Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Urme şi vise

Urme şi vise

Decembrie 2017

Să vorbeşti despre o ştiinţă a morţii şi să studiezi în acelaşi timp „nevoia de a pune la feminin tot ceea ce înseamnă învăluire şi blândeţe dincolo de desemnările prea simplu masculine ale stărilor noastre sufleteşti” e un demers pe care Irina Petraş îl stăpâneşte cu dezinvoltura cu care îşi transpune visele pe pânză ori cu care coagulează spiritele Filialei Clujene a Uniunii Scriitorilor. O mână de fier în mănuşă de catifea, pasionată de cuvânt în cel mai înalt grad, Irina Petraş a adunat de-a lungul anilor, slovă cu slovă, atâtea pagini, încât nu mă mir că nopţile toate îi sunt colorate de vise ce-şi cer ieşirea la lumină. 
Membri ai Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, prieteni şi admiratori au venit la început de noiembrie cu prilejul lansării a două cărţi, „Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, coperta şi ilustraţia copertei – Laura Poantă şi „De veghe între cărţi. Scriitori contemporani”, apărută la aceeaşi editură. 
Tot atunci Irina Petraş a vernisat şi expoziţia personală de pictură intitulată „Insperienţe” conţinând ipostaze vizuale onirice. Dar nu atât cărţile şi tablourile, cât apropiata aniversare a celor 70 de ani i-a făcut pe toţi cei prezenţi să-i fie alături, prilej cu care sărbătorita a vorbit, aşa cum ştim cu toţii că face, de data asta nu glosând pe marginea cărţilor altor scriitori, ci pe marginea propriei vieţi şi activităţi în fruntea Filialei clujene a USR. Ca de obicei, îmi fac o datorie de onoare, dar şi de afecţiune din a împărtăşi celor care au fost doar sufleteşte prezenţi, din cuvântul Irinei Petraş la întâlnirea din 3 noiembrie. 
Aşadar, La mulţi şi coloraţi ani, Irina Petraş! Viaţă lungă în lumină şi bucurii!
(A.V.M.)

