Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Răvașe devenite poezie*

Răvașe devenite poezie*

Noiembrie 2017

„A scrie sau a vorbi despre un poet nu înseamnă altceva decât a rătăci zadarnic în jurul inefabilului”, declara Wilhelm von Humboldt vorbind despre opera lui Goethe. 
Și totuși, de când sunt poeți și se scrie poezie, noi cei din jur, care participăm la reevocarea lor prin citire și asumare a textelor ca și cum ne-am regăsi propriul tumult adus la suprafață, nu facem decât să dansăm în jurul inefabilului, operând mici breșe cu intuiția, gustul, judecata și abilitatea noastră de a da nume lucrurilor.
În felul acesta ne îndreptăm atenția și spre volumul de poezii al Mirelei Orban „Buzunare pentru răvașe netrimise” (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2017 – Colecția „Cercul Literar de la Cluj”, ilustrația copertei, Mirela Orban), căutând să armonizăm cele două iluzii extreme (cum le-a numit Marian Papahagi) ale celui aflat în fața unei opere și anume: totul este în text sau totul este în noi. 
Ce este în textul Mirelei Orban care să ne facă să descifrăm enigma, să decodificăm și să revelăm sensurile care pot oricând să devină ale noastre, cei care citim, printr-o subtilă transcendență?
Întreg volumul, structurat în două părți Poema non grata și Nu știu să mor este, în opinia noastră, un lung poem autoreferențial despre actul scrisului, despre poezie. 
Volumul se deschide cu poemul Drumul până la tine e tot mai lung aflat în afara celor două capitole cu intenția clară de a ne anunța călătoria poetei pentru refacerea parcursului invers, dinspre prezent spre acel moment din trecut când neliniștea mocnită îndelung în ființa ei își cerea dreptul la descătușare, la exprimare artistică. În mod firesc, un asemenea drum ridică piedici insurmontabile: „acum trebuie să străbat valea unde/ s-au înmulţit în neştire seminţele plantate de-atunci/ balauri cu şapte capete păzesc hotarele”.
Acest camino inițiatic pentru redescoperirea proprie și în final pentru asumarea condiției de artist, străbătut până la urmă „cu picioarele pe pământ” are ca punct terminus – dar numai în sens de revelare și împăcare cu noua condiție – primirea botezului poeziei, exprimării sentimentelor, gândurilor, neliniștilor și ordonării lor în „buzunare pentru răvaşele netrimise”.
În prima parte a volumului, poeziile Mirelei Orban se constituie în mediul ideal în care eul și lumea poetei fuzionează „încropind chintesența”, se prezintă în dependența lor reciprocă și originară: mă abandonez vastității/ renunț după nopți de chin/ de parcă luceferii le-ar fi putut potoli/ le trepanez eliberarea/ – ieșiți nebunelor risipiţi-vă –/ atunci/ vacarmul încetează brusc/ pe rânduri/ se rotunjesc sub pleoape/ înțelesuri/ cuvântul final se aliniază firesc/ încropind chintesența (Îmblânzirea cuvintelor sau despre abandon și nu numai).
Parcursul poetei pe tărâmul scrisului seamănă cu misiunea unui spion într-o țară străină, unde obstacolele sunt dărâmate, granițele dintre regnuri și tehnologii, învinse, în poezia Nu văd unde este incompatibilitatea: „dacă iau creionul/ green-pacifiştii ies cu pancarte în faţa primului vers/ de parcă aş fi regina defrişărilor nu tăiaţi copacii strigă”, apoi „când pun mâna pe stilou ceilalţi se uită chiorâş/ jos cu păturile elitiste burghezo-moşiereşti/ tu n-ai auzit de pixul de unică folosinţă”. Până la urmă „imaculata” (fecioara, foaia albă de hârtie) va da naștere, în urma unui procedeu mult mai modern decât scrierea cu creionul și pixul „am preferat presiunea polidigitală inteligentă/ asupra unor obediente taste/ încheiată orgasmic c-un onomatopeic print”, Poeziei, într-o lume care, aparent nu are nevoie de ea, dar nu poate trăi fără ea: „în geamătul final contorsionându-se/ printre rândurile îngroşate cu antipatii declarate/ s-a decelat poema non grata”.
Partea a doua a volumului, Nu știu să mor, vine cu un registru mai grav, cu un limbaj al inițierii thanatice, dar în afara oricărei religii sau mistici, dincolo de orice atmosferă morbidă.
Moartea unei persoane dragi îi recompune poetei relația cu lumea (aceasta și cealaltă), o silește să-și reconsidere atitudinea față de moarte ca om și ca artist: „mă implorai din privire să mă depărtez să poţi închide ochii/ te-am sărutat pe frunte suntem legate pe veci ţi-am spus/ trebuie doar să urmez firul să te găsesc” (Nu știu să mor).
