
- cresc primăveri după ierni desenă ea răspunsul” (p. 12)
„știe schema/ aia cu aprinsul chibritului printre dește, după care adaugă, coțcărește: ce bei?” (p. 39)
„era o întrebare pe când ne jucam cu puța-n asfalt (...)
era o întrebare
cheie: bă, dar tu-l știi pe Corsicanu?” (p. 45)
Când vorbim de pragmatica lingvistică prezentă în experimentul poetic propus de Michi Vieru trebuie să urmărim coordonatele trasate chiar de autor. Așadar, ea presupune „angrenarea tuturor nivelurilor textului în sistemul de vorbire, toate registrele de adresare și exprimare amestecate pentru permisivitatea oricărui joc/înscenări dramatice sau caracterul narativ al poemelor. Convergența între cele mai neașteptate zone literare și literatura înaltă topește toate limitele (...) într-un spectacol total (...) un lux combinatoriu al simplității exprimării cu o complexitate a registrelor abordate la toate nivelurile textului (p. 57).
În versurile sale, mitologia greacă este juxtapusă contingentului mafiot și totul ridică o aripă rănită spre transcendent:
„Am dat un Acteon sfâșiat de câinii petrolului pe un înger șui” (p. 18)
Există imagini care topesc peisajul real într-unul îndepărtat ca spațiu și timp:
„dn-1- tablou provensal de vară 1600” (p. 18)
Dramatismului descoperirii inversării alterității i se alătură, paralel, discursul placid, linear, revoltător de banal al televizorului: 
„și nimeni, nimeni, salvarea
iar ea, ea era eu, mă-nțelegi?
ploaia se va evapora, râgâie Bursu la Pro” (p. 21)
Postmodernismul, experimentalismul și neoexpresionismul – afirmă Mihai Vieru în cartea citată – presupun demitizarea, deconstrucția, ruperea și reconstrucția limbajului poetic. Asistăm la fractarea ideii, a versului, a poeziei cu dezinvoltură, cu vivacitate și vitalitate. Descoperim asocieri impredictibile, generatoare de poezie prin simpla alăturare:
„coregrafie de priviri”, „untul fierbinte al amiezii”, „daltonistul nu deosebește verdele de Paris” etc.
Poetul propune o altă imagine a cosmogoniei:
„din timp mai ies vizuini de timpuri” (p. 10)
El adaugă acestui act o notă de mister tragic, generatoare de spaimă, asemenea versurilor argheziene din Duhovnicească.
Imaginile cu caracter repetitiv, cumulativ, dau o notă de fabulos angoasant:
„vădit ne acopereau cerul cu cerurile” (p. 15)
„stranii deșirări. deșiruiri. înșiruiri” (p. 18) 
„ochii se pironesc după unde punct oriunde
undă țipă din țipătul pescărușului” (p. 47)
Alteori repetiția este un joc de cuvinte cumulând semnificații poetice relevante:
„numai vara știe să-și apropie din aproape aproapele” (p. 43)
„tot în cerc (...) încerc” (p. 48)
„... everești
ever East-uri, ever wrist-uri, ever twist-uri, ever mist-uri” (p. 42)
Autorul realizează adesea un mozaic magic care te absoarbe în alcătuirea lui încărcându-te poetic și sentimental.
- Citindu-te, i-am spus, simt poezia curgând ca o apă limpede lăsându-mă să văd cuvintele așezate pe vatra textului: fără clivaje, fără praguri inutile.
S-a bucurat auzindu-mă pentru că, spune el, poezia trebuie să fie un ritm fără poticneli, fără cuvinte rănite.
- Știi ce nebunie a fost la lansare? m-a întrebat Michi entuziasmat. Peste optzeci de oameni: prieteni, necunoscuți, studenți. Vin, autografe, idei ...Fabulos!
- Observ o tendință în toate artele, adaug eu, obsedată de ideea de a-mi continua interviul, aceea a interdisciplinarității, a intertextualității.
- Da, este o realitate a artei contemporane. Vorbim, în poezie, nu doar de intertextualitate, dar și de meta sau subtextualitate, de „un limbaj cotit de pragmatismul subînțelesului” (p. 309). Adăugăm „colajul stărilor de spirit”, „speculativul ficțional” și creionăm astfel tendințele din lirica contemporană.
Căutând amprentele intertextualității, observ că unele sunt voit vizibile. Poeziile sale au, mai toate, versuri de inițiere din cântecele interpretate de Lana Del Rey, Leonard Cohen. Ele nu au legătură cu conținutul creației poetice, dar sunt generatoare de atmosferă: melancolie și delicatețe, nostalgie, spaima singurătății, a neiubirii:
„Îmi aduc bine aminte de tine de la Hotelul Chelsea
Erai faimos, inima ta era o legendă” (p. 30)
„Ridică un cort de adăpost acum, chiar dacă fiecare fir e rupt
Dansează-mă până la sfârșitul dragostei” (p. 33)
„Ce noapte ieftină/ atâta cer la jumătate de lună” (p. 25)
Acest tip de intertextualism vorbește despre o „înglobalizare a sentimentului”. Pentru că poetul contemporan „nu se exprimă pe sine, nu se descrie, ci se scrie pur și simplu fără a fi un scop, ci o concluzie a vieții sale” (p. 77).
Recitind volumul, îmi dau seama că articolul acesta ar fi putut avea ca titlu oricare alt vers al poetului: „Andromeda, ne mor distanțele”, „te trec prin viață pe-un semn”, „L.A. Girl, miracolul meu”, „Rosé-uri brizate cu borsecul rece”, „Narcis croșetează”, „Fantomas și baros dau eclectic în peisaj”, „Coregrafie de priviri”, „Untul fierbinte al amiezii”, „Cad cărți”, „Măicuța în retrovizoare”, „Daltonistul nu deosebește verdele de Paris”, „Pichii, palade, lupicu și revent” etc.


1 Mihai Vieru, Ion Stratan, Editura Muzeul Literaturii Române, Colecția Aula Magna, București, 2016. Toate citatele în proză aparțin acestui volum. 
2 Acolo unde timpul dialogului mi-a restrâns intervenția, am completat șirul de răspunsuri la întrebările neexprimate prin citate din Mihai Vieru, Ion Stratan.

Autor: Georgeta Mihele