Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Drame, trame, idiograme

Drame, trame, idiograme

Decembrie 2017

Cenușa rece, Mihaela Perciun

Câștigătoare a Premiului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova în 2012, a premiului I, secțiunea proză, „AGB”, România, 2010 și a unui premiu UNITEM, pentru piesa de teatru Mitică-i omul nostru, Mihaela Perciun reușește, prin romanul Cenușa rece, lansat în luna noiembrie 2017, în Chișinău, să confirme deopotrivă calități de prozator și dramaturg, alături de veleități de poet. Având girul Editurii Polirom, care îi publică romanul în colecția „Ego. Proză”, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, Mihaela Perciun propune o formulă neobișnuită de roman, dacă avem în vedere particularitățile structurale și compoziționale. În ciuda originalității formulei narative, lectura romanului mi-a amintit, trebuie să recunosc, de volumul de proză scurtă Pereți subțiri, scris de Ana Maria Sandu și de romanul Trei etaje, al lui Eshkol Nevo, prin poveștile de viață care se întretaie, progresiv, în cele trei capitole.
Trei paliere temporale semnificative pentru personajele centrale ale romanului propun cele trei capitole ale cărții, cu titluri sugestive: Cenușa rece, Degetele, Străinii. Extrem de diferite ca modalitate de expunere, intensitate, tonalitate, ritm sau dominantă naratologică, acestea par, mai degrabă, elemente ale unui triptic care se luminează și se întunecă, treptat, unul pe celălalt și care devin, la finalul lecturii romanului, perfect complementare, fiecare pe rând, celorlalte două. În mod neașteptat, liantul, conectorul acestor capitole-episoade e personajul absent, Antonița, re-construită din piesele de puzzle pe care le propun, prin evocări, celelalte personaje. Contribuie, astfel, la fina broderie a vieții acesteia, vecinele care participă, cu un vădit interes (material) la înmormântarea femeii, nepoata pe care o crescuse singură, în absența mamei plecate în străinătate, fata Olga și iubitul din tinerețe, Tudor Cocargea, ale căror amintiri se intersectează, dintr-un motiv care a trebuit și va trebui să fie bine ascuns de „gura lumii”: o întâlnire accidentală ce favorizase o relație extraconjugală a făcut din iubitul ce renunțase la căsătoria cu iubirea vieții lui, tatăl Olguței. Aflat în proximitatea iubitei din tinerețe, acum căsătorită și cu un copil, mai cu seamă după ce Antonița îi atrage atenția asupra asemănării evidente dintre degetele fetiței și degetele lui (de unde și titlul părții a doua a romanului), Tudor va popula consistent copilăria și, ulterior, amintirile Olguței, așa cum va reliefa ultima parte a romanului, Străinii, care aduce față în față cele trei ancore din viața Antoniței.
Cu o cronologie răsturnată, cu voci narative în continuă schimbare, cele trei capitole, relativ egale ca întindere, accentuează aspecte diferite ale existenței personajelor și, implicit, ale existenței umane în genere. Nici temporalitatea nu constituie punctul de intersecție, căci, după cum mărturisea autoarea într-un interviu, perioadele ilustrate sunt inegale. Astfel, primul capitol prezintă evenimente desfășurate în trei zile, ulterioare morții subite a bunicii Antonița, al doilea, integral retrospectiv, evocă întâmplări din perioada tinereții și maturității lui Tudor și a Antoniței, concentrând, în mai puțin de șaptezeci de pagini, aproximativ treizeci de ani de viață, iar al treilea alătură trei generații, accentuând diferențele de mentalitate, de atitudine și de raportare la femeia decedată, de la a cărei moarte trecuseră șase luni, într-un interval incredibil de scurt: doar trei ore. 
Prezentată din perspectiva naratorului adolescent, nepoata Antoniței, prima parte a romanului derutează prin schimbarea rapidă a situației inițiale: revoltată de îndatoririle „gospodărești” și de duritatea bunicii, căreia îi răspundea cu înverșunarea și rebeliunea specifice vârstei, tânăra constată, cu uimire și durere, că bătrâna care o crescuse mai mult singură, din cauza absențelor îndelungi ale mamei, a decedat. Tot ce urmează, în aparență pașnic ritual de priveghere și de înmormântare, se transformă într-o nesfârșită luptă pentru supraviețuire, pentru ieșirea la liman a tinerei care va fi nevoită să suporte asalt după asalt: de la vecinele care „rânduiesc” cu destoinicie și exces de zel cele necesare înmormântării, la cele care „verifică” dulapurile defunctei, în speranța identificării unor obiecte (vestimentare, dar nu numai) pe care și le-ar dori date de pomană sau pe care nu se sfiesc să și le însușească. Nu lipsesc din peisaj nici firmele specializate în înhumări care cunosc, suspect de bine, potențialul financiar, provenit din depozitele bancare ale bunicii. O încercare disperată de realizare a unei unități în diversitate se dovedesc a fi pregătirile și înmormântarea propriu-zisă, căci tradițiile nu sunt, în satul moldovenesc, nici simple, nici clare, cum ar fi părut. Tot periplul fetei de acasă la poștă, la magazinul sătesc sau la preot, la vecine sau la cimitir, toate pregătirile realizate sub semnul unui ritual, la origini, încărcat de pioșenie, de încărcătură afectivă, de sacralitate nu conturează decât o tragicomedie burlescă. Puternic dramatizată prin dialogurile frecvente, care dau intensitate, savoare și vitalitate scenelor, prima parte a romanului eșuează, intenționat, din a fi o monografie a satului, a tradițiilor de înmormântare, excelând, la fel de intenționat, în sublinierea caracterului de theatrum mundi, de reprezentație gratuită, grotescă a lumii, în momentele cruciale. 
