Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Veronica din Sălaj” descinde din Bistrița-Năsăud

„Veronica din Sălaj” descinde din Bistrița-Năsăud

Decembrie 2017

Sunt totuși puțini cei care știu că „Veronica din Sălaj” este originară din Ținutul Năsăudului și al Bistriței, dintre care i‑am numi pe Ștefan Buzilă, Iulian și Liviu Marțian, Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Dr. Teodor Tanco, Marius Mălai. A fost poeta și prozatoarea care și‑a risipit încercările literare în presa vremii, fără însă să și le publice editorial în cărți. Faptul că descinde de aici, unde s‑a născut și copilărit, a învățat și s‑a pregătit pentru viață, ne dă dreptul să‑i cunoaștem creația, s‑o facem știută într‑o sferă de cultură mai largă.

Familia sa, Chita, își are rădăcinile în Pripasul lui Liviu Rebreanu, aceasta lățindu‑se apoi peste o mare parte din Ardeal, Vechiul Regat, chiar și în Basarabia, „din care au ieșit atâția oameni eminenți și de valoare”[1].

„Veronica din Sălaj” s‑a născut la 25 mai 1857 în Bistrița și a decedat la 14 august 1932 în Cizer (Sălaj), înmormântată fiind la umbra Bisericii din lemn a lui Horea (1773)[2]. Era fiica preotului moralist din Bistrița Ioan Chita (1833‑1871) și a Rafilei Bălan, vară primară cu Pr. Vasile Bălan, tatăl Mitropolitului de la Sibiu Nicolae Bălan (1882‑1920‑1955) din Blăjenii de Sus, căsătoriți din anul 1855. După ce urmase Școala primară la minoriți (franciscani) în Bistrița și parcursese Gimnaziul romano‑catolic la Cluj și apoi Teologia morală de 2 ani la Blaj (1853‑1855)[3], tatăl său devine cooperator (ajutor, capelan) pe lângă Protopopul Ioan Maior din Bistrița (1782‑1830‑1833‑1867), timp de 9 ani (1855‑1864) și, în continuare, preot în Leșul Ilvei (1864‑1871). Ca și cooperator, primea doar „quartialitatea” (a patra parte din veniturile stolare), abia după cinci ani primind „terțialitatea”, situație materială precară care îl determină să‑i solicite vicarului foraneu episcopal al Rodnei (Năsăud) Grigore Moisil să‑l strămute, în 21 februarie 1864, la Leșul Ilvei, cu acordul Episcopiei gr.‑cat. a Gherlei și la preferința credincioșilor, care i‑au asigurat și așa‑zisul lectical (anual, mierța și ziua de lucru)[4]. Cunoscuții l‑au caracterizat pe Ioan Chita ca fiind „un om cu inima nobilă și foarte acurat”, stând mereu în legătură cu tatăl său, bunicul Veronicăi, preotul din Mintiu cu același nume, Ioan Chita (1808‑1844‑1890), cerându‑i sfaturi privind „viața pastorală și administrativă preoțească”[5]. De subliniat că și acesta fusese cooperatorul lui Ioan Maior (1831‑1844) în Bistrița.

Veronica este cea mai mare dintre cei cinci frați/surori: Iuliu Chita (1862‑1935), învățător în Crasna Sălajului (1881‑1887), apoi în Neposul Năsăudului, din 1890 stabilit definitiv în Bistrița[6] natală, renumit lutier (constructor de viori); Iuliana; Măriuca (1869‑1928), soția învățătorului din Hordou, Iuliu Bugnariu (1864‑1929), nepot de soră al poetului George Coșbuc; în fine, Lucreția[7].

„Veronica din Sălaj” face primii pași întru cunoașterea scrisului și a cititului în particular, ajutată de dascălul confesional gr.‑cat. bistrițean Costan Buta, după care parcurge Școala primară săsească din Bistrița (1863‑1867), apoi Școala de fete din Năsăud (1867‑1870), cu trei clase, unde, sub îndrumarea învățătoarelor Eleonora și Emma Căpitan, a Ludovicăi Prădan, va acumula cunoștințe de limba română, care era și limba de propunere, cu deprinderi de stil și ortografie, de lb. germană și lb. maghiară, de religie, elemente de învățământ intuitiv, de caligrafie și desen, istorie naturală și fizică, de istorie și geografie, de economie‑gospodărie, de dictando și cânt, în mod deosebit de lucru manual (croitorie, broderie, împletit etc.)[8]. Își încheie ciclul gimnazial cu cls. a IV‑a, tot la Bistrița (Evangelische Mädchenschule)[9], în anul 1871, an al decesului tatălui său de la Leșul Ilvei. Pe toată perioada studiului gimnazial a dat dovadă de „sârguință și purtare exemplară”[10].

La vârsta de 17 ani și la trei ani de la moartea tatălui său (1874), Veronica se va căsători cu Înv. Nechita Liscan (1842‑1909), originar din Mureșenii de Câmpie (fostul Imbuz, Palatca/Jud. Cluj). Acest Nechita Liscan va fi urmat Preparandia de 2 ani de la Năsăud (1860‑1861‑1862), numărându‑se printre cei 56 de colegi, din care au obținut diploma de învățător doar 53. A fost cel mai mare număr de absolvenți pe care i‑a dat Preparandia năsăudeană (1859/60‑1868/69), căci a fost strămutată la Gherla. Dintre colegi vom aminti pe Vasile Liscan (tot din Imbuz), Ioan Jarda (Sângeorz‑Băi), Macedon Maniu (Zagra), Grigore Pop (Craidorolț/Jud. Satu Mare), Ștefan Utalea (Sângeorz‑Băi). Printre profesori se vor fi aflat vestitul pedagog Vasile Petri (1859‑1869), vicarul foraneu episcopal Grigore Moisil (1860‑1869), Ioan Secuiu (1860‑1869), Cosma Anca (1859‑1869), Andrei Morariu (1860‑1869) și directorul Laurențiu Rummel (1859‑1864), valoros corp didactic formator al celor 240 de învățători cu studii preparandiale din nordul Transilvaniei în decurs de un deceniu[11].

Nu știm, deocamdată, unde a funcționat ca învățător Nechita Liscan timp de cinci ani de la absolvire; ceea ce știm însă este că din anul 1867 va fi fost învățător în Cizer, unde‑l găsim și în anul 1890, ca și „cantor una docens”, lângă administratorul parohial Aurel Orianu, parohie făcând parte din Districtul protopopesc al Crasnei și Vicariatul Silvaniei (vicar foraneu episcopal Alimpiu Barbulovici) din Dieceza greco‑catolică a Gherlei (episcop Ioan Sabo). Mai știm că în acest an numărul credincioșilor era: 1160 de greco‑catolici, 4 romano‑catolici, 1 de confesiune elvetică și 24 de iudaici, numărul elevilor: 145 de toate zilele și 49 de repetitori; în Filia Boian: 540 de greco‑catolici, 1 de confesiune elvetică și 20 de iudaici, numărul elevilor: 52 de toate zilele și 20 de repetitori[12].

