Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Salutări din Piața Reconcilierii

Decembrie 2017

Salutări din Piața Reconcilierii

(In memoriam Gheorghe Mocuța)

Titlul de mai sus e desprins de pe coperta ultimei cărți a unui poet care tocmai ne-a părăsit: Gheorghe Mocuța (5 iunie 1953 – 28 noiembrie 2017). A fost poet, critic literar, traducător, memorialist. Dar mai întâi de toate, a fost un om care a învățat singur să trăiască o boală grea, scriind literatură. Și a deprins atât de bine starea aceasta, încât tema morții în opera sa n-are nimic încrâncenat. Toate paginile lui înregistrează cu luciditate, cu ironie subțire și aproape cu calm metamorfozele prin care îi trece trupul bolnav. Se vede asta atât de limpede și din poemul Drumul spre cer, pe care-l alegem din rafinata sa poezie. Am încercat s-o spunem și noi cu numai câteva luni în urmă, când i-am comentat volumul Salutări din Piața Reconcilierii:

drumul spre cer

unde-i drumul spre cer
l-am întrebat pe copil
în turnul bisericii a răspuns copilul
fără să clipească
unde-i drumul spre cer
l-am întrebat pe sinucigaș
în spatele gării mi-a răspuns încurcat
sinucigașul
tapându-mă de o țigară
dar unde-i drumul spre cer
am îngăimat în fața femeii fierbinți
ehei între picioarele unei femei 
a făcut prostituata
domnule unde-i drumul spre cer
l-am întrebat din ochi pe pianist
în buricele degetelor mele
a răspuns virtuozul
unde-i unde-i drumul spre cer
l-am somat pe preotul în sutană
întreabă-ți părinții
mi-a răspuns cu un mic reproș preotul
dar unde-i drumul spre cer
mi-am întrebat părinții
în timp ce pietrarul le săpa numele adânc
în marmora rece
***
„Nu poate trece neobservată înrudirea dintre scrisul poetic al lui Gheorghe Mocuța și nota însemnărilor diaristice. Această afinitate triumfă într-un poem ca Sexagenar, unde tema timpului se dezvoltă în devălmășie cu aluviunile vieții. Din nou Clujul observat în urma unor investigații medicale severe. Viața citadină, trepidantă, se învârte în jurul statuilor, văzute prin ochii celui care descinde dintr-un spital. În descrierea piețelor, poezia ne vine dinspre partea secretă a lucrurilor. Ca la Giorgio de Chirico, piețele lui Mocuța sunt, în mod neliniștitor, animate de statui: „ce viață mai e și asta Mocuzini?/ o săptămână pe plaja Halkidiki printre români și moldoveni/ în marea curată ca lacrima cu muntele Athos în depărtare/ faci pluta și nu te mai gândești la nimic/ nici măcar la salvarea sufletului.// odată întorși acasă întorci pagina:/ ganglionul umflat/ sperietura medicii iritați/ o altă săptămână la Cluj/ în infern: analize scanere endoscopii./ și peste toate rugăciunile Floricăi și încurajările lui Lucian/ în așteptarea biopsiei./ slujba la biserica Sf. Pantelimon/ chiar de ziua sfântului/ apoi vecernia la catedrală/ și mâna preasfințitului Andrei pe creștet.// lava primelor zile de august pe bancă în parc.// așteptarea analizelor/ cu cenușa Pompeiului în gură/ ascultând muzica apelor./ privim cum pe deasupra tulnicelor Avrămuț/ îi temperează pe neliniștiții pensionari/ cu sabia scoasă un pic din teacă.// ce viață mai e și asta măi Gheorghe/ sângele-ți fierbe ca ceaiul uitat pe reșou./ ți-ai forțat norocul./ de-acum ești sexagenar/ bagă-ți mințile-n teacă” (Revista Familia, aprilie 2017).
Rupte brutal, ca acum, de autorii care le-au creat, poemele au parte de eternitatea lor. Carmina morte carent. 
(V.M.)

Autor: (V.M.)