Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (VI)

Reeditări filmice (VI)

Noiembrie 2017

La „Moara cu noroc” (1)

Până la La „Moara cu noroc” (premiera: 26 ianuarie 1957), al lui Victor Iliu, ecranizare exemplară a nuvelei lui Ioan Slavici La moara cu noroc, filmele româneşti de luat în seamă (avem în vedere doar lungmetrajele de ficţiune) erau extrem de puţine, putând fi numărate pe degete. Părea, în această situaţie, că este simplu să faci performanţă pe un teren gol, însă... Pentru a depăşi conjunctura politică, pe de o parte, trebuia voinţă, abilitate şi, mai ales, viziune; viziune care, pe de altă parte, nu prea putea să existe în lipsa tradiţiei. Toate aceste carenţe, Victor Iliu le depăşeşte prin vocaţie şi tenacitate. Dar, deşi „cheie de boltă în istoria filmului românesc, La «Moara cu noroc» n-a deschis totuşi un drum neumblat şi sigur, un unic drum pe care trebuia s-o pornească cinematografia naţională. Reţetele unei cinematografii naţionale nu se pot formula. «Meritul cel mai real», ne indică Iliu, «este să găseşti numai în tine soluţiile»” [1]. Este, poate, supremul gest de orgoliu, cu excepţia anonimatului iconarilor, acela de a fertiliza un teren nu steril, ci virgin, de a face „prozeliţi”, dar nu epigoni: „Filmele sale nu se doresc modele sau tipare gata să primească întreaga materie a realităţii noastre. Ele sunt numai un drum posibil. Şi, când acest drum a fost urmat dintr-o afinitate electivă, în coordonatele lui intrinsece, nu în expresia formală, în legităţile interioare, nu în mijloacele exterioare, când altă sensibilitate şi altă conştiinţă artistică se regăsesc pe sine şi pe ai săi în aceste izvoare subterane, atunci avem poate Nunta de piatră şi Duhul aurului sau chiar Pădurea spânzuraţilor” [2].
Căci aceasta izbuteşte Victor Iliu, aparent în treacăt, fără efort: să impună continuitate într-o cinematografie precară nu atât material, tehnic, cât mai ales conceptual. Arzând etapele, La „Moara cu noroc” este „un film percutant, matur, ieşind parcă dintr-o lungă tradiţie” [3]. În contextul epocii, tema putea părea ofertantă pentru autorităţi: dorinţa de înavuţire, bogăţia ca sursă a răului, a dezumanizării. După cum se ştie, Ghiţă îşi abandonează meseria de cizmar pentru a lua în arendă hanul de la Moara cu noroc, în dorinţa de „a prinde cheag”. Dar este atras într-un vârtej căruia nu i se poate opune, pe care nu şi l-a putut închipui măcar, care-i va distruge familia şi va sfârşi abia în moarte. Cârdăşia lui cu Lică Sămădăul, stăpânul neoficial al locului, cel care dirijează şi păstoreşte, indirect, marile turme de porci din zonă, nu porneşte din frică sau laşitate, ci din autoamăgirea că i se va putea sustrage la timp. Iliu, în complicitate cu scenariştii – Titus Popovici şi Alexandru Struţeanu – dar şi cu un maestru al imaginii, operatorul Ovidiu Gologan, cel care ştia ca nimeni altul să povestească, să „sculpteze” destine în lumină şi umbră, nu sacrifică nici spiritul scrierii lui Slavici, nici nu acceptă compromisul ideologic, transformând filmul într-o baladă, într-un prim monument cinematografic al spiritualităţii româneşti. Prin această ecranizare exemplară, Victor Iliu „a dat întâia expresie reprezentativă pe ecran eposului românesc, descifrând […], cu o rară fidelitate, cu elocvenţă şi rigoare clasică, primele corespondenţe cinematografice ale mitologiei naţionale, fotogenia unică a peisajului, contururile, culoarea şi farmecul unei tipologii specifice, elementele unei poetici audio-vizuale apte să aducă în modernitate şi să reîntrupeze substanţa şi tonalitatea baladei” [4], direcţie pe care se vor înscrie, păstrându-şi vocea proprie, Liviu Ciulei, Dan Piţa şi Mircea Veroiu – cu filmele deja amintite – Iulian Mihu (cu Lumina palidă a durerii, 1980) sau Ioan Cărmăzan (cu Ţapinarii, 1983).
La „Moara cu noroc” impune prin acurateţea discursului filmic, prin simplitatea elaborată, prin dorinţa – împlinită – de a comunica cu publicul. Dar, în primă şi ultimă instanţă, filmul rezidă şi rezistă, aşa cum e firesc, în şi prin regie: „Vitalitatea, aproape neştirbită, a acestei opere cinematografice, fundamentală în capitolul românesc din istoria celei de-a şaptea arte, exultă mai puţin din stratul ei narativ, cât din eleganţa, forţa şi supleţea rostirii regizorale” [5]. Prin acest film, Victor Iliu pune, conştient sau nu, bazele cinematografiei naţionale româneşti.
Nuvela lui Slavici va fi reluată peste ani de Marian Crişan, în Orizont (2016), despre care vom povesti în numărul următor al revistei.
 
[1] Anişoara Dumitrescu, Un film clasic, în Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coord.), Cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 141.
[2] Idem.
[3] Romulus Rusan, La început n-a fost cuvântul, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1977, p. 181.
[4] Valerian Sava, în „Cinema”, nr. 10 (octombrie) / 1968, p. 37, apud Nicolae Cabel, Victor Iliu – „a desena timpul” (mărturii, portrete, evocări), Ed. „Tipografia INTACT”, Bucureşti, 2012, p. 187.
[5] Nicolae Cabel, „Intra muros”, în Nicolae Cabel, op. cit., p. 51.

Autor: Ioan-Pavel Azap