Cum îl cunoscuse Veronica pe învățătorul Nechita Liscan este ușor de imaginat, având în vedere că de la 1 august 1871 ființa Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni, în fruntea căreia, la Adunarea generală de constituire, desfășurată la Șimleu Silvaniei în 10 septembrie, va fi ales Biroul de conducere alcătuit din Demetriu Coroianu – președinte, vicar foraneu episcopal al Silvaniei (1855‑1873) și viitor canonic și rector seminarial (1873‑1891); Ioan Jarda – vicepreședinte, învățător în Aghireș (1865‑1873), coleg la Preparandia de 2 ani de la Năsăud cu Nechita Liscan, cum am văzut; Ioan Chita – secretar, învățător, absolvent al aceleiași preparandii (1862‑1864), unchi de văr al Veronicăi. Sunt aleși, cu acest prilej, ca președinți de onoare George Pop de Băsești și Andrei Cosma, iar Ioan Anderco Homorodeanul, canonic și prepozit de Gherla (1857‑1890), membru de onoare. În Adunarea generală din anul următor (1872), care s‑a ținut la Băsești, s‑a definit și scopul reuniunii: „(...) pe de o parte să ridice cualificațiunea pedagogică și spirituală a învățătorilor, deprinderea de a propune metodic, de altă parte ca în societate să deștepte simțul de interes față de cauza instrucțiunii și învățământului poporal”[13]. La Adunarea generală din 15 martie 1874 de la Sărăuad/Satu Mare este ales ca președinte noul vicar foraneu episcopal al Silvaniei Alimpiu Barbulovici, iar ca vicepreședinte, Gavril Trif. Nechita Liscan nu putea să nu fie membru ordinar, printre cei 46 ai Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni. Reuniunea avea și o publicație, intitulată „Gazeta Învățătorilor” (1912‑1914; din 1928), redactor‑responsabil Ioan P. Lazăr și secretari de redacție Simion Oros și Mihai Hurducaciu; se subintitula „organ didactic‑politic al învățătorilor români din Ungaria” și apărea la Tip. „Victoria”[14].

Anterior, la 24 octombrie 1870 se înființase Despărțământul „Șimleu” al ASTREI (XI), în frunte cu același președinte Demetriu Coroianu, care cuprindea Vicariatul Silvaniei, ceva mai târziu contopindu‑se cu cel al Văii Chioarului (Șomcuta Mare), rezultând unul mai vast, Despărțământul Sălăjean‑Chiorean al ASTREI (XVI), cu sediul tot în Șimleu Silvaniei, după anul 1900 fărâmițându‑se, căci se lucra greu cu localități situate la distanțe mari, sub aspectul desfășurării adunărilor cercuale anuale: Despărțământul Tășnad (1906, Tășnad), Despărțământul Jibou (1909, Buciumi), Despărțământul Chioar (1912, Șomcuta Mare), Despărțământul Băsești (1913, Băsești), Despărțămâmtul Crasna (1914, Șimleu Silvaniei), cu activitate independentă rămânând cel inițial, Despărțămâmtul „Șimleu” al ASTREI (cu sediul tot la Șimleu Silvaniei)[15].

În sfârșit, la 18 noiembrie 1881, are loc Adunarea generală de constituire a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (aprobată la 26 iunie), unde se alege ca președintă Clara Maniu (n. Coroianu, fiica lui Demetriu Coroianu și soră cu Iuliu Coroianu, autorul „Memorandumului” din 1892), iar ca vicepreședintă Maria Cosma (n. Dragoș, soția lui Andrei Cosma, directorul Școlii de fete cu 6 clase, deschisă la 2 septembrie 1889, în Șimleu Silvaniei, dată în concesiune Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, școală susținută de Societatea pe acțiuni „Silvania” – 1887, în fruntea căreia se afla ca director executiv același Andrei Cosma); s‑au înscris ca membri fondatori ai reuniunii George Pop de Băsești, Alimpiu Barbulovici și alții, iar ca membri de onoare au fost aleși George Barițiu și Iosif Vulcan. Scopul reuniunii se desprinde din cuvântul Elenei Pop (c. Hossu‑Longin, fiica lui George Pop de Băsești) rostit la constituire: „(...) înaintarea culturalicește pe toate terenurile neglijate în trecut, deoarece (...) toate aceste frământări și lupte să nu lase impasibile nici femeile române, căci ca tovarășe fidele ale soților împărtășeau și ele soarta lor și trebuia, în momente grave, să aducă sacrificiile cele mai nobile pentru neamul lor”[16]. De obicei, adunările generale anuale ale Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, în care se dezbăteau probleme legate de emanciparea social‑politică și cultural‑națională, se țineau în mijlocul poporului, împreună cu cele ale ASTREI și chiar ale Societății pentru Fond de Teatru Român, înființată la Deva în 4‑5 octombrie 1870, din inițiativa lui Iosif Vulcan, cu scopul de a contribui la „luminarea neamului românesc prin teatru național”[17]. Primul președinte a fost Dr. Iosif Hodoșiu (1829‑1880).

Așadar, Veronica, determinată de împrejurări nu tocmai prietenoase, dar până la urmă benefice, va fi părăsit meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, unde‑și creionase profilul intelectual și se familiarizase atât de bine cu oamenii locului, stabilindu‑se în Țara Silvaniei (1874), aici venind și soțul ei din altă parte a Transilvaniei (1867). În primul rând, întemeierea familiei i‑a adus bucuria, efemeră ce‑i drept, a venirii unui fiu, Ioan (Ionaș), care s‑a stins din viață la numai patru ani (1878‑1882), durere care se adaugă la cea necicatrizată încă, pricinuită de moartea tatălui său (1871).

O lovitură, apoi alta îi vor fortifica Veronicăi Liscan dorința de a‑și înăbuși durerea în versuri, dar și în proză, în îndeletnicirile sale artistice, care stârneau admirația noilor săi conviețuitori, oamenii din Cizer. S‑a înscris, ca și soțul învățător și cantor de biserică, în efervescența culturală a ținutului de adopție, ambii participând la viața social‑spirituală a localității îndeosebi. Toate condițiile le erau create, atmosfera prielnică. S‑a apropiat de ei și fratele/cumnatul învățător și neîntrecut lutier Iuliu Chita (1881); le‑a surâs apariția unui nou vlăstar al familiei, fetița Veturia Liscan, care se va căsători (1893) cu Pr. Ioan Budișan din Pria/Cizer (1871‑1915), absolvent de Teologie la Oradea[18], viitor redactor și editor, alături de preoții Alimpiu Coste și Avram Dragoș, al periodicului de predici „Păstorul Sufletesc”, Șimleu Silvaniei/Cehei/Uileacul Șimleului/Gherla (1906‑1914; din 1928)[19].

Mai întâi, Familia Liscan va fi profund entuziasmată de Adunările generale ale ASTREI de la Sibiu din anii 1878 și 1908 desfășurate la Șimleu Silvaniei, adevărate congrese naționale, apoi de Adunările cercuale ținute anual în diverse localități, de asemenea puternice manifestări românești. La Adunarea generală din 6‑9 august 1908, cu participarea lui Andrei Bârseanu, vicepreședinte (1905‑1911) și apoi președinte (1911‑1922) al ASTREI, Octavian C. Tăslăuanu, secretar II (administrativ), Zaharia Bârsan, poet, dramaturg, animator al mișcării teatrale românești, și alți oameni de cultură, în cadrul unui popas făcut la Cizer, în casa Familiei Liscan, amfitrioana Veronica îi citește lui Zaharia Bârsan din încercările sale poetice, acesta încurajând‑o să le publice. Când, la 1‑2 august 1901, are loc Adunarea generală a Societății pentru Fond de Teatru Român, tot la Șimleu Silvaniei, Reuniunea Femeilor Române Sălăjene organizează o expoziție de etnografie și artă populară; Veronicăi Liscan, membră a reuniunii, i se acordă un premiu de 5 coroane pentru exponatele sale meșteșugit lucrate de mâinile ei[20].

