Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un canon al mântuirii. Decameronicele lui Horia Bădescu

Un canon al mântuirii. Decameronicele lui  Horia Bădescu

Noiembrie 2017

La început de septembrie, Horia Bădescu şi-a lansat la Cluj-Napoca, recent, volumul „Decameronice”, apărut la Editura Școala Ardeleană. Volumul este însoţit de ilustrațiile Marianei Bojan şi face parte din Colecția Școala ardeleană de poezie, 2017. Au prezentat criticii: Irina Petraș, Mircea Muthu, Aurel Sasu și Vasile George Dâncu, directorul Editurii Şcoala Ardeleană. Moderatorul şi gazda evenimentului a fost Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Aurel Sasu, un bun cunoscător al operei poetice a lui Horia Bădescu ne-a propus o citire aplicată, subliniind senzualitatea rafinată a textului poetic.
(A.V.M)

Volumul lansat în această seară a fost scris (gândit) ca să uimească. Fiindcă nu-ţi dai seama unde excepţionalele nuduri ale Marianei Bojan explicitează versurile şi amplifică nota de subtilă senzualitate dionisiacă sau unde poezia lui Horia Bădescu intră într-un joc de lascivităţi pioase cu aceste goliciuni în flăcări, dându-le viaţă din viaţa cuvântului şi duh din „rodul copt al cărnii”, sugerat de bucurii în care sinele încetează de a mai fi în sine. Ne aflăm în faţa unei mici psaltiri apocrife ilustrate de celebrări ardente, viclenii smerite, chinuri adorate şi desfătări idilic-sălbăticite în gingăşia inimii rănite. Maledicţia iubirii. Blestemul de la căderea omului în lume. În poezia lui Horia Bădescu iubirea nu este nici simplă adiere de vânt, nici sufletul mușcând din ţărmul veşniciei sale; este un impuls aureolat de voluptate, singura rană nevindecabilă a trupului, un alai de erezii ale gândului şi o mitologie, marele mister, al aproapelui care desparte. Apropierea lirică de contururile trupului e aproape hipnotică, asemenea unui val înlănţuit bătând orb în acelaşi mal. Baladele lui Horia Bădescu sunt efulgurări ale extazului, ale unei voluptăţi în care femeia este doar potirul de minune şi de frumuseţe blagiană. Neastâmpărul sfânt al unor clipe nupţiale, implozia de lumină şi sacerdoţiul pentru cel dintâi şi cel de pe urmă mister liturgic al fiinţei umane. A se observa un lucru esenţial. Balada aşa cum a practicat-o şi o practică Horia Bădescu este fundamental diferită de cea istoric revendicată de colegii lui de generaţie. Demersul lui este unul de spiritualitate pură, într-o lume bolnavă şi impură, aşa cum o întâlnim la Cercul literar de la Sibiu. În anii ’70-’80, când femeia era transformată în salopetă, în îndulcirile de limbă ale lui Horia Bădescu este iluminare, un răsfăţ al desfătării, o reverie a sângelui, pe scurt, o întemeiere. Un mister, o adulmecare, „o hârjoneală în imaginaţie”, un canon al mântuirii, într-un univers care ticăloşeşte şi ucide. De aici, cu siguranţă, şi titlul Decameronice, fiindcă şi în poveştile lui Boccaccio, femeia, dincolo de iubirile smintite, poftirile alunecoase, trădările evlavioase sau cuvioasele ipocrizii, rămâne un miraj al seducţiei şi un necesar „exces de vizibilitate” într-o lume a morţii şi a cadavrelor. Femeia lui Horia Bădescu este un rafinament, oriental dacă vreţi, de voluptăţi în flăcări, o orgie a vederii îmbolnăvite de cuvânt. Reverii ale cărnii şi delicii ale erosului confruntat cu modelul etern al frumosului.
Un echivoc al desfrâului. Adoraţie faţă de cea care înnoieşte lumea, dacă ştim să-i învăţăm frământul (ce sublimă idee venită pe filiera lui Arghezi!). Generaţia milenaristă, la un pas de noi, a împins relaţia cu parşivele în cămăşuie spre o bolgie a schelălăielilor lascive, a visceralului argotic, a biologicului schizofrenic şi de publicitate utilitar-erotică. Au împins, vreau să zic, până la absurd, mistificarea versurilor lui Rimbaud: „picioarele ei (ale femeii n.n.) ca două strigăte ale morţii”. Am aici un poem al lui Marius Ianuş pe care nu vi-l pot citi pentru că v-ar afecta emoţional. Este proba unei minţi trecute prin toate obscurităţile postmodernismului târziu. Ce face Horia Bădescu? Recuperează graţia femininului ca „aură a privirii” şi ca icoană biblică de colan şi brăţară, nu pentru bărbatul „disperat din sânge” (Marius Ianuş), ci pentru suspinul dezinhibat al unei intimităţi primare. Aşa încât „înghimpările la simţire”, cum ar fi spus C. Conachi, sunt simple argumente de idealitate şi de dificultate a cuvintelor de a ajunge în proximitatea ei, a acestei idealităţi.
A consemnat Alice Valeria MICU

Autor: Aurel Sasu