Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Țara lui Ionuț

Țara lui Ionuț

Decembrie 2017

Ninsoarea părea că nu mai contenește. De undeva, din tainițele cerului curgea peste lume o imensitate albă și pufoasă ce acoperea satele și drumurile, iar gerul încremenea în sclipiri de argint pătura groasă a zăpezii așezată peste lume. Era într-o dimineață de iarnă a anului 1918. Deși încă nu se crăpase de ziuă, zăpada, cu scăpărări de argint, deschidea din albul ei o lumină, ce așeza totul într-un spațiu de poveste. În curtea baciului Aurel, un țăran autentic din zona Sălajului, gospodar harnic și înțelept, cu mustața îngrijită, cu ochii senini și cu umerii drepți, pe care era așezat sumanul de lână, era agitație, pentru că pregătea căruța de plecare la Alba Iulia. Veniseră și cei cinci săteni, care plecau cu el, iar soțiile acestora îi conduceau, dându-le de grijă despre cum să se poarte, cum să-și drămuiască merindea. 
- Ionuț s-a trezit? Dacă vrea să vină cu noi trebuie să se poarte bărbătește. Gata cu pruncia! Nu mai doarme până la amiază și nu așteaptă să-i tragi tu hainele pe el, i se adresează badea Aurel soției sale, care așeza în spatele căruței lada cu de-ale gurii.
- Sigur că s-a trezit, că de altfel nici n-a dormit toată noaptea de grijă să nu care cumva să pleci fără de el. Și nu-l mai critica atâta pentru că e abia un copilandru, nici nu i-a mijit bine mustața.
Lelea Lionora vorbea în timp ce se ocupa de pregătirea căruței. Adusese din casă câteva țoale groase din lână, cu care cei din căruță să se învelească, pusese într-o traistă o pâine mare abia scoasă din cuptor, slănină și brânză, ca să aibă merinde pentru drum.
Parcă auzise cuvintele tatălui, că Ionuț a apărut lângă căruță, gata să dea o mână de ajutor:
- Sunt aici, tătucă! Ce am de făcut?
- Tu trebuie să iei steagul acela, Tricolorul nostru, și să ai grijă de el. Pune-ți mănușile pe care ți le-a împletit mă-ta, ca să nu-ți înghețe mâinile pe el, că doar mai ai nevoie de ele, ba la coasă, ba la sapă.
- Dar și la strâns în brațe câte-o fată, completează râzând Todorea Cocului.
Râd toți, în timp ce Ionuț își pleacă ochii și se înroșește, ca o fată fecioară.
S-au urcat în căruță, au făcut fiecare cruce rostind cu voce tare: „Doamne, ajută!” și au pornit la drum. Vorba lor domoală despre necesitatea Unirii provinciilor românești îi provoca lui Ionuț o stare de somnolență dulce. Când au ajuns la drumul mare, Ionuț s-a trezit ca din vis și se minuna de mulțimea căruțelor ce mergeau în aceeași direcție, de chiotele de bucurie și cântecele românilor: „Asta este țara mea/ Și n-o dau la nimenea/ Țara mea și mândra mea”.
O bucurie inexplicabilă a pus stăpânire pe toată ființa lui Ionuț și chiar dacă nu cunoștea foarte multe lucruri despre acest mare eveniment, simțea în lăuntrul ființei lui că era martorul și participantul unui eveniment unic din viața lui. El venea dintr-o zonă deluroasă, de la poalele munților Meseș, și câmpia aceea, care aflase acum că era numită Câmpia lui Horea, i se părea de o măreție nemaiîntâlnită. Din loc în loc se înălțau tribune de unde oameni foarte învățați vorbeau mulțimii. Ionuț îi privea cu fascinația celui care abia acum descoperă lumea, iar cuvintele lor îi înfloreau în inimă un sentiment necunoscut. Era mândru că este român. Știa de la școală câteva lucruri despre țară, dar dragostea de glia străbună o conștientiza abia acum: „Sunt român!” își repeta în gând cu mare mândrie.
La Alba Iulia, Ionuț ar fi vrut să intre în sala Adunării, să fluture steagul, pe care îl ridica deasupra capului, ca să-l vadă toată lumea, dar, deși se străduia din răsputeri, nu și-a putut face loc, așa că a stat în cadrul ușii. Deși era atât de multă lume laolaltă, cât Ionuț nu mai văzuse vreodată, când la masă au apărut câțiva domni, în sală s-a făcut liniște deplină.
- Acela este episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și va citi Rezoluţia Unirii, actul care, practic, consfinţește realizarea vechiului deziderat al poporului român, îi șoptește la ureche un bărbat frumos, cu o privire ce părea că-ți intră până-n străfundurile sufletului. 
Acesta întinde mâna și se recomandă:
- Sunt Lucian Blaga! În ziua aceasta cunosc ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan.
Ionuț nu mai făcuse asta niciodată, pentru că în satul lui îl cunoștea toată lumea, dar știe ce trebuie să facă așa că întinde mâna și se recomandă simplu:
- Ionuț! Apoi nu poate stăpâni un gând, așa că spune mai multe pentru el: „Este episcop, dar este atât de tânăr!”
- Da, ai dreptate! El va citi din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, Proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României.
Vocea lui frumoasă, sonoră, răzbătea în toate colțurile sălii ca o ploaie binecuvântătoare. Ionuț nu înțelegea tot ceea ce se spunea acolo, dar trăia sentimente inexplicabile. Îi venea să-i îmbrățișeze pe toți. Îi venea să strige din toată ființa lui: „Sunt român!” Cuvintele rostite în încheiere de episcop i-au rămas dăltuite în suflet și le-a repetat ani și ani la rând, la început copiilor, apoi nepoților: „Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui”. 
După încheierea discursului, toată lumea se îmbrățișa frățește și striga din răsputeri, ca să ajungă până în înaltul cerului, la tronul Împăratului Împăraților: „Trăiască România!”

 

Autor: Silvia Bodea Sălăjan