Atunci când, în anul 1908, Zaharia Bârsan a încurajat‑o să‑și publice poeziile, Veronica Liscan n. Chita era debutată deja, cu poezia Fecioara, în „Calendarul practicˮ pe anul 1904 din Lugoj (Tip. Ioan Kirányi), pag. 415. Acel calendar publica recomandări gospodărești și agricole pe lunile întregului an, dar „practiceˮ erau și cunoștințele generale, datele privind presa, informațiile despre fundațiile și societățile culturale din Ardeal și Banat. Literatura era prezentă și ea, prin schițe și versuri, astfel că numele „Veronicăi din Sălaj” va sta lângă cele alor Alexandru Ciura, Emil Sabo, Maria Cioban, Ioan Mureșan. Poezia va fi fost republicată în „Gazeta de Duminecăˮ din Șimleu Silvaniei (An III, Nr. 8/1906, pag. 2); reproducem aici doar ultima strofă spre a ne edifica asupra punctului de plecare în ascensiunea poetei: „Frumoasă‑i totdeauna, cât timp pe a ei frunte/ O diademă scumpă frumos va străluci./ Compusă din iubire, credință și virtute,/ Iar floarea castității o va împodobiˮ.

În „Calendarul Asociațiuniiˮ, care a apărut în perioada 1912‑1948 în cadrul „Bibliotecii poporaleˮ, redactat de Octavian C. Tăslăuanu, iar din anul 1916 de N. Iosif, Edit. Asociațiunii ASTRA, An V, Sibiu 1916, pag. 51‑52, „Veronica din Sălajˮ este prezentă cu poezia Rugăciune, alături de grupajul „Din Sălajˮ, poezie populară culeasă de George Meseșan (pag. 70). Și această poezie a fost publicată de data acesta mai întâi în „Gazeta de Duminecăˮ, An IV, Nr. 13/1907, din care reținem: „Dar, cel mai scump tezaur, Tu, Doamne, l‑ai păstrat./ Căci ni l‑ai pus în inimi, și‑n gură ni l‑ai dat./ Credința‑i pus‑o‑n inimi, ca să nădăjduim/ Că pân‑ce avem limbă, noi nu o să pierim!ˮ

În sfârșit, în „Calendarul Partidului Național Român din Transilvania și Ungariaˮ (de la 1914, „din Ungaria și Transilvaniaˮ), apărut la Arad între anii 1913 și 1918, redactat de C. Savu (1914‑1917) și Ion Clopoțel (1918), este inserată poezia Poetului George Coșbuc, o mângâiere la moartea unicului său fiu, Alexandru, într‑un accident de automobil la Bălești (Gorj), în 26 august 1915, An IV/1916, Edit. și Tip. „Concordiaˮ, pag. 115. În acest calendar, „Veronica din Sălaj” îi însoțea pe Theodor A. Bogdan, Ovidiu Hulea, Emil A. Chiffa, Aron Cotruș[21]. Tot aici, credem că este locul potrivit să amintim poezia în manuscris La apariția „Românuluiˮ, semnată la 6 ianuarie cu prilejul apariției, în 1 ianuarie 1911, a publicației „Românulˮ (1911‑1916; 1918‑1922; 1927‑1932; 1935‑1938), care, prin fuziunea cu „Tribunaˮ arădeană (1896‑1903‑1912) în anul 1912, sub direcția lui Vasile Goldiș, devenise oficiosul Partidului Național Român din Transilvania. Cităm: „Veste bună ne‑a sosit/ Din Aradul cel vestit/ C‑acolo s‑a deșteptat/ «Românul» adevărat!ˮ[22]

Principala revistă la care colaborează „Veronica din Sălajˮ, unde‑și publică majoritatea poeziilor, dar și proză, este „Gazeta de Duminecăˮ din Șimleu Silvaniei (Szilágysomlyó), cu apariția (săptămânală) în două etape: 3 ianuarie 1904‑18 iunie 1911 și 1920‑1932. Fie că este o revistă „culturalăˮ, fie „național‑politicăˮ sau „politică și culturală independentăˮ, și‑a propus să contribuie la răspândirea culturii în mediul rural, prin publicarea de articole istorice, texte literare și sfaturi practice, plecând de la ideea că: „Dușmanul cel mai mare al omenirii, în general, și al unui popor, în special, este lipsa de culturăˮ[23], la eradicarea căreia „Gazeta de Duminecăˮ își va aduce un apreciat aport în zonă. La conducerea publicației, găzduită de Tip. și Edit. „Victoriaˮ, se vor fi aflat proprietarul‑editor Ioan P. Lazăr, redactorii‑responsabili Ion Pop Reteganul, Dr. Victor Deleu, Dionisie Stoica, în prima etapă. Semnează proză și poezii Ion Pop Reteganul, Ioan Georgescu, Maria Cioban, Petre Dulfu, N. Rădulescu‑Niger, Emil Isac, Alexandru Aciu, din George Coșbuc se publică „Mamaˮ și „La Paștiˮ, numeroase traduceri, comentarii privind scrierile lui Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Șt. O. Iosif, Emil Gârleanu etc.

Meritul lucrării amintite, a lui Gheorghe Perneșiu și Petru Galiș, este acela că înmănunchează 34 de poezii ale „Veronicăi din Sălajˮ publicate în „Gazeta de Duminecăˮ, unele comentate, după ce reproduce câteva încercări poetice originale, rămase în manuscris (16 titluri), prezentarea încheindu‑se cu proza Cârja cu crestături, care se adaugă altor două: una dedicată nepotului Liviu Budișan (contabil la Banca Națională din Cluj), Din trecutul de zece ani al unei bunici, și alta cu titlul Apel către surorile mele române. Se constată cu ușurință că poeta are lecturi serioase din Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Iancu Văcărescu, Vasile Cârlova, Șt. O. Iosif, Panait Cerna, chiar din Octavian Goga, autorii socotind‑o, precum acesta, un precursor „modest și harnicˮ, al cărui „condei nu trece hotarul artei eterneˮ[24].

