Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Scrisoarea Evei. O lectură semiotică

Scrisoarea Evei.  O lectură semiotică

Noiembrie 2017

Oana Boc pune între paranteze, cum sugerează Irina Petraș, instrumentarul rigid al lingvistului și filologului și propune o poezie candidă, confesivă, feminină prin excelență, în înțelesul consacrat de critica literară românească. Așadar, nonconformistă în raport cu direcția vremurilor, voit așezată în proximitatea senzuală a balanței care cântărește deopotrivă cerebralitatea, poezia Oanei Boc surprinde prin prospețime în plină perioadă a creațiilor aride, cotidianiste. Această așezare nu este nicidecum o slăbiciune. Este doar o conștientizare și exploatare a genului, într-un discurs autonom, posibil de pus sub lupa gynocriticismului lui Robin Tolmach Lakoff. Angajând cerebral (prin înclinație naturală) discursul poetic al Oanei Boc, intenția este de a privi versurile ei sub amprenta puternică, ușor sesizabilă, a semioticii structurale, care i-a modelat cariera universitară. 
Încă de la volumul de debut, Scara, publicat în 2013 la Eikon, Oana Boc cultivă în poezia ei, voluntar așezată sub semnul lui Eros, o formă de cerebralitate sugerată prin jocul semiotic din subtext. Iată, de pildă, o explicită proiecție saussuriană, în limitele uneia dintre dihotomiile care l-au consacrat pe ilustrul profesor elvețian, intitulat Langue/Parole: 
 Cuvintele ni se iubeau pe masă/ lângă ceștile de cafea.// Sub ochii noștri amețeau/ și le tremurau corpurile fremătătoare.// Toate sunetele li se umpleau de soare/ și se topeau și deveneau/ materii curgătoare// când înțelesurile li se amestecau.// Cuvintele tale le devorau/ pe ale mele până la ultimul sunet,/ până la ultimul semn/ și-n îmbrățișarea aceasta vibrau și semănau/ mai degrabă cu o nocturnă de Chopin// Sau cu o limbă vorbită/ de zei-inventați atunci, pe loc,/ căci cuvintele noastre nu mai erau deloc/ ele, cele de dinainte/ de iubirea aceasta lângă cafeaua fierbinte. (…) 
În fapt, o pseudoraționalizare organizează textul literar. Relația non-cauzală langue/parole, dar presupunând o intercondiționare mai solidă decât cauzalitatea clasică1, servește, prin sugestie (la o remarcabilă referință teoretică, Cours de linguistique générale, solicitând astfel lectorul la o mai adâncită pătrundere în text!), ca termen lipsă, gol, vacuum, într-o clasică angajare comparativă de tip metaforic. Pentru a atinge palierul senzualității invocat de critici – un explicit palier al non-explicitului – Oana Boc propune un joc semiotic implicit. Poezia se servește de arsenalul riguros al angajării (să-i spunem masculine) în limbă, dar această angajare nu este gratuită, servește unor subtile scopuri (să le admitem ca fiind feminine) în ipostazierea eului liric. 
În raport cu Scara anului 2013, Scrisoarea Evei2 pare, din nou la primul contact cu lectorul, o variațiune tematică. Dar dacă tema și subtemele rămân aceleași, instrumentarul este nuanțat, iar poziționarea este diferită. Oana Boc le aduce în cadrul mitic anterior și ulterior izgonirii – un păcat asumat, dar neînțeles ca păcat, deopotrivă în afara visului lui Dumnezeu, izvorând totuși din acest vis – și inserează întregul ruperii din trupul adamic în parte, în fiecare celulă, în informația fiecărei gene: „Mai știi cum ne iubeam/ și trupurile noastre/ nu mai erau pământ,/ ci deveneau lumină,/ fiindcă în toate celulele din noi/ nucleul se schimba în lună plină” (Scrisoarea Evei, p. 6). Iubirea servește acestei reapropieri, refacerii întregului de dinainte de divizarea din Cartea Facerii. Iubirea rămâne singura cale de rescriere a drumului invers, către unicitatea androgină, către ființa întreagă prin părțile ei, în apropierea simbiotică. Iubirea nu e un simplu dor, tânjirea după întreg, ci întregul