Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un barometru al dezvoltării societății românești: oala cu sarmale!*

Un barometru al dezvoltării societății românești:  oala cu sarmale!*

Noiembrie 2017

În 1986, la Paris (indubitabil o „capitală” a antropologiei europene), reputatul antropolog al spațiului urban Marc Augé publica un inspirat eseu/studiu panoramic asupra societății franceze de sfârșit de mileniu și a locului „celuilalt” în lumea contemporană, Un ethnologue dans le métro. 
Artificiul apelat atunci de profesorul Augé era unul magistral: o călătorie cu metroul parizian, zilnică, de acasă până la serviciu, oferea cel mai bun teren de studiu asupra comunității eclectice, versatile și hiperdinamice din capitala Franței; metroul era, așadar, nu un lieux personalizat cultural, social și spiritual precum, să zicem, insulele Trobriand (un alt reper simbolic al cercetării antropologice unde, într-un sat mai răsărit, știm că și-a montat Malinowski celebrul cort, nevrând să influențeze deloc prin prezența-i de outsider viața comunității, dar schimbându-i-o copios prin chiar așezarea cortului său lângă cel al șefului de trib…) ci, din contră, un non lieux: un loc anonim, de tranzit, nemarcat cultural, non-identitar și non-asumat (așa cum își descria profesorul Augé propriul termen, devenit celebru în studiul antropologic, după numele studiului la fel de celebru, Non – lieux. Introduction á une anthropologie de la surmodernité, Paris, 1992). 
A devenit deja un loc comun constatarea că nu mai putem cantona antropologia în studiul comunităților tradiționale (care au devenit doar „un caz particular” al cercetării de teren). Metroul intersectează individualul cu socialul, tradiționalul cu modernul, experiențele personale cu cele ale unor grupuri etnice, profesionale, de vârstă sau cu pasiuni comune; istoria metroului este „un rezumat” al istoriei Parisului, dar și al căilor de comunicație; denumirea stațiilor de metrou activează un simbolism cultural cu anume valori personale pentru autor, dar cu valori diferite pentru alte persoane; alteritatea se dezvoltă la maximum în metrou: destinele se intersectează, este activat sau inactivat sentimentul de fraternitate, celălalt e acceptat în anumite condiții, iar culturile se ciocnesc în vagoanele metroului, dovedind că fiecare cultură are o serie de mărci de individualitate, dar toate culturile au și arii de interferențe (fiecare călător din metrou are traiectoria lui personală, dar toate aceste traiectorii se intersectează la un moment dat în același vagon de metrou) (…). 
O metaforă asociată a fost apoi preluată și în cinematografie, în The Terminal (2004, regia Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal) și ridicată la nivel de emblemă a depersonalizării extreme a omului comunității de consum, globalizate, accelerate și informatizate până la un absurd kafkian: personajul filmului e obligat, prin forța împrejurărilor, să trăiască într-un non lieux prin excelență, un aeroport, pe care încearcă să-l umanizeze cu atributele vieții personale și să îi confere o marcă de identitate.
În spiritul metroului lui Augé sau a terminalului de aeroport a lui Spielberg, devenite deodată „instrumente antropologice”, am putea propune și noi, mai în glumă, mai în serios, un astfel de „vehicul” antropologic definitoriu pentru spațiul românesc: sarmalele, în fapt istoria și devenirea lor, asumarea lor identitară și „lepădarea” de ele, înflorirea și decăderea celei mai cunoscute mâncări românești, „fala” sectorului culinar tradițional/național (fără a fi, în fapt, creată de gastronomia românească, ci preluată, pare-se, de la turci). 
Practic, oala cu sarmale poate fi receptată ca un barometru al dezvoltării societății românești: 
când țăranul român trăia în sărăcie, neavând carne, sarmalele se făceau cu păsat din mălai, aromatizate și condimentate doar cu ceapă prăjită și frunze verzi din grădină, dar când românul a prosperat și a avut acces larg la carne, rețetele spuneau că orezul și carnea tocată ar trebui să fie în proporții egale; 
când țăranul era credincios și ținea posturile lungi de peste an, femeile făceau sarmalele doar cu untdelemn și păsat, completat poate cu morcovi și bureți, dar când se termina postul Crăciunului și se putea mânca de dulce, gospodinele puneau în oală, printre sarmale, carne afumată din porcul proaspăt tăiat; 
când trăia în simplitatea satului tradițional, țăranul mânca sarmale cu carne tăiată în bucăți mari, doar din cuțit sau toporișcă, dar odată cu pătrunderea inovațiilor tehnice în lumea satului, sarmalele se făceau cu carne tocată la mașina de tocat;
când trebuia hrănită toată familia, oala cu sarmale, umplută de sâmbătă pentru duminică, era nelipsită din bucătăria omului simplu, dar când în comunitate aveau loc nunți sau înmormântări, aceeași oală cu sarmale configura un fel de mâncare cvasiritual și ceremonial;
când fetele satului tradițional se măritau, una dintre „probele de foc” era făcutul sarmalelor, la fel ca și pentru socăcițele de la nunți și înmormântări, care trebuiau să își asume responsabilitatea satisfacerii gustului tuturor invitaților, dar după apariția firmelor de catering, meseria de socăciță a dispărut, la fel ca priceperea fetelor de măritat, iar sarmalele la caserolă de plastic, cu orez și carne tocată din supermarket, au pătruns până în cel mai îndepărtat sat (o porție de sarmale costa doi lei, 50 de bani o sărmăluță…);
când încă locuința era încălzită cu căldura cuptorului, sarmalele se fierbeau în oale de lut, istoria lor fiind și istoria ceramicii uzuale produse de olarii țărani sau, în unele locuri, de breslașii maghiari, dar când revoluția industrială s-a făcut simțită, sarmalele au fost urgent prelucrate termic în oale Zepter, kukte sau oale electrice ori sub presiune, vorbind despre înlocuirea recuzitei tradiționale cu cea urbană; 
când țăranul creștea porc de Crăciun, sarmalele se făceau cu carne proaspătă, ca un soi de marcă identitară a sărbătorii și ca un element definitoriu al bunăstării, dar când nutriționiștii au început să ne convingă că nu e nimic mai toxic pentru organism decât carnea roșie, au apărut sarmalele vegan, dietetice, bio, vegetale, eco – cu bucățele de soia, cu morcovi răzuiți sau ciuperci crude ori, maximum cu carne slabă de curcan;
când țăranul trăia la el în sat și nu ieșea de acolo decât când mergea la armată, sarmalele erau cea mai banală mâncare, în orice bucătărie țărănească din toate satele românești, dar când țăranul român a decis să se deplaseze în țările Uniunii Europene pentru a câștiga plusvaloare și surplus de capital, a ridicat sarmalele la rang de „mâncare tradițională românească”, antidot pentru globalizare și panaceu pentru diminuarea sentimentului de înstrăinare generat de bucătăria occidentală a țării care l-a adoptat;
invers, când globalizarea a fost prea generalizată și ospețele cosmopolite de nuntă au devenit party-uri cu meniuri franțuzești, a devenit trendy să te dai țăran român și să-ți amintești, brusc, de sarmalele bunicii, servind nuntașilor sarmale cu păsat, în foi de viță și simțindu-te, astfel, român patriot…

* Subcapitol din volumul Reconstrucții identitare citite antropologic. Povestea și savoarea mâncărurilor de altădată, al X-lea din seria Satele sălăjene și poveștile lor, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane, în Colecția „Ethnos”.

Autor: Camelia Burghele