Cultivă mai întâi tristețea, durerea la pierderea fiului (1882) și a soțului (1909): „Cu lacrimile mele țărâna‑ți voi uda,/ Ca mamă, în a mea jale nicicând nu te‑oi uitaˮ (Lacrimi pe mormântul neuitatului meu fiu Ionașiu); „Copil și Tată, într‑un mormânt/ Pe veci se odihnesc;/ Iar eu, ca mamă, fiu‑mi plâng.../ Și soțul mi‑l jelesc!ˮ (Crucea vieții, An VI, Nr. 8/1909). Pentru alinarea durerii cheamă, ca și confesor, luna, element cosmic atât de prezent la Mihai Eminescu, care, la dispariția ei, ni se sugerează tristețea sfârșitului omenesc: „Lună plină și măiastră/ Ce răsari de după nori,/ Vino la a mea fereastră/ Să‑ți spun tainicul meu dor...// (...) A plecat frumoasa lună!/ După tainicul popas.../ Eu, zicându‑i «noapte bună»;/ La fereastră am rămas./ Mă cuprinde noaptea neagră,/ Noaptea plină de mister,/ Căci sub nor se‑ascunde iară/ Luna, colo sus pe cer”. (Vino, lună..., An VII, Nr. 48‑49/1916). Apoi dragostea de propria‑i mamă, însingurată, și nostalgia locurilor natale pe care le vizitase în anul 1889: „Un dar mă arde‑n piept mereu/ Și n‑aflu alinare./ Căci dorul, ce m‑apasă greu/ E dor din depărtare.// E dor de mamă dorul meu,/ Ce veșnic nu‑mi dă pace,/ Mă arde și m‑apasă greu/ Și plâng – alta ce‑aș face?ˮ (Mama, An VII, Nr. 4/1910); „Câmpii de abur, văi frumoase/ Someșul cel răcoros,/ Șesuri mândre și mănoase/ Tot ce văd, tot e frumos.ˮ (Impresiune); „Adio, neamuri, sat, dumbravă,/ Voi ce cu drag m‑ați primit,/ Adio scumpă, dulce mamă/ Ce la sânu‑ți m‑ai nutrit!ˮ (Adio). Se întoarce nerăbdătoare la „cuibul solitarˮ din Cizer: „Am sosit deja acasă să‑mi văd «cuibu‑mi solitar»/ Și la umbră, în grădină, stau pe‑o bancă de stejar/ Dar cum stau dusă pe gânduri și privesc în jurul meu/ Toate‑mi par fără culoare, nu‑s precum le știam eu!ˮ (Acasă, An VI, Nr. 38‑39/1925), fără însă să uite limba mamei sale, în care și‑a șlefuit rima, simțind nevoia s‑o și apere în fața străinilor: „Dulce‑i limba orișicui/ Dar ca limba mamei nu‑i./ Cei ce vor a mi‑o răpi/ Limba mea firească/ Ei nicicând n‑or izbuti/ Căci eu limba‑mi voi iubi/ Limba românească.// Cât în lume voi trăi/ Limba mamei voi vorbi!ˮ (Limba mamei).

Din „monografia sufletească a satului, cu toate frământările luiˮ, cum se exprima Octavian Goga, nu putea lipsi pastelul din succesiunea anotimpurilor, asociat stărilor afective induse, nici credința, nici tarele sociale ale vremii poetei, dar, în mod deosebit, nici îndemnul adresat tinerelor vlăstare, în fapt românilor, întru salvarea neamului nostru. Exemplificări: „S‑așterne neaua pe livezi/ Din ce în ce mai groasă,/ Ș‑a ierbei firicele verzi/ Jos la pământ le‑apasă.// Iar pomii stau în fața mea/ Plecați de grea ninsoare,/ Și fiecare rămurea –/ Parcă‑i o mândră floareˮ (Jelea mea, An III, Nr. 51/1906); „Jos pe pajiște‑n grădină/ Mii de flori încântătoare./ Se apleacă de se‑nchină/ Razelor fierbinți de soare.// Ciocârlia se înalță/ În zorile dimineții,/ Ducând laudă măreață.../ Dătătorului vieții.ˮ (Primăvara, An IV, Nr. 25/1907); „Dar Credința și Nădejdea,/ Cu Iubirea dimpreună,/ Șterg durerea și‑o alină –/ Bucuriei pun cunună.ˮ (Credința, Nădejdea și Iubirea, An VI, Nr. 51/1909); „Mărire întru Cei de Sus,/ Și între oameni pace./ Mărire Fiului Isus,/ Căci bucurie ne‑a adus./ De‑azi vrăjbi nu vom mai face.ˮ (Nașterea lui Isus, An VI, Nr. 52/1909); „Numai voi mi‑ați putea spune/ Este‑n lume fericire?!/ În palat? Sau în colibe?/ Sau?... doar nu e nicăire...!ˮ (Raze blânde, An IV, Nr. 26/1907); „Și, Doamne, mult am zăbovit/ Și‑am stat în nepăsare!/ Ogorul a înțelenit;/ Iar plugul zace ruginit,/ Noi stăm în nelucrare./ (...) Să ne jertfim tot ce avem,/ Pentru învățătură,/ Talent, averea să ne‑o dăm!/ Ca și noi să înaintăm –/ În vază și cultură.ˮ (Destul!, An VIII, Nr. 2/1911).

Așa cum se cunoaște, la 6/19 iunie 1906 se deschide la București „Expoziția generală românăˮ, organizată cu prilejul împlinirii a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani (106) și începutul formării limbii și a poporului român și a 40 de ani de la urcarea pe Tron a lui Carol I (10/22 mai 1866), mai întâi ca domnitor și apoi ca rege (10/22 mai 1881). Comisar general al expoziției a fost numit Prof. univ. dr. Constantin Istrati de la Universitatea din București, membru al Academiei Române, iar ajutorul său a fost Prof. Iuliu Moisil, calitate în care funcționează până la sfârșitul anului. Datorită lui, Transilvania a fost bogat reprezentată la expoziție, dar și vizitată de mulți ardeleni[25]. „Gazeta de Duminecăˮ lansase un apel sălăjenilor întru participarea la această expoziție aniversară (An III, Nr. 1/1906). Astfel, o delegație formată din mai mult de 100 de persoane, în frunte cu George Pop de Băsești și Andrei Cosma, va fi vizitat expoziția națională către mijlocul lunii septembrie, cu toată obstrucția Guvernului de la Budapesta. Cu această ocazie, „Veronica din Sălajˮ va da glas unor gânduri și sentimente nutrite față de toți românii, care vor fi prefigurat Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, prin poezia intitulată Grupul Sălăgian plecat în escursiune spre București, sub semnătura Veronica Liscan n. Chita, din care reproducem două strofe: „Când veți călca p‑acel pământ/ Să fiți pătrunși de gândul sfânt,/ Că toți suntem d‑același neam/ Din vița divului Traian.// Și toți avem în piept un dor.../ Și‑o nădejde‑n viitor,/ O limb‑avem ce o iubim,/ Un ideal ce‑l urmărimˮ. (An III, Nr. 38/1906). Sursele bibliografice subliniază că la această expoziție ar fi participat și lutierul Iuliu Chita din Bistrița, fratele „Veronicăi din Sălajˮ, fără să știm însă dacă a fost premiat sau nu[26].

Sunt apoi versuri dedicate, cu diferite prilejuri, unor personalități istorice de marcă, dar și locale, sau unor evenimente: cunoscutului George Pop de Băsești (1835‑1919), președinte al Partidului Național Român din Transilvania (1902‑1918), viitorul președinte al Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 și al Marelui Sfat Național Român (2 decembrie 1918), cu ocazia împlinirii vârstei de 72 de ani (Cine‑i George Pop de Băsești?, coperta „Gazetei de Duminecăˮ, An IV, Nr. 30/4 august 1907), vicarului foraneu episcopal al Silvaniei, Alimpiu Barbulovici (Veneratului vicar A. Barbulovici, An VI, Nr. 47/1909), decorat cu Ordinul „Francisc Iosifˮ în grad de Cavaler, Preotesei Emilia Oroianu, apropiată familiei sale (O roză veștejită, An VI, Nr. 23/1909), la moartea acesteia, ca și sosirii Armatei Române în Cizer la începutul anului 1919 (Marș, An I, 13 iunie 1920).

