Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Noiembrie 2017

Cum se poate crede în ceea ce nu se cunoaşte? – ar putea suna o întrebare strict logică, raţională. Probabil, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte – ar putea suna un răspuns i-logic, non-raţional. Pentru că în ceea ce ştim sigur nu mai simţim nevoia să credem. Cu ceea ce ştim operăm, modelăm realitatea, ne organizăm gîndirea şi modul de viaţă. Neştiinţa o predestinăm credinţei, hazardului, nădejdii. Oricît am şti, am cunoaşte, întotdeauna va rămîne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei. Credinţa este speranţa în propria posibilitate. Credinţa religioasă transformă speranţele într-o ontofanie. Chiar şi ateii sînt credincioşi, ei cred în faptul că nu cred. Cred cu patos într-o negaţie. Pentru necredinţă îţi trebuie mai mult curaj decît pentru credinţă. Doar din credincioşi patetici ies atei desăvîrşiţi. Paradoxul că poţi fi un bun credincios, cu rugăciunile şi mătăniile la zi, fără să fii şi moral, creează o confuzie religioasă greu digerabilă. Ca atare, „omul aduce lui Dumnezeu tot felul de jertfe, numai dispoziţia lui morală nu” (I. Kant). Îi prefer mai mult pe cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, sînt sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe decît pe cei care, prin intermediul iraţionalismelor şi a ignoranţei, sînt absolut siguri de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor. Chiar dacă divinitatea este condiţia apariţiei lumii, sau consecinţa existenţei ei, omul rămîne singura posibilitate interogativă în legătură cu acest subiect, singura perspectivă a-tee. Deşi „Dumnezeu e chiar singura fiinţă care ar putea fi pe bună dreptate atee” (R. Brague). Un posibil troc transcendental cu divinitatea ar putea suna aşa: Doamne, dacă exişti, iartă-mă, dacă nu exişti, te iert eu.
*
Nu-mi plac oamenii fluizi, versatili, pe care nu ştii cum să-i abordezi, cei care se metamorfozează în funcţie de conjuncturi şi interese. Cei care îşi fac din viaţa cotidiană doar un mod de a schimba măştile, filfizonii care se hrănesc din aparenţe şi imagini trucate, şi care vor să epateze chiar cu ceea ce le lipseşte. Nu-mi plac oamenii cameleonici la care cuvintele sînt doar un pretext de a-şi disimula gîndurile, intenţiile, faptele. Mi-e silă de cei a căror singură competenţă este fidelitatea, de cei care au doar curajul supunerii, disponibilitatea simulacrului şi a duplicităţii. Mă atrag doar cei care îşi asumă radical un anumit mod de a fi, cu toată vulnerabilitatea şi inadvertenţa acestui fapt. După cum îi stimez pe cei care au petulanţa să nu fie nimic din ceea ce vor ceilalţi, rămînînd singuri cu „cerul înstelat deasupra... şi legea morală”… din ei, fără a cădea într-un „monadism moral pur”. Mă cucereşte onestitatea şi curajul de a fi ei înşişi în orice împrejurare, forţa constantă de a încărca cuvintele cu greutatea unor gînduri, idei, fapte. 
*
Cu mîini tot mai străine, cuvintele mă scriu pe pereţii unei singurătăţi scorojite. Mă caută prin ungherele unui trecut care nu mă mai ţine minte. Printre acele rînduri în care viaţa îşi îmbracă pe ascuns linţoliul morţii, printre tăcerile care mă cuprind în braţe stinghere. Printre umbrele învăluite în două rînduri de întuneric, în recviemurile care îşi cheamă nopţile în mijlocul zilei. Cu mîini tot mai obosite, cuvintele fac semne pe nisipul uitării, aşteaptă în zadar alte faceri şi apocalipse.
*
Cine – întrebat fiind dinainte – nu ar accepta viaţa chiar şi cu preţul morţii? Mulţi ar accepta şi două morţi numai să primească o viaţă. Constatarea că, apoi, nu ştiu ce să facă cu ea intră în predestinarea absurdă a acesteia. Cu toţii ne îmbolnăvim prea repede de viaţă, ne lăsăm contaminaţi prea uşor de ifosele ei. Ea ne încurajează să abuzăm de ea, de iluziile puse magnanim la dispoziţie, ca, în final, să remarcăm că totul este o şarlatanie; mai sărăcim lumea cu o viaţă, mai îmbogăţim neantul cu o moarte. Din viaţa promisă n-a mai rămas decît adierea stranie a morţii, cele cîteva iluzii care nu pot fi epuizate. Faptul de a putea rămîne în viaţă, după ce ai înţeles drama, absurdul şi nonsensul acesteia, reprezintă singurul miracol existenţial. 
*
A cădea beatitudinal pe gînduri, a face „filosofie lirică”, a da tot ceea ce nu ai primit de la nimeni – iată un tip de experienţă care te poate menţine pe linia de plutire a vieţii. O viaţă care, orice am face, se scurge melancolică în neant, chiar dacă mai poartă urmele absenţei noastre. Orice gînd se ruinează în propriile premise, se fundează pe prima irealitate a neputinţei. Căci „gîndirea este o posibilitate a fiinţei umane de a trăi inutilul pînă la limita omenească a înţelegerii” (G. Liiceanu). Gîndirea este neputinţa de lux a fiinţei. Secătuim lumea cu un gînd, o epuizăm cu o prezenţă. 
*
Să întîlneşti nerozia în stare pură, în esenţa ei toxică, în elucubraţia ei aiuritoare, în triumful ei otrăvitor – iată ce deliciu le oferă viaţa unora. Ce paradox: să mobilizezi toate resursele umane pentru a progresa în in-uman. Să faci eforturi supraumane să devii subom.

Autor: Ioan F.Pop