Moartea, în orizontul uman, nu mai reprezintă ceea ce îi este dat, ci ceea ce are de făcut, o sarcină de îndeplinit, ceva care devine sursa activității sale din timpul vieții: „sau poate îi plăcea să creadă/ fumul înmiresmat/ era calea de transcendență metafizică/ a dorințelor ei spre... undeva/ pe raftul unei biblioteci alexandrine” (Disertație pe marginea simțului olfactiv în loc de bun-venit)
Poeta cultivă în toate poeziile ei un lirism reținut, înlocuind dramatismul cu plasarea nuanțelor în doze care să nu devină plictisitoare: „de câte ori treci în viteză se alege praful/ de curăţenia mea de primăvară/ cel mai mult mă doare când nu mă vezi nici pe mine/ nici muşcatele din geam chiar de sunt roşii ca focul/ nici măcar semn cu mâna nu-mi faci că vrei.
Captarea elementelor realului o face într-un limbaj în care ispita pentru carnația vitalului este prezentă în multe poezii. Astfel, ceea ce un alt poet ar denumi firesc inimă, Mirela Orban numește: „pentru încuietoarea dinapoia pieptului” (Prea mult self-confidence împrăștii) sau „iar de bătătura din stânga pieptului mă îngrijesc singură” (Drumul până la tine e tot mai lung) sau „lupoaicele tinere îmi ies din hăţişuri/ amuşină/ în caverna pieptului le apucă toţi dracii” (Openeyesdaydreaming).
Chiar și erosul se supune uneori ideii enunțate mai sus și anume că tot volumul este despre scris, despre poezie: „ne şoptim poezii cu degete condeie/ curge cerneala pe trupurile noastre” (Openeyesdaydreaming). 
Element fundamental al liricii, imaginea, în poezia Mirelei Orban nu este cultivată pentru valoarea în sine (deși te-ai aștepta de la artistul plastic Mirela Orban), ci pentru potențarea unui tot armonios: „verdele sălbatic mă va copleși crud/ din pântecele-mi roditor vor plezni flori de nu-mă-uita/ margarete poate sânziene întârziate/ roi de fluturi în dans nupțial” (Urme de incantații subacute) sau „acolo unde nici o fărâmă de carne/ nu mai tace și pielea ţipă după tine/ arcuş întins/ din plete de-armăsar în goană” (În braţele tale de ploi).
În poezia Mirelei Orban dăm deseori de ispita unei retorici a sarcasmului: „nu mai contează cât de peticit ţi-e sufletul/ şi de câte ori ţi-ai amanetat fusta portocalie”(Important e să ştii cum să te dezbraci), a resemnării: „în iatacul fără oglinzi mi s-au scorojit de aşteptare pereţii interiori/ sufletul pâlpâie ca un bec înnodat provizoriu/ de plafonul unei case prin care/ demult n-a mai trecut viaţă” (Tencuiala ninge înecăcios) sau a ironiei: „dacă mă gândesc bine o să mai fac o-ncercare/ cu o salată asortată de conciliere bidirecţională/ lăsată la post-restantul de la marginea glaciaţiunii poate aşa/ o să renunţi la nepăsarea care ţi-a atrofiat simţurile” (Între noi crescuseră oceane, munţi şi nişte lacuri glaciare). 
Trebuie totuși spus că această retorică, sub aspectele descrise mai sus, nu ocultează mesajul, dimpotrivă, îl îmbogățește, îl diversifică, îl face să ajungă la cititor în toată splendoarea sa senzitivă, palpabilă.
Așa a ajuns și la poetul Ion Mureșan, care a afirmat la finalul ședinței de Cenaclu UBB, unde a citit Mirela Orban un grupaj de poezii în 2016: „Versul Mirelei sau îl placi așa cum e, sau nu îl placi! Nu poți să scoți sau să adaugi nimic! Vine cu ceva nou! Mie îmi place!”
Și nouă ne place.

* Prefață la volumul „Buzunare pentru răvașe netrimise”, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2017.

Mirela Orban s-a născut la 2 martie 1971 în Ilva Mare, județul Bistrița-Năsăud. 
A publicat poezie în câteva antologii: „Lira în Patru puncte Cardinale”, Editura Rovimed, 2010; „Poetic@”, Art Book, 2011; „A treia carte. Poezii.”, Art Book, 2012; „Antologie de poezie și proză”, Art Book, 2013; „Antologia scriitorilor contemporani din întreaga lume”, Starpress, 2015, ediție bilingvă româno-spaniolă, Editura Olimpias, Galați, 2015; „Prietenii literare, Drobeta Turnu Severin - Baia Mare”, Editura Ceconi, Baia Mare, 2016; „Cercul Poeților”, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2017.
Primul volum individual de poezie al Mirelei Orban „Sub arcade, secunda” a apărut la Editura Art Book în 2011.
Urmează cursuri de pictură la Şcoala de Arte din Bistriţa, pictura fiind o altă mare pasiune a poetei.

Autor: Emilia Poenaru Moldovan