În sfârșit, poezia Roata vremii (An VIII, Nr. 1/1911), din care reproducem versurile: „Roata vremii se întoarce și anul vechi în noapte‑apune/ Judecând a noastre fapte, dac‑au fost rele, ori bune./ (...) Noi nădăjduim în bine, dar și rău poate să fie/ Căci ce‑i scris în cartea «sorții» numai Dumnezeu o știeˮ, ne amintește de versurile lui Mihai Eminescu: „S‑a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și receˮ; (Epigonii) sau ale lui Vasile Fabian‑Bob (1795‑1836): „S‑au întors mașina lumei, s‑au întors cu capu‑n jos,/ Și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos./ Soarele de‑acum răsare dimineața la apus,/ Și apune despre seară cătră răsărit în sus.ˮ (Moldova la anul 1821). Transpare din versurile „Veronicăi din Sălaj”, totuși, nădejdea că anul ce vine va fi mai bun sau, în orice caz, numai Dumnezeu este cel care va hotărî soarta noastră, în timp ce la poeții amintiți apare pesimismul privind îmbunătățirea creației artistice, dar și pesimismul privind viața socială, tocmai când fanariotismul se retrăgea lăsând loc Regulamentelor Organice rusești (1830).

Muzicalitatea unor versuri, rima ușor de reținut, în general prozodia simplă denotă preocuparea întru poezie a „Veronicăi din Sălajˮ, subjugată de îndelungi lecturi; n‑ar fi exclus ca unele poezii să fi fost incluse în manualele școlare (de exemplu, Primăvara, „Cucul cântă prin verdeață...ˮ) sau chiar transpuse pe note muzicale (vezi Odată și acum).

Așadar, o operă poetică ne‑a lăsat „Veronica din Sălajˮ, ce‑i drept de „precursorˮ. Nu s‑a bucurat de o apreciere din partea criticii literare în materie, căci tentativa sa, intermediată de Flora Buzilă (c. Iuga), nepoata de verișoară (fiica lui Ștefan Buzilă, născută la 1896 în Poiana Ilvei)[27], de a‑i solicita părerea Prof. univ. dr. Gh. Bogdan‑Duică de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj a eșuat. O boală nemiloasă (paralizie) i‑a curmat viața; a fost înmormântată simplu, cum i‑a fost „ultima dorințăˮ, lângă ai săi, la umbra Bisericii lui Horea din Cizer. Casa nu mai există, dar nu există nici Biserica lui Horea, căci în anul 1967 a fost „transplantatăˮ la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj, Secția în aer liber „Romulus Vuiaˮ de la Pădurea Hoia. A rămas intenția Primăriei și a Consiliului Local ca Biblioteca din Cizer să poarte numele poetei „Veronica din Sălajˮ. Poate se va învrednici vreun cercetător sălăjean să‑i și adune în totalitate opera, poezia și proza, într‑un volum...

În toate scrierile despre „Veronica din Sălaj”, puține câte sunt, se pomenește numele lui Liviu Marțian, fără să se precizeze categoric cine este, în ce relație se va fi aflat cu poeta noastră, motiv pentru care, aici și acum, oferim câteva date despre el. Mai ales că interesul pentru această personalitate este scăzut, lipsind cu desăvârșire din dicționare sau lucrări enciclopedice.

S‑a născut la Mintiu (Bistrița‑Năsăud) în anul 1863 din familia lui Samson Marțian, mare proprietar aici[28], și a Titianei n. Bălan, sora Rafilei Bălan (c. Chita, mama „Veronicăi din Sălaj”). Tatăl său a trecut prin băncile „normei” din Năsăud, a devenit „funcționar județean” (asesor) la Dej, ulterior pretor de plasă în Năsăud, după ce fusese „cancelist” sub pretorul Nicolae Rus. Liviu Marțian era, prin urmare, văr primar (după mamă) cu „Veronica din Sălaj” și ceilalți ai săi (Iuliu, Iuliana, Măriuca și Lucreția). Avea un frate mai mic, Iulian Marțian (1867‑1937), marcantă personalitate complexă: maior în rezervă, cunoscut arheolog și pasionat bibliofil, cercetător și publicist; Membru de Onoare al Academiei Române (27 mai 1933)[29].

După parcurgerea treptei primare de instrucție școlară și a ciclului gimnazial inferior la Dej (Școala romano‑catolică și Școala civilă de băieți), Liviu Marțian urmează Gimnaziul superior greco‑catolic românesc din Năsăud (1879‑1883). Aici îi va avea ca profesori pe Ioan Ciocan (director, Lb. și Lit. Română), Dr. Paul Tanco (Matematică și Fizică), Dr. Constantin Moisil (diriginte, Lb. latină și Lb. greacă), Beniamin Hangea (Lb. germană), Octavian Barițiu (Lb. maghiară), Dr. Ioan Mălai (Istorie și Geografie), Dr. Artemiu P. Alexi (Istoria naturală), Grigore Pletosu (Filozofie), Andrei Mazanec (Desen liber și geometric), Leon Pavelea (Religie greco‑catolică). Dintre colegii săi de clasă, care s‑au remarcat prin carierele lor, amintim: Vasile Duma, Romulus Ionașcu, Leon Scridon, Nestor Șimon; mai mic doar cu o clasă era George Coșbuc, cunoscutul Poet, iar mai mare, tot cu o clasă, era Alexandru Haliță[30].

Orele de Științe naturale l‑au atras foarte mult, fapt sesizat de al său profesor, Dr. Artemiu P. Alexi, care‑l va și antrena în activitatea sa didactico‑științifică. Mai întâi, pentru Cabinetul de Naturale, în cls. a VI‑a fiind (1880/81), Liviu Marțian donează un mineral de actinit (radioactiv), pentru care primește „mulțămită publică” din partea gimnaziului. Cum este cunoscut, Prof. dr. Artemiu P. Alexi (1846‑1896) înființează în anul 1883, pe lângă amintitul cabinet, o stațiune meteorologică, ale cărei observații, făcute de trei ori pe zi, erau înaintate „Observatorului central de meteorologie și magnetism terestru” din Budapesta. Iată ce scrie Iuliu Moisil: „Amintesc aici că Alexi a însărcinat cu observațiunile meteorologice zilnice pe un foarte iubit elev al lui, care era un fel de asistent și custode al Cabinetului de Științe naturale de la gimnaziu, Liviu Marțian – astăzi la pensie (în Cluj, n.n.) – după ce a fost în înalte servicii ale Statului ungar, ca administrator al pădurilor regale de la Gödölő, apoi director în minister. După Unire a fost inginer consilier silvic, apoi director general al Pădurilor din Banat, Ardeal și Crișana. (...) Marțian și‑a împlinit serviciul său de custode și observator al stațiunii meteorologice de la Gimnaziul din Năsăud foarte punctual și cu multă pedanterie”[31].

