Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ridicaţi-mi aripa din tină

Ridicaţi-mi aripa  din tină

Noiembrie 2017

Nu se poate să fie totul perfect chiar dacă ziua se anunţă ca o rază ruptă din coasta Raiului. E soare, e cald, e pace şi linişte, dincolo şi dincoace de clipa prezentă. Mijind ochii spre cer vedea steluţe albe zburând într-o ordine numai de ele ştiută. Din când în când, câte un punctişor întunecat aluneca fulgerându-i privirea. „Acesta este un suflet rătăcit”, îşi spunea ea în gând şi urmărea mai departe steluţele albe ce roiau într-o ploaie continuă. Era foarte concentrată şi căuta printre ele sufletele dragi, plecate prea devreme pe drumul fără întoarcere. 
„Dacă eşti aici, dă-mi un semn!” şoptea ea atât de încet încât doar gândul ei cel tainic înţelegea mişcarea buzelor. „Dacă mai ţii minte, dă-mi un semn!”
 O steluţă a căzut în lăuntrul ei ca o rază frântă. A făcut un cerc în mijlocul căruia era doar ea şi a desenat pe nisip o inimă: „Vei fi mereu singură. Cercul acesta va delimita lumea ta de lumea lor”. Un val uriaş, venit nu se ştie de unde, a şters toate cuvintele cu excepţia cercului ce se strângea tot mai aproape, ca un inel de gheaţă peste trupul ei chircit pe pătura albă. Din oglinda cerului s-a deschis o cutie din care ningea cu bileţele colorate. Ea a întors capul pentru că bileţelele cădeau grămadă în juru-i, unele mai uşoare ca fulgii, altele, deși erau mici, aveau greutatea plumbului. „Câte bileţele – atâtea clipe şi ore şi zile din viaţă, atâtea speranţe, atâtea ratări, dar cine le mai ţine socoteala... Vin pe rând. Apoi pleacă de-a valma, aşa cum au venit şi pleacă mereu apele vieţii... Acum e grămada mare. S-au adunat atâtea, încât mintea mea nu le mai ţine socoteala... Şi dacă voi deschide un bileţel? Şi dacă voi găsi acolo o portiţă prin care să recuperez trecutul? Şi dacă va trebui să retrăiesc totul de la început? Şi dacă trecutul acela nu este al meu, ci al nostru? Şi dacă voi găsi acolo jertfe inutile? Și dacă...”
Ecoul gândurilor făcea poduri între inima ei şi atâtea inimi, care pentru un timp au bătut la unison şi au făcut parte din călătoria petrecută de ea.
„Doamne, nu ți-am cerut viaţă, dar mi-ai dăruit-o! Dacă Tu ai hotărât asta, îţi cer, Doamne, dă-mi şi bucuria vieţii! Nu mă lăsa să retrăiesc plângerile lui Solomon! Nu mă lăsa să port rănile lui Lazăr! Nu-mi da, Doamne, soarta lui Iov, pentru că nu am puterea credinţei lui!”
Cuvintele acestea o însoţeau mereu şi pretutindeni. Era Rugăciunea, era speranţa, era dorinţa de a putea răzbate fără să-şi piardă nădejdea.
Un vânt venit de undeva din adâncul apelor a deschis un bileţel aşezat cuminte pe pieptul ei. Era atât de uşor şi atât de plăcut la atingere încât părea că face parte din partea luminoasă a inimii, aşa că nu i-a simţit atingerea, crezând că un înger i-a dăruit încă o aripă. Auzise ea undeva că oamenii sunt îngeri cu o singură aripă şi că pentru a se putea desprinde de teluric trebuie să-şi găsească jumătatea cu care să formeze Totul, acel întreg ce transformă omul în înger. A zâmbit la acest gând năstruşnic, dar atât de frumos şi ar fi vrut să aibă o clipă de linişte ca să-şi imagineze. Ea nu putea să rostească niciun cuvânt fără să-i dea corporalitate printr-o imagine. Timpul însă este dens, aşa că imaginile trec cu repeziciune, făcând loc altora. Lângă ea, asemenea unei holograme, a apărut chipul iubitului din anii studenţiei. Discuţia dintre ei nu începea acum, ci continua din punctul în care a fost întreruptă, pentru că el a plecat să aducă libertate în lume şi nu s-a mai întors. În locul acela din Piaţă se mai pun şi astăzi lumânări, iar ea trece zilnic şi numără buchetele ofilite, pe care măturătorii de stradă au uitat să le adune şi să le arunce în containerele lor. 