Am fixat lansarea cu 24 de zile înainte de ziua mea, într-o vineri, ca să fiţi toţi pe picior de plecare în toate cele patru colţuri ale lumii. M-am uitat la fotografia de la 65 de ani, am văzut masa plină de flori şi am zis în sinea mea: „Sper că s-au potolit!” Dar văd că nu. Prin urmare, nu pot decât să vă mulţumesc că sunteţi aici, cu mine, în număr atât de mare.
Am fixat întâlnirea anume atât de aproape de 1 noiembrie, fiindcă am vrut să fie sărbătoarea mea, dar să fie oarecum şi una în amintirea lui Petru [Poantă]. 
Vă mulţumesc în primul rând pentru că sunteţi aici, pentru minunatele flori, şi vă invit, dacă n-aţi făcut-o, să vedeţi expoziţia. E una grăbită – aş fi vrut să fie lucrări mai mari, la care să fi avut timp să lucrez pe îndelete, dar şi aşa bucuria mea de a îmbina culorile e întreagă acolo, oricât de micuţe sunt ele.
Am făcut zilele trecute un soi de contabilitate. Mi-am dat seama că entuziasmul meu a fost foarte mare atunci când am terminat Transilvania din cuvinte sau, anii trecuţi, Scriitori ai Transilvaniei sau Lumina din cuvinte şi că, pe de altă parte, nu mai am tresărirea de altădată în faţa propriilor mele cărţi. Şi-atunci mi-am luat CV-ul şi m-am uitat să văd ce se întâmplă. Şi ce-am descoperit? Până în 2005, când m-aţi ales aici, în mijlocul vostru, au apărut toate cărţile mele, să le zic, „adevărate”: Ştiinţa morţii, Despre locuri şi locuire, Feminitatea limbii române şi aşa mai departe. După care a început potopul cărţilor pentru Filială. Şi le-am numărat. Am descoperit că din 2005 până acum am alcătuit pentru voi toţi şi pentru Filială – în ideea de-a construi o carte de vizită cum nu mai are nimeni; din fericire, mi-a ieşit! – am alcătuit, cum zic, 27 de cărţi. Că e 27, precum ziua mea de naştere, iarăşi mi s-a părut că înseamnă ceva. Nu înseamnă nimic, fireşte, dar e bine să ne facem poveşti. De-atunci încoace, din 2005, nu am mai scos decât culegerile mele de cronici şi recenzii la cărţile scriitorilor, prin urmare, tot alcătuiri pentru scriitori, pentru ceilalţi, nu neapărat pentru mine. Aşa se face că a apărut „cărţoiul” din 2008, Literatura română contemporană. O panoramă, au apărut Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani”, Vitraliul şi fereastra. Poeţi contemporani, Divagările (in)utile etc. 
Mi-am promis ca, până la 70 de ani, cartea mea de vise, care s-a numit în fel şi chip de-a lungul anilor, să fie gata. Dar din 2005 n-am mai lucrat deloc la ea, prin urmare, din ce-aveam eu de gând a ieşit o cărticică, una în care am renunţat la a-mi povesti visele într-un fel de proză onirică. Am renunţat pentru că aveam nevoie de timp şi nu-l aveam. Atunci am ales să-mi organizez – sună ciudat, să-mi „organizez”! – visele pe nişte obsesii, pe nişte reveniri, pe nişte teme în aşa fel încât să iasă un rezumat: nu de ce visez atât de mult, de colorat şi de epic aproape noapte de noapte de o viaţă întreagă, ci de ce se întâmplă ca anumite vise să se tot repete. Astfel, dacă veţi avea curiozitatea de a o răsfoi, veţi găsi câteva teme pentru care eu am găsit nişte explicaţii. Sunt provizorii pentru că am de gând să mai visez o bucată de vreme şi poate că voi găsi un alt „desen din covor” pentru tot ceea ce se întâmplă în insperienţa mea. 
De aceea am numit „Insperienţe” şi tablourile mele din expoziţie, fiindcă nimic din ce-i acolo n-am văzut cu ochii zilei, ci numai cu ochii nopţii. Sunt peisaje pe care le văd noaptea, în vis – case, flori, peisaje, nimic nu există, nici personajele de acolo, sunt toate imagini din visul meu. Ţin să repet: nu aşa de frumoase cum sunt în visul meu fiindcă, am mai spus-o, mâna nu-mi e destul de bună încât să reproducă întocmai ceea ce visez eu noaptea. Poate că la o sută de ani voi ajunge la o tehnică desăvârşită şi voi putea picta ce visez!
Am vrut, apoi, să apară acum şi această a treia carte de cronici, De veghe între cărţi, ca să păstrez cadenţa apariţiei din doi în doi ani. Lansarea e aşa cum v-aţi obişnuit deja, una în care eu vă spun ce-am vrut să fac, ce-am reuşit şi ce nu cred că mi-a ieşit, nu să-i rog pe alţii să vorbească despre mine. Scena în care autorul tace timid, părând să fie în afară de tot ce se întâmplă în propria carte în timp ce trei-patru-cinci critici vorbesc alături de el, nu-mi place din cale-afară, chiar dacă întâmplarea poate fi adesea una foarte frumoasă.
V-am anunţat că va fi un vorbitor special la această întâlnire amicală. O să vă citesc un text despre mine şi apoi vă explic. 
„Dragă Irina, 
Tot scriind prin tomuri despre limbi şi moarte
Viaţa-ţi palpitantă a devenit o carte…” 
E un text de interior, îl citesc aici, dar nu-l fac public în scris. Este un poem „ocazional” descoperit printre hârtiile lui Petru Poantă. Era un obicei de familie să ne scriem cu diverse ocazii strofe ironice, comice, amicale. Ştiţi deja, am mai povestit asta, când mă lansam în câte un eseu pornind de la o mică întâmplare a zilei, Petre îmi sufla aşa, discret, dar cu o ironie foarte caldă: „Eşti cam filosoafă!” Asemenea strofe ne scriam toţi trei, şi Laura se prinsese de mică în jocul ăsta. 
Pentru anul viitor, pe lângă Transilvania din cuvinte ediţia de lux, centenară, vreau să apară şi o altă carte, pentru că anul viitor sunt şi 50 de ani de Echinocţiu. Aşadar, va fi o carte Petru Poantă despre poeţii români – un fel de integrală a criticii de poezie. Nu va fi uşor, însă sper ca Vasile George Dâncu să mă ajute ca acest proiect să prindă viaţă. Cred că le va sta foarte bine împreună celor două sărbători. 
Încă o dată vă mulţumesc foarte mult! Sper să fie şi anul viitor unul în care să ne putem întâlni, să putem pune la cale tot felul de lucruri. V-am spus povestea alcătuirii cărţilor pentru filială, am numărat şi miile de ore dedicate lor, dar vreau să vă spun că nu-mi pare rău deloc, fiindcă am bănuiala că urmele (ştiţi deja cu toţii că sunt obsedată de urme, e o poveste pe care am moştenit-o de la tata – urmele pe care le poţi lăsa prin lume), adevăratele mele urme, cele care vor rămâne sunt aceste cărţi pentru care am reuşit să vă conving să veniţi împreună între copertele unor volume. Prin toate aceste antologii, fie că e vorba de una serioasă, cum e Clujul din cuvinte sau Viaţa literară la Cluj, ori de una mai frivolă ca Varza à la Cluj sau Invitaţie la vers, am izbutit ceea ce mi-am dorit de la început, din 2005: să existe la Cluj ideea că putem fi împreună, chiar dacă nu ne iubim cu toţii unii pe ceilalţi, chiar dacă suntem nişte singurătăţi. Scriitori fiind, suntem şi rămânem singurătăţi, dar care se bucură/se pot bucura, din când în când, să fie împreună. 
A consemnat Alice Valeria MICU

Autor: Irina Petraş