Documentele consemnează și titlul unei comunicări intitulate Știința meteorologică și importanța ei din toate punctele de vedere, susținută de „octavanul” Liviu Marțian în ședința Societății de lectură „Virtus Romana Rediviva” din 8 aprilie 1883[32], sub îndrumarea magistrului său.

Cu Examenul de maturitate promovat în 19‑20 iunie 1883, Liviu Marțian se înscrie la Academia de Montanistică și Silvicultură din Chemnitz (Banska Stiavniča/Selmecbánya; Karl‑Marx‑Stadt), azi în Germania, Facultatea de Silvicultură (1883‑1887), unde‑și însușește temeinic cunoștințele în specialitatea aleasă. Va fi activat, alături de ceilalți studenți români de aici, în Societatea de lectură „Aurora”, înființată în anul 1875; sigur este că, la 1885, „ascultătorul de silvanistică” de la Chemnitz trimite o colecție de plante pentru uzul „Școlii civile de fete cu internat a ASTREI” de la Sibiu (deschisă în anul 1883, condusă de Prof. Eleonora Tănăsescu de la „Azilul Elena Doamna” din București, viitoarea soție a lui Ioan Slavici)[33].

Absolvind, așadar, Facultatea de Silvicultură din Chemnitz, Liviu Marțian devine inginer forestier în Soóvár (Comitatul Sáros), apoi consilier silvic în Budapesta. A fost șeful Secției Silvice a Resortului de Agricultură și Comerț din Consiliul Dirigent al Transilvaniei (2 decembrie 1918‑10 aprilie 1920), șef de resort Victor Bontescu; consilier silvic la Casa Pădurilor, potrivit Legii Reformei Agrare din 30 iulie 1921, și director general al Casei Autonome a Pădurilor Statului (C.A.P.S.) Cluj (1930), pensionar din anul 1938. Nu credem că la vârsta de 75 de ani să mai fi avut putere să lucreze la Ambasada României din Budapesta!?

Localitatea natală Mintiu i‑a acordat cinstea cuvenită; la 20 iulie 1938, ziua onomastică (Sf. Ilie Tesviteanul) a Înv. Ilie Petreanu (1868‑1940), se pun bazele Asociației culturale „Unirea”, care cuprindea pe toți intelectualii satului oriunde s‑ar afla, în scopul ridicării morale și a nivelului cultural al localnicilor. S‑a adoptat un regulament de funcționare (statut), legalizat de Prefectura Jud. Năsăud (Bistrița). Avea deviza „Labor improbus omnia vincit” (Munca stăruitoare învinge totul, Vergiliu). Președinte de Onoare a fost ales ing. Liviu Marțian (Cluj), Președinte – Cont. Trifan Dragomir Jr. (Sighetu Marmației); Vicepreședinți – Pr. Octavian Bulbuc (Mintiu) și Prof. Ioan Silași (Bistrița), Secretar general – Înv. Ioan Pop (Mintiu), iar ca membri în comitet: Înv. Ilie Petreanu (Mintiu), Jr. Matei Șirlincan (Năsăud/Bistrița), Înv. Emil Văleanu (Moisei) și Înv. Grigore Drăgan (Mocod)[34].

După trecerea în neființă a Acad. Iulian Marțian (26 octombrie 1937), moștenitorii ing. Liviu Marțian și văduva Ida Goldschmidt (soția lui Iulian Marțian, nepoată a generalului‑baron Leonida Pop, consilier al împăratului‑rege Francisc Iosif), prin Actul de Donație Nr. 148/16 februarie 1938, semnat de Av. dr. Petru Nemeș din Cluj (Anexa 1.a) și legiferat prin Decretul Regal Nr. 1666/2 mai 1938 (Anexa 1.b), constituie Donațiunea fraților Liviu și Iulian Marțian a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Colecția donată a fost inventariată și din Raportul Nr. 582/1944, întocmit de Ioan Mușlea și înaintat Rectoratului Universității clujene, rezultă că era compusă din 1242 de volume, din care 8 incunabule, 28 de volume cărți vechi românești, 9 volume de cărți vechi ungurești, precum și 1203 stampe, 44 de hărți, 48 de reviste, 51 de manuscrise, 17 documente, 7 pachete cu diverse fișe (bibliografice, toponimice), fiecare purtând ex‑libris‑ul donatorilor[35].

În încheiere, reproducem din lucrarea citată a lui Ștefan Buzilă: „Acest Liviu (Marțian), nefiind căsătorit, a ținut la sine pe vara sa (de fapt, nepoată de văr), fata Veronicăi (Veturia), fosta soție a lui Nechita Liscan, învățător pensionar în Cizer, Jud. Sălaj, mort în 4 februarie 1909. Această Veronică, fiica preotului din Leșu, Ioan Chita, a fost o femeie inteligentă, a scris o mulțime de poezii apreciate și publicate prin diferite jurnale. A răposat în 14 august 1932 în Cizer. Pe fata acesteia, Veturia, fosta soție a preotului Ioan Budișan din Pria (d. 2 iunie 1915), Jud. Sălaj, a ținut‑o și o ține Liviu la dânsul și azi. Liviu a măritat și înzestrat și pe fetele acesteia” (prin căsătorie, Aurelia Litan, Viorica Brebenaru, ambele învățătoare)[36].

Ca recunoștință și la dorința sa, ing. silvic Liviu Marțian a fost înmormântat, la 30 noiembrie 1950 (Anexa 2), tot la umbra Bisericii din lemn ridicată de Horea în Cizer, căci acolo își doarme somnul de veci familia, de care era puternic atașat, a poetei „Veronica din Sălaj” (1857‑1932), pseudonim atribuit de ai săi, din Bistrița‑Năsăud, când poposea pe meleagurile natale.

 

 

Anexa 1.a

Donația Fraților Liviu și Iulian Marțian

 

Nr. 148‑1938

Domnule Rector,

Din încredințarea D‑lui Liviu Marțian, consilier silvic în pensie, domiciliat în Cluj, Str. Avram Iancu, Nr. 12, și a Doamnei văd. a lui Iulian Marțian, născută Ida Goldschmidt, domiciliată în Năsăud, ambii moștenitori exclusivi după defunctul maior în pensie Iulian Marțian, fost Membru onorific al Academiei Române, decedat în Năsăud în 26 octombrie 1937, am onoarea a vă aduce la cunoștință următoarele:

1. Sus‑numiții moștenitori, cu ocazia tratativelor asupra distribuirii moștenirii rămase după defunctul Iulian Marțian, au căzut de acord ca biblioteca având colecția de stampe, tablouri, manuscrise, hărți, monede și obiecte arheologice, care se află în moștenirea defunctului și a fost realizată de acesta și cu contribuția materială a D‑lui Liviu Marțian, să treacă direct în proprietatea Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, pentru biblioteca acesteia, sub denumirea Donațiunea fraților Liviu și Iulian Marțian.

2. Dorința moștenitorilor donatori este ca această bibliotecă să fie preluată în Năsăud cât se poate de urgent de către Universitate, unde vor asista și donatorii, iar cărțile și obiectele donate să poarte inscripția originii lor de mai sus și, după posibilitate, să fie așezate separat în Biblioteca Universității.