„Şi dacă mie Dumnezeu a uitat să-mi pună acea aripă? Aş fi vrut două dintru început, dar poate că nu am niciuna?”
Un alt gând o străfulgeră, ca un tăiş de laser ce desparte violent plusul de minus:
„Săvârşeşti un păcat, dragul meu, gândind aşa, pentru că Dumnezeu nu uită nimic. De aceea este omniprezent, omnipotent şi mai ales este bun şi drept. Fiind perfecţiunea însăşi, nu putea să facă lucruri imperfecte...” 
A rămas o clipă în tăcere, apoi gândul acela a revenit cu noi argumente:
„Dacă nu putea să facă decât lucruri perfecte, de ce lumea este imperfectă? De ce omul trebuie să sufere, dacă este făcut din dragoste? De ce ajunge în starea de care îi era atât de frică lui Cioran? Vei spune că imperfecţiunea derivă din deciziile şi faptele fiecăruia şi ale tuturor. Dar dacă este aşa, de ce nu ne dă gândul cel bun, ca să luăm deciziile cele bune? De ce nu ne opreşte de la faptele reprobabile sau cele care conjugă răul în viaţa noastră?”
Aşezând bileţelele după culori şi după greutate, punând deasupra fiecăruia câte o mângâiere, a căutat în ploaia de steluţe albe un înţelept, care să o ajute să pună lucrurile la punct. Şi cum singurătatea cercului în care fusese aşezată nu-i lăsa nicio portiţă de comunicare, a căutat răspunsul potrivit în sufletul ei:
„În primul rând sunt prea multe întrebări care se rostogolesc unele peste altele şi nu mai ştiu la care şi cum să găsesc răspunsul potrivit. În al doilea rând, ai dat tu un răspuns destul de aproape de adevăr. Ce pot să completez este că, dacă Dumnezeu ne-ar lua puterea liberului arbitru, am deveni nişte maşinării mânuite de o anume forţă exterioară. L-am acuza că ne-a suprimat toate drepturile, că nu are încredere în noi, că nu ne iubeşte suficient. El ne sfătuieşte asemenea unui părinte, ne spune cum ar trebui să facem pentru a nu suferi, dar nu ne obligă să facem ce ne spune, ci ni se adresează cu căldură să luăm aminte la poruncile Lui pentru că asta nu poate aduce decât pace şi binecuvântare în viaţa noastră”. 
Contururile hologramei se estompează, ca într-un tablou suprarealist în care culorile curg unele peste altele. De undeva, de foarte departe, ecoul cuvintelor lui adună în sufletul ei un sâmbure de îndoială:
„M-ai lăsat singur după ce un glonţ rătăcit mi-a retezat aripa şi a aruncat-o în noroooooi! Acum îmi vorbeşti de liberul arbitru, de bunătate, de înţelepciune... Aştept de un sfert de secol să-mi ridicaţi aripa rănită de acolo şi să vă înălţaţi deasupra noroaielor... Aştept!”
„Iartă-mă! Atunci nici nu mai ştiu cum a fost. M-am regăsit pe caldarâm, departe, tot mai departe de tine, deoarece între noi s-a interpus o gloată nebună şi densă, care alerga după baloane de săpun, sau aşa mi se părea atunci. Pocnetul care mi te-a luat mi-a furat auzul. Strigam, aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că strigau copiii aceia din Hiroshima în momentul dezastrului. Ştiam că ai plecat să aduci torţa cu care să aprinzi făcliile rămase de atâta vreme în întunericul unor temeri, pe care le învăţaserăm de o jumătate de secol, iar acum le sfidam cu toată fiinţa. Ştiam, speram... acum nu mai ştiu şi nu mai sper nimic. S-a dus tot şi s-au dus toate pe o cale nenturnată, aş spune parafrazând uşor celebrele versuri”...
Din ochii ei închişi, o lacrimă s-a prelins pe nisipul ce-i atingea trupul cu străluciri impure. A întins palma spre marginea cercului dorind să găsească un alt bileţel, care să-i aducă o mică bucurie. A pus degetul pe linia cercului şi s-a cutremurat deoarece dincolo de limita lui, vânturi ostile ameninţau ordinea abia restabilită a sufletului bântuit de amintiri dureroase. Din nou steluţele acelea albe alergau în jurul ei fără a putea fi prinse sau oprite, chiar dacă doar pentru o clipă. Cele câteva puncte negre căutau să le anuleze strălucirea. Lupta lor era asiduă, deoarece căutau teritorii noi, alungau lumina ca ochii ce priveau în lăuntrul timpului să nu vadă câtă mizerie lasă în urmă.

 O răcoare nefirească i-a produs fiori, obligând-o să deschidă larg ochii şi să privească în afară. Nu, nu mai era în jurul ei acel nisip cald ce-i răsfăţa simţurile, nu mai era soare şi cald şi linişte şi pace, ci o mare de ierni viscolite din care răzbătea frigul glasului celui plecat după libertate: „Aştept de un sfert de secol să-mi ridicaţi aripa rănită din tină şi să vă înălţaţi deasupra noroaielor... Aştept!”

Autor: Silvia Bodea Sălăjan