posibil de refăcut, de rescris, într-o altă ordine canonică a celulelor. Organicitatea, materialitatea devin caduce: „Sunt un gând al pământului/ înfășurat într-un trup” (Sentință, p. 19). Începând cu Cartea Facerii care găzduiește mitul androginului, multiplu ipostaziat în poemele Oanei Boc, orice altă carte poate închide, livresc, starea de dinainte de păcat, ființa androgină purtătoare a tuturor coastelor și păcatelor latente, încă neimaginate. Iar autoarea ilustrează căutarea, țelul pierdut, rătăcirea, neîmplinirea iubirii prin marca „Deșertul tătarilor”: „Imponderală și închisă/ în privirea ta/ rămăsesem în urmă/ în timp ce tu, orb, mă căutai/ din ce în ce mai departe de mine” (Poveste, p. 53). Mirajul căutării fără călăuzirea interioară e spulberare de sine. Calea sigură e mai degrabă cea a angajării indirecte, semiotice.
Pentru întoarcerea în cadrul edenic, cel de dinainte de păcat, nu simpla invocare a iubirii în versuri e importantă. Scrisoarea Evei nu ar avea puterea unei asemenea sugestii dacă nu s-ar constitui pe sine ca scrisoare, ca punere în act a unei limbi adamice, ca o chemare a sângelui, care inversează raporturile instituite în simpla relație. În plan semiotic se produce o glisare dinspre conținut, înțelesuri, lest semantic pe relație. Iar această reorganizare a lumilor aduce cititorul, în interacțiunea cu expresia lirică, în ipostaza de a înțelege că forța semiotică învinge gravitația: „M-am îmbrăcat în rochia de clepsidră/ și stau întoarsă spre cuvântul/ ce mă cheamă” (Clepsidră, p. 15). Cuvântul care a modelat lumea este cel care o remodelează, care răstoarnă timpul, cu prețul propriei disoluții: „(…) cu viața mea rămăsesem în urmă/ ca un cuvânt fără mine,/ cu toate literele deschise larg/ spre drumul către tine” (Stare, p. 38). De aici lectura se schimbă. Iubirea – calea spre reîntregire a ființei de dinainte de scoaterea coastei – devine solventul tuturor raporturilor instituite în text. Oana Boc folosește mitul androginului pentru a putea ilustra, prin aceeași cale, a iubirii (explicit asumată ca temă), „insepararea” ființei și semnului deopotrivă. Separarea amândurora este aparentă. În cazul ființei, iubirea ține în relație, într-o atracție mai puternică decât aparenta discriminare între cele două trupuri, întregul corporal. În cazul semnului, structurile lui constituente sunt distincte doar din punct de vedere analitic, nu funcțional. Doar analitic semnificatul se separă de semnificant, forma de conținut. Limba devine, pentru Ferdinand de Saussure, „comparabilă încă unei foi de hârtie: gândirea este o parte (recto), iar sunetul cealaltă (verso); nu se poate decupa o parte fără a se decupa în acelaşi timp cealaltă parte”. Iubirea însăși rescrie ființa, în Scrisoarea Evei, pe o foaie de hârtie în care el și ea sunt părțile, recto și verso, inseparabile, imposibil de decupat. 
Miza cerebrală a poeziei Oanei Boc răstoarnă aparenta angajare senzuală. Prin aceasta, poezia ei din ambele volume se rescrie, în funcție de lector, prin relațiile sugerate cu instrumentarul semiotic, dar exprimate cu ajutorul arsenalului liricii feminine, eminamente feminine. 

1 Deși Ferdinand de Saussure consideră limba (langue) „produsul social depozitat în creierul cuiva” și vorbirea (parole) punerea în act a limbii, într-un întreg denumit limbaj (langage), relația langue/parole nu este implicit cauzală: limba este o instituție socială care scapă premeditării, iar vorbirea este punerea individuală în act a limbii, în limitele normelor colective, convenite. Deși aparent sumativi, termenii langue și parole au evoluat diferit, inclusiv în limitele lingvisticii structurale, redefinindu-se și reconsiderându-și raporturile. 
2 Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017, 94 p.

Autor: Adrian Lesenciuc