Cu onoare vă rugăm, Domnule Rector, să binevoiți a accepta această donațiune și a aviza aceasta și personal pe sus‑numiții donatori, delegând pe însărcinatul D‑voastră ca, luând contact cu donatorii, să ia în primire biblioteca donată cu toate colecțiile în Năsăud.

Totodată vă rugăm să binevoiți a interveni la Ministerul de Finanțe ca această parte din moștenirea defunctului Iulian Marțian să fie scutită de taxele de moștenire în conformitate cu Art. 22, Paragraful 40 din Legea timbrului.

Primiți vă rugăm, Domnule Rector*, asigurarea deosebitei mele stime.

 

Cluj, la 16 februarie 1938.

Dr. Petru Meteș,

avocat Cluj**

 

 

Anexa 1.b

Autorizarea acceptării Donației Marțian, publicată în Monitorul Oficial Nr. 102/1938

 

CAROL al II‑lea

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională

REGE AL ROMÂNIEI

 

La toți de față și viitori, sănătate.

 

 

Asupra Raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Educațiunii Naționale cu Nr. 34385/2792/1938,

Văzând Jurnalul Consiliului de Miniștri Nr. 773/1938

Și în conformitate cu Dispozițiunile Art. 811 și 817 C. Civ. și cu Avizul Consiliului de Avocați al acelui Departament cu Nr. 168/1938,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj este autorizată să accepte donația D‑lor Liviu Marțian și a văduvei lui Iulian Marțian, născută Ida Goldschmidt, constând din următoarele obiecte: biblioteca având colecția de stampe, tablouri, manuscrise, hărți, monede și obiecte arheologice ce le dețin, prin moștenire, de la defunctul maior pensionar Iulian Marțian, fost Membru onorific al Academiei Române, cu condiția de a purta denumirea de Donațiunea fraților Liviu și Iulian Marțian.

Art. II. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Educațiunii Naționale este însărcinat cu ducerea la îndeplinire a prezentului Decret.

 

Dat în București, la 2 mai 1938.

 

CAROL al II‑lea

Ministrul Educațiunii Naționale, Nicolae Colan***

 

Anexa 2

 

 

 

Note bibliografice și comentarii

 

[1] Apud Ștefan Buzilă, Autobiografia preotului Ioan Chita din Mintiu și genealogia familiei sale, „Arhiva Someșană”, Nr. 26, Năsăud 1939, pag. 45.

[2] Vezi Valeriu Butură, Un monument al arhitecturii populare transilvănene. Biserica de lemn din Cizer, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1959‑1961”, Cluj 1963, pag. 335.

[3] Era un „curs scurt de Teologie” care se desfășura la Blaj, candidații la preoție pregătindu‑se intensiv pe plan local, pe lângă vicariat sau protopopiat, examenele susținându‑se însă la Blaj. În principal, acest mod de pregătire pentru preoți a durat până la înființarea Seminariilor diecezane de la Gherla (1859) și Lugoj (1913), de 4 ani, care pregăteau „teologi absoluți”. Li se cerea „teologilor moraliști” să aibă „cel puțin clasele gimnaziului inferior și un comportament moral ireproșabil”. Cf. Mirela Andrei, La granița Imperiului. Vicariatul greco‑catolic al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, Edit. Argonaut, Cluj‑Napoca, 2006, pag. 193‑194; Ciprian Rigman, Parohii, filii și preoți în Episcopia greco‑catolică de Gherla la mijlocul secolului al XIX‑lea (1856‑1868), Edit. Argonaut, Cluj‑Napoca, 2016, pag. 135‑138.

[4] Vezi Mirela Andrei, Op. cit., pag. 240‑244.

[5] Cf. Ștefan Buzilă, Lucr. cit., pag. 62.

[6] Urmează „norma” din Năsăud (1870‑1874), cursul inferior al Liceului german din Bistrița (1874‑1878) și apoi Preparandia de 3 ani din Gherla (1878‑1881), obținând calificarea de învățător. Din 5 noiembrie 1891, Iuliu Chita devine „membru ordinar” al Reuniunii învățătorești gr.‑cat. „Mariana” din Năsăud, calitate în care, la Adunarea generală de la Rodna din 21‑23 octombrie 1900, este ales pe o perioadă de trei ani ca membru în Comitetul de conducere al reuniunii (alături de Iuliu Bugnariu), sub președinția vicarului foraneu episcopal Dr. Ioan Pop (1894‑1901), iar din 30 mai 1894 devine secretar al Filialei Bistriței (III) a reuniunii. Semnificativă ni se pare „axioma” alcătuită de Iuliu Chita cu prilejul aniversării a 25 de ani de existență a Reuniunii învățătorești (1876‑1901): „Purtarea și faptele sunt oglinda care arată valoarea intelectuală și morală a fiecărui individ; deci învățătorul trebuie să conducă tinerimea concrezută lui pe calea adevărului, să o deprindă la fapte bune, să o înzestreze cu cunoștințe frumoase și folositoare, și mai presus de toate să planteze în inimile ei moralitatea, care este unica bază, pre care trebuie să se reazeme individul și societatea întreagă (Bistrița, 1901)”. Apud Memorialul Reuniunei învățătoresci gr.‑cat. „Mariana” din Năsăud, edat din incidentul serbării iubileului de 25 ani a activității sale. Periodul I (1876‑1901), Năsăud 1901, pag. 106‑107. Sunt menționate (pag. 24) în „memorial” și două „disertațiuni” prezentate de Înv. Iuliu Chita în Filiala Bistriței (III): „Disciplina școlară” (Sâniacob, 30 mai 1894) și „Cultura spirituală și moralitatea” (Șieu‑Măgheruș, 5 mai 1898). Vezi și pag. 36‑37. Îl găsim și ca prezentator al comunicării „Despre catehism” în cadrul Societății literare bisericești „Alexi‑Șincai” din Gherla (15 noiembrie 1906). Despre învățătorul și lutierul Iuliu Chita s‑a scris mai mult: Ștefan Buzilă, Lucr. cit., pag. 62; Ioan R. Nicola, Constructori amatori de instrumente muzicale din Transilvania, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1959‑1961”, Cluj, 1963, pag. 355; Teodor Tanco, Dascălul și lutierul Iuliu Chita, „Virtus Romana Rediviva”, Vo. IV (Memoria istoriei), Bistrița, 1981, pag. 229‑232; Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Veronica din Sălaj, Ed. a II‑a (Ed. I, „Veronica din Sălaj – o poetă uitată”, 2001), 80 de ani de la moartea poetei (1857‑1932), Edit. „Caiete Silvane”, Zalău, 2012, pag. 14‑16, sub rezerva că revista „Cosânzeana” a apărut la Orăștie (1911‑1915) și Cluj (1922‑1928), sub conducerea lui Sebastian Bornemisa, iar nu la Bistrița. Vezi Doina Curticean, Cosânzeana. Indice bibliografic adnotat, Biblioteca Filialei din Cluj‑Napoca a Academiei RSR, Cluj‑Napoca 1985, pag. 278 (2525), fiind vorba despre articolul anonimului St., Iuliu Chita. Un destoinic maestru de vioare, An 7, Nr. 6/25 martie 1923, Cluj, pag. 91; Mircea Popa, Valentin Tașcu, Istoria presei literare românești din Transilvania de la începuturi până în 1918, Edit. Dacia, Cluj‑Napoca, 1980, pag. 182‑186. Cât privește pe sora Iuliana, din căsătoria cu învățătorul George Ghiță din Mijlocenii Bârgăului, a avut mai mulți copii (cinci), dintre care Olimpiu Ghiță (n. 1891) a urmat „fundaționala” din Prundul Bârgăului, Gimnaziul săsesc din Bistrița și Facultatea de Filologie a Universității din Budapesta, Specialitatea germană‑maghiară; devine profesor la Liceul român grăniceresc din Năsăud (1913‑1919), activează în Garda Națională Română locală, din 1919 a făcut parte din Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice al Consiliului Dirigent. Este apoi profesor la Liceul „George Barițiu” din Cluj și inspector școlar. A fost căsătorit cu Alexandrina, fiica fostului profesor‑vicar din Năsăud, Alexandru Haliță. Cealaltă soră, Lucreția, nu s‑a îndepărtat de locurile natale.