Cea de-a doua parte e dominant epică, naratorul masculin, Tudor, reușind ba să comprime, ba să selecteze, cu parcimonie, episoadele semnificative pentru evoluția lui și a relației cu Antonița sau pentru perioadele istorice pe care le prezintă. Se conturează, în paralel, o istorie vie a comunismului și a democrației, cu o fixare a unor coordonate sociale, economice și de mentalitate specifice perioadelor traversate, alături de o monografie a relației Tudor-Antonița, începând cu momentul conceperii Olguței, după adulterul intempestiv. Scene pașnice sau agresive de familie, scene mai mult sau mai puțin erotizate, care zugrăvesc o societate reprobabilă, praguri financiare și profesionale, eșecuri sentimentale sau economice se succed, în ritm alert, ca dintr-o febrilă nevoie, dorință de sugestie a ceea ce numim „fugit irreperabile tempus”. 
Accidental sau premeditat, în ciuda laconismului asumat, reapare figura iubitei din tinerețe, ca un reper perpetuu, ca un datum incontestabil. Limbajul diferit, atmosfera aparent diferită, experiențele fundamental diferite nu sunt decât un iscusit „trompe l’œil”, căci o atentă privire asupra esenței dezvăluie aceleași trei obsesii tematice: ideea de continuă „devalizare” a ființei umane, de „pat al lui Procust” pe care-l administrează, atât de priceput, societatea și acuta nevoie de iubire, de apartenență. 
Denaturat e și conceptul tradițional de familie. Constituită pe principii ce contravin preceptelor morale, în absența unor sentimente autentice și pe trupul doar muribund al unei iubiri care nu se stinsese, familia reprezentată în roman nu va avea nici soliditatea, nici durabilitatea celei clasice. Moartea unuia dintre soți sau încetarea „atribuțiilor de partid” redau Antoniței și lui Tudor libertatea necesară, dar nu suficientă împlinirii iubirii prin cuplu.
Puternic liricizată, în contrapondere cu cele două capitole, unul preponderent dramatic, altul epic, cea de-a treia parte a romanului aduce, cu fericitul concurs al lumii „nevăzute”, al „forțelor destinului”, cele trei personaje care i-au delimitat existența Antoniței. Ca un paradox al sorții, cei trei ajung față în față la șase luni de la moartea celei care a reprezentat, pentru fiecare în parte, vectorul existențial. O confruntare a monologurilor interioare, la final chiar interceptate, metafizic, de către ceilalți, se țese în capitolul în care dilatarea timpului e evidentă. Lente, aproape imponderabile par cele trei personaje care se întâlnesc în curtea defunctei, legate genetic, dar atât de străine. Gesturi și replici stângace sunt secondate, în planul monologului interior, de reacții dure, de acuze și gânduri înveninate de absența, de prezența, de răul pe care prezența sau absența fiecăruia le-a cauzat. Un război rece se derulează în slow motion, la fel de rece ca relația care ar fi trebuit să se închege odinioară sau acum, în cel din urmă ceas, în care bătrân și istovit de drum și de căldură, Tudor cere un pahar de apă, gest simbolic, nepoatei sale. Devenită narator, în propriul monolog acuzator, Olguța modifică fundamental perspectiva asupra exodului personal în Vest. Nimic din idilica existență cu care defilase în poveștile înșirate mamei nu rămâne în picioare după mărturisirile șocante, ca într-un rechizitoriu care determină cititorul să aplece, vinovat de... învinovățire neîntemeiată, capul. 
Nu poate fi vorba de niciun mecanism care să prindă, ca într-un angrenaj, cele trei piese pivotate de Antonița. Apropierea fizică a celor trei pare să adâncească și mai mult distanțele dintre personaje, îndată ce fiecare poate atribui o minimă biografie celui din față. Doar sentimentul de vinovăție, regretul profund par să îi apropie, măcar tangențial. Obiectul/subiectul asupra căruia se revarsă efluviile e însă altul. Se regretă decizii, inflexiuni, infidelități, acte de frondă, narcisism sau slăbiciuni, ca într-un potpuriu-recviem pentru cea al cărei parastas se cădea să fie organizat, după cum le reamintește, precipitat, pe final, vecina Mărioara. Numai că praful gri, al cenușii reci, se așezase definitiv peste întreaga casă.
Că e un roman despre trame și drame este evident. Am oscilat, trebuie să recunosc, în alegerea celui de-al treilea termen care să fixeze, succint și simbolic, romanul, cele trei capitole, printr-un element de paratext. Am oscilat între monograme și idiograme. A învins, ca de fiecare dată, genetica.

Autor: Carmen Ardelean