Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un cuvânt cu viață lungă: cătușă

Un cuvânt cu viață lungă: cătușă

Noiembrie 2017

Elaborarea și publicarea Dicționarului limbii române, „dicționarul-tezaur”, cum este numit, s-au întins pe durata unui secol (tomul întâi a apărut în 1913, iar ultimul în 2010). Prin materialul lexical cules și înregistrat, prin informațiile referitoare la primele atestări ale unui cuvânt, la variantele fonetice și valorile morfologice ale acestuia, la evoluția sensurilor, prin varietatea citatelor și, nu în ultimul rând, prin indicațiile etimologice propuse, Dicționarul limbii române a devenit, așa cum și-a dorit Sextil Pușcariu, „un povățuitor bun al celor cu tragere de inimă pentru limba lor”. 
Deși, pe măsura tipăririi fasciculelor, sursele din care au fost extrase citatele s-au îmbogățit mereu, se înțelege că mai ales cuvintele din primele volume nu beneficiază de o cât mai completă ilustrare a evoluției lor semantice cu tot ce presupune aceasta (restrângeri/lărgiri ale sensului, sensuri conotative, derivate). Mai cu seamă, unele dintre neologisme, sporindu-și frecvența în vorbire, și-au îmbogățit înțelesurile. Bunăoară, adjectivul confluent/-ă este înregistrat în tomul I, partea II (C), apărut în 1940, cu sensurile specifice folosite de geografi, botaniști și medici. Între timp, adjectivul a dezvoltat un sens figurat „care tinde spre un țel comun”, astfel că putem vorbi de opinii (păreri, idei) confluente. Dar nu numai neologismele ilustrează dinamica lexicului; și cuvintele obișnuite cunosc perioade de împrospătare a valențelor combinatorii. Am ales, din același volum cuprinzând litera C, un cuvânt interesant prin origine (vechime) și prin evoluția semantică: cătușă. Dacă „simțim” și desprindem sufixul –ușă, avem în față termenul latinesc cata „pisică”, pe care îl recunoaștem și în fr. chat, it. gatta, sp. gato. Așadar, cătușă este un derivat cu sufixul –ușă (de origine traco-dacă) ce s-a atașat unui cuvânt latinesc dispărut. Academicianul Marius Sala enumeră în volumul I din Aventurile unor cuvinte românești (ediția a II-a, p. 164) și alte cuvinte latinești care s-au păstrat doar adăugându-și același sufix –uș(ă): căuș (<lat. cavus+-uș, mătușă<lat. amita+-ușă, păpușă<lat. pappus+-ușă, părătuș „omușor, uvulă”< lat. palatum+-uș).
Sensul originar, acela de „pisică”, s-a păstrat în dialectele aromân și meglenoromân, dar într-un glosar slavo-român, publicat de B.P. Hasdeu, cătușă este echivalat cu sl. мъчка „pisică”. Prin analogie, cuvântul a ajuns să denumească diferite obiecte din lemn sau din fier „care se prind, se înfig sau cuprind ceva, cum prinde pisica cu ghearele”. Unele dintre aceste obiecte (cătuși, obezi, butuci) sunt unelte ale torturii. Acesta este sensul cel mai cunoscut vorbitorului de rând. Cuvântul apare în primele noastre texte, la Dosoftei („Îi băgă în cătușă de her”), în Biblia din 1688 („Cei băgați în cătuși se vor opri cu fune de sărăcie”). Găsim cuvântul și în poeziile epice populare din colecțiile lui Vasile Alecsandri („Să te duci, bădiță, duci,/ Pân’ îi pica rob la Turci,/ Cu picioarele’n butuci/ Și cu mânele’n cătuși”) și G. Dem. Teodorescu („În temniță la Opriș,/ Unde-mi zace Corbea’nchis,.../ Cu lăcate pe la ușe,/ Cu mâini dalbe în cătușe”).  
Încercăm să întregim lista ilustrărilor în care apare acest cuvânt. El nu putea lipsi din Flori de mucigai (1931), versurile argheziene scrise „cu unghiile de la mâna stângă… pe tencuială,/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate…”: Lăcătușii le-au bătut călare (hoților – n.n)/ O verigă-ntre picioare/ Și la glezna mânii […] Pasul strâns lângă pas/ Merge-mpiedicat, ca un compas./ Și palmele, unite cu ciocanul, cătușa și pila,/ Parcă se roagă, cu de-a sila” (Galere). Odată cu editarea, în ultimele decenii, a unor antologii de poezie carcerală (Poezii în cătușe, antologie, prefață și note de Aurelian I. Popescu, Omniscop