[7] Cf. Sandu Manoliu, Obârșia și spița neamului Coșbuc, „Icoana unei școli dintr‑un colț de țară românesc”, Anuarul Școlii Normale din Năsăud/1929, Năsăud, 1930, pag. 388.

[8] Despre Școala de fete din Năsăud, deschisă la 1826, sub aspectul mersului instrucțiunii și al personalului didactic, a se vedea Virgil Șotropa și Dr. Nicolae Drăganu, Istoria școalelor năsăudene scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existență (1863‑1913) a Gimnaziului superior fundațional din Năsăud, Năsăud, 1913, pag. 108‑113.

[9] Cf. Teodor Tanco, Veronica din Sălaj era originară din Bistrița, „Virtus Romana Rediviva”, Vol. VI (Memoria viitorului), Bistrița 1987, pag. 301‑306.

[10] Apud Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Op. cit., pag. 14.

[11] Vezi Sandu Manoliu, Op. cit., pag. 110, 122‑124.

[12] Cf. Schematismus venerabilis cleri Dioecesis Szamosujváriensis graeci ritus catholicorum pro anno a Christo Nato 1890, Tip. Diecezană, Gherla, 1890, pag. 95; 131‑137.

[13] Apud Valeriu Achim, Nord‑Vestul Transilvaniei. Cultură națională – finalitate politică, 1848‑1918, Edit. „Gutinul”, Baia Mare 1998, pag. 195. 

[14] Vezi George Baiculescu, Georgeta Răduică și Neonila Onofrei (descriere bibliografică), Publicațiile periodice românești (ziare, gazete, reviste), Tom II, Catalog alfabetic: 1907‑1918; Supliment: 1790‑1906, Edit. Academiei RSR, București, 1969, pag. 282‑283/(1057); Valeriu Achim, Op. cit., pag. 194‑196.

[15] Valeriu Achim, Op. cit., pag. 159‑161.

[16] Apud Valeriu Achim, Op. cit., pag. 232.

[17] (Sub conducerea lui Constantin C. Giurescu), Istoria României în date, Edit. Enciclopedică Română, București, 1972, pag. 227.

[18] Vezi Ștefan Buzilă, Lucr. cit., pag. 62.

[19] Vezi George Baiculescu, Georgeta Răduică și Neonila Onofrei, Op. cit., pag. 463/(1738).

[20] Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Op. cit., pag. 18.

[21] A se vedea privind calendarele, în care a publicat „Veronica din Sălaj”, Georgeta Răduică și Nicolin Răduică, Calendare și almanahuri românești, 1731‑1918. Dicționar bibliografic, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, pag. 256/(653), 418/(1099), 515/(1440).

[22] Apud Gheorghe Perneșiu, Petru Galiș, Op. cit., pag. 45, fiind vorba despre apariția (și nu reapariția) „Românului” din Arad, la 1 ianuarie 1911.

[23] După anul 1920, redactori‑responsabili și proprietari, succesiv, au fost: Grigore Avram, Dr. Ioan Deleu, Alexandru Aciu, Grațian Mărcuș. Vezi Ion Hangiu, Dicționarul presei literare românești (1790‑2000), Ed. a III‑a, Edit. Institutului Cultural Român, București, 2004, pag. 312/(1070).

[24] Citate din Octavian Goga, Precursori, Edit. Minerva, București 1989, pag. 81, cu referire la Iosif Vulcan, făcând parte dintr‑un citat mai amplu, pe care autorii l‑au ales ca „moto” al lucrării lor.

[25] Cf. Ion Rusu, Iuliu Moisil. Ctitor de așezăminte culturale, „Arhiva Someșană”, Nr. 1 (Seria a 2‑a), Năsăud, 1972, pag. 28.

[26] Vezi Teodor Tanco, Op. cit. la Nota 6, pag. 231.

[27] Flora Buzilă (c. Iuga) era fiica Reghinei Bal (c. Buzilă), mama Maria a acestuia fiind soră cu tatăl „Veronicăi din Sălaj”, Ioan Chita. S‑a căsătorit în anul 1923 cu Av. dr. Gavril Iuga din Vișeul de Sus; a fost directoare a Liceului „Domnița Ileana” din Sighetu Marmației, activă în AGRU‑l maramureșan, și apoi directoare și profesoară de Istorie la Liceul teoretic de fete din Năsăud (1945‑1947). Cf. Ștefan Buzilă, Lucr. cit., pag. 64.

[28]  La 1900, într‑o „conscripție” aparținând Arhivei parohiale din Mintiu, în dreptul numelui Samson Marțian este trecută suprafața de teren deținută: 41 iugăre cadastrale (1 jug. = 0,5775 ha). În anul 1880, era membru al „Reuniunii Române de lectură” (Casina Română) din Năsăud (1861‑1948).

[29] Iulian Marțian a fost membru activ al ASTREI sibiene, luptător pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, director al Băncii „Mercur” (fondată în anul 1899), cofondator al Muzeului Grăniceresc Năsăudean (1931), proprietar al Fabricii de bere din Năsăud.

[30] Raportulu alu XII‑lea despre Gimnasiulu superiore greco‑catolicu romanescu din Naseudu, pro anulu scolastecu 1880/81, Tip. T. Botschar, Bistrița 1881, pag. 3‑5, 11, 23, 39.

[31] Apud Iuliu Moisil, Figuri grănițerești năsăudene. Artemiu P. Alexi (1846‑1896), „Arhiva Someșană”, Nr. 24, Năsăud, 1938, pag. 242. Vezi și Virgil Șotropa și Dr. Nicolae Drăganu, Op. cit., pag. 298.

[32] Vezi Onisim Filipoiu, George Coșbuc la „Virtus Romana Rediviva”, „Studii despre Coșbuc”, Cluj 1966, pag. 98.

[33] Eugenia Glodariu, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din Monarhia Habsburgică, 1860‑1918, Cluj‑Napoca 1998, pag. 50; Veturia Marțian, Ironim Marțian, ASTRA la Năsăud, Cenaclul „Plaiuri năsăudene și bistrițene”, Buletin Intern, Nr. 2, Cluj

Autor: Ironim Marțian