Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Zile, vîrste, nori…”

„Zile, vîrste, nori…”

Decembrie 2017

La puțin timp după ce m-am adăugat și eu cenacliștilor de la „Silvania”, trecând sporadic pe la ședințele de lectură, cam pe la jumătatea deceniului care avea să se termine cu revoluție, a apărut printre noi o poetesă cu expresie și ținută semiexotice. Elegantă aproape cu ostentație, într-o ceată de boemi de toate culorile și proveniențele, strânși sub flamurile cam zdrențuite și prăfoase ale muzelor, veniți, cei mai mulți, de prin școli cenușii și reci, dinspre redacții, arhive, muzee, ori spitale, în acest sobor zgomotos, ea aducea, odată cu sine și cu textele-i dactilografiate impecabil, și vocea unei urbanități fără stratageme. Se putea vedea de la distanță că urmase studii temeinice, dublate de o cultură umanistă bine asimilată. Nici în gesturi nu avea nimic întâmplător, deși nu părea încolțită de vreun gând ascuns care s-o determine la prudență. Avea, am spune astăzi, un aer de normalitate. Era încă indecisă între poezie și proză și nici acum nu știm pe care dintre ele o curtenește mai insistent. Căci, înaintea debutului poetic de față, cu Cheia închisorilor mele, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2016, Emilia Poenaru Moldovan a publicat în 2004 volumul de proză scurtă Ca vântul și ca gândul.
Un debut în poezie prea mult amânat poate aduce pentru autor și unele neajunsuri. Ca, de pildă, acumularea de registre stilistice diferite, care încep la un moment dat să se încalece. Ori schimbarea, în timp, a acuității cognitive, urmată de mesaje lirice distonante. Titlul volumului, inspirat, i-a atras din partea poetului Ion Mureșan, în prefață, o tandră acoladă hermeneutică: „Dar mai întâi o mică deschidere spre titlul cărții. Cu mulți ani în urmă, am participat la o lectură publică de poezie în închisoarea de la Gherla. Ideea de a citi poezie într-o închisoare mi s-a părut stranie, aproape sinonimă cu a organiza acolo o mare evadare. Cred că, în sfârșit, și poeta noastră a ajuns la concluzia bună: cheia care deschide toate închisorile vieții nu e alta decât Poezia. Așa că s-a hotărât să scoată cartea aceasta” (p. 5).
Din primul ciclu de poeme, cel mai bun și mai substanțial al cărții, Dantelăria de rugină, se desprinde impresia că poeta e o natură cultivată, nu doar prin lecturi, ci și printr-o cotidianitate mondenă. Piesa de deschidere este, în același timp, autoportret și o „ars poetica”, în care Emilia Poenaru Moldovan își stabilește bornele discursului liric: va transpune experiențe și va reflecta stări de lucruri. Apar și încercări de viață memorabile în sine prin autenticitatea trăirilor. Dar, dintru început, să fim bine înțeleși: ni se propune o poezie crepusculară, poate puțin prea ermetică, în căutarea cu dinadinsul a conciziei și originalității: „Eu dețin cheia închisorilor mele./ Voi fi liberă cu fiecare atom strecurat/ din dantelăria de rugină./ Încet, repede, o eternitate/ are loc reașezarea măruntelor,/ sticloaselor monede./ Și iată-mă cu tot cu vocea stridentă,/ rănile din buricele degetelor/ și iubirile cu apă stătută în ochiuri/ în toată splendoarea mea îngerească,/ cu aripi în creștere/ din mlădițe de sîrmă ghimpată” (Poem nou, p. 11). Următorul text pare o estompată invitație la redescoperirea unei iubiri demult sleite, făcută către „un fugar/ de la masa îmbelșugată a vieții,/ cu oase împuținate și pielea străvezie,/ cu vise cărate în spinare/ ca o legătură de surcele de foc” (Regăsire, p. 12). E, în același timp, și poarta deschisă spre un topos foarte larg al cărții, care va genera o serie caleidoscopică de alte poeme în jurul personajului alter-ego al poetei. Unul dintre ele ar putea fi chiar Imaginea mea recompusă, un poem în întregime remarcabil, al cărui final însă ne aduce în față un portret într-un sistem halucinant de oglinzi, însăși poezia spaimelor personale: „Fumegoase calești apoi/ trec ducîndu-mă fiecare/ în păduri la o gară/ pe șesuri pe un deal/ peste zăpezi d’antan/ imaginea mea recompusă în voi/ avînd totuși o tentă/ de un înfricoșător real” (p. 15). O realitate transcendentă e tema centrală în Cum vei apărea, în fapt, o încatenare de interogații retorice, grave toate și născătoare de poezie. Apoi, în Cîntărirea inimii, pe un ton de litanie, de șoptire sacră, un eu liric în fața oglinzii își caută cadența unor pași cu care se îndepărtează într-o stihie.
În Personaj suflînd într-o flacără, conducându-se după o artă poetică estetizantă, poeta ocupă centrul paginii cu figuri de protagoniști coșmarești à la Hieronymus Bosch: „Teroare care exista chiar de la început/ devine stacojie curge spre noi/ răsuflarea ce nu se mai termină/ a personajului ne îngheață/ privirea blînd-ucigătoare se îndreaptă/ spre noi cei dinafară/ iar mîinile oh mîinile ghearele…” (p. 21). De fapt, în nicio piesă a ei, această carte nu e străină de picturalitate, de receptarea plastică a lumii. Tot un coșmar în strofe e și Cunosc dulcele abandon, unde cotidianul și iraționalul locuiesc în același vers: „Mai știu o tristă răcoare/ ce-mi zăbovește încă/ pe tîmplele albastre. În mine/ locuiește incognito un țipăt./ multă liniște aici/ prea mult calm. Unde mă duceți?” (p. 23). Odată cu poezia Metropolitan se distinge mai clar memoria ca factor ordonator de imaginar poetic. Într-o piesă de mai largă respirație, cum e Diavolul șchiop, întâlnim o viziune în care metamorfozele unor forme consacrate ale lumii se pot transmite limbajului poetic prin lunecări de topică și dereglări sintactice. După această largă defilare de teme și motive, putem vedea cum pe poetă o tulbură trecerea timpului, ca pe orice femeie: „Iubito, atunci cînd,/ visătoare îți ridici ochii/ spre mine,/ mă cuprinde deodată o înduioșare/ nespusă pentru el,/ plăpîndul vierme ce blînd,/ țese coconi din timpul/ dintre ridurile tale” (Declarație de dragoste, p. 33).
Zile, vîrste, nori e titlul generic sub care sunt puse douăsprezece poeme, alcătuind cea de-a doua secțiune a volumului. Prin procedeul enumerației, combinat cu numărul de poeme, echivalent cu calendarul unui an, titlul sugerează dinamica vieții, dar și acel „Fugit irreparabile tempus” vergilian, în ale cărui acorduri se încheia grupajul precedent. Chiar felul cum se intitulează poemele (alegem la întâmplare: Schimbarea orei, Martie, Aprilie, Vară, Peisaj cu ploaie, Joi, Grădină în octombrie) trimite la o înțelegere calendaristică a spațiului locuit. Cea de aici e, prin urmare, o poezie peisagistică, de tipul pastelului psihologic, bazat pe vizualizarea subiectivă: „Treptat cuvintele noastre/ se decolorează pînă la o albă/ agonie” (Schimbarea orei, p. 39). Poeta lucrează frecvent într-o tehnică picturală având drept țintă subiectivizarea livrescă a peisajului: „Ieșind dimineața din negrul de fum/ al orașului urci pe poteca de munte/ ireversibilă./ Încerci să-ți amintești cît mai fidel/ Primăvara lui Vivaldi/ și hoinărind o fluieri abia perceptibil” (Despre cum să ademenești o amintire, p. 40). Există însă și locuri unde se aude, dintr-un fundal nu prea îndepărtat, vocea lui Arghezi: „Septembrie nimbează/ tîmplele pruncilor/…/ chiar Dumnezeu pășind/ printre frunzișuri…” (Septembrie, p. 46). Dar parcă și mai aproape, mai clară, cea a lui Blaga, de la Nebănuitele trepte în sus, inclusiv prin întoarcerea la versurile cu rime: „Gol din suflet pleacă fugi/ idol voi ciopli din nou/ grea povara unei rugi/ înspre el calp ecou// munții surzi tăcut răsfrîng/ umbre joacă pe-un apus/ `nalte gri și false plîng/ tac deodată iacă nu-s// ele umbre adevărate/ altele iscate joi/ năvălesc înspre palate/ ursitoarele de ploi” (Peisaj cu ploaie joi, p. 47). Sintagmele „urne cu cenușă” și „Îngeri cu săbii de foc”, întâlnite în Grădină în octombrie, mai mult decât că sunt expresia unei melancolii bine dozate, fără inflexiuni tragice, ne provoacă să optăm între o influență directă sau o „antecedență literară” Pentru că tot vorbeam, mai pe la începutul acestor rânduri, despre câteva dintre racilele unui debut (prea mult) amânat.
Lumea de dincolo e un titlu înșelător, pe care îl poartă grupajul terț de poeme din tabla de materii a cărții. Expresia e prea transparentă ca să fie utilizată cu cel mai la îndemână dintre sensuri, iar aici, oricum, pe jumătate eufemistic. Titlul desemnează un topos ficțional, poetic. Cât se poate de abstract și fără tangențe cu tărâmul morților. Poemele sunt scurte, puse sub asterisc, cu aspect de stanță și cu intenții neoexpresioniste. De altfel, în primul e sugerată, deloc întâmplător, silueta lui Van Gogh. Tot acolo găsim și contextul din care s-a zămislit titlul. Poezie intimistă de calitate, ușor cam personalizată: „Am un pictor în surghiun pe perete/ din camera ce dă spre Hoia – pădurea/ bîntuită de rockeri și căutători de porți/ spre lumea de dincolo de calea ferată./ Cînd trece un tren sau apar trupele fantomatice în concert pictorul/ își astupă cu o frunză singura ureche/ ce i se vede. Frunza e contorsionată/ semn că a trecut prin teribila abstracție/ magnetică din cadrul însemnărilor mele” (XXX, p. 53). Deriziunea unor acte umane sacramentale, iar între ele și erosul, cade peste finalul de ciclu în versuri de o platitudine, poate, studiată: „Lamele înguste ale ochilor pisicii/ cînd ne privește făcînd dragoste/ au așa un aer faraonic. Proștilor/ ne spune eu văd asta de cel puțin/ cinci mii de ani și voi vă dați de ceasul/ morții că e divin miau că e unic miau./ Fără ce faceți voi se poate trăi miau./ Mie cine-mi dă de mîncare?” (XXX, p. 62)
Între cicluri nu există alți pereți despărțitori decât titlurile, de-aceea nu ne surprinde că în Rhapsody in blue întâlnim aceeași atmosferă de pastel, deja cunoscută. Formele fixe (rondelul și sonetul) se arată nărăvașe în cazul Emiliei Poenaru Moldovan, n-o ascultă întotdeauna, iar când calcă strâmb, tulbură și apele confesive ale poeziei. Un singur fapt poetic notabil cuprinde ultimul ciclu, prezența unui pantum. Formă poetică fixă extrem de rară, apariția lui într-un volum de debut ni se pare excesivă. Nu ne-ar mira totuși să ilustreze chiar definiția speciei într-un viitor dicționar de termeni literari: „Risipit distilă cerul/ Ipocrite lacrimi grele/ Eu încerc să rup misterul/ Altor lumi din alte stele// Ipocrite lacrimi grele/ Plînge toamna despletit/ Altor lumi din alte stele/ Caut urma chinuit// Plînge toamna despletit/ Strecurînd regret sub pleoape/ Caut urma chinuit/ Neștiind cît e de-aproape// Strecurînd regret sub pleoape/ Cerul curge prin clepsidră/ Neștiind cît e de-aproape/ Eu tînjesc dup-o-atlantidă” […pp. 71-72]. Din motive de spațiu tipografic oprim citatul la jumătatea poemului, încredințați că veți fi sesizat câteva din regulile pantum-ului. Poetă cu reale disponibilități creatoare, Emilia Poenaru Moldovan va trebui să coboare mai adânc, în viitoarele cărți, în propria sa arhitectură, unde nicio notă să nu sune fals.

Autor: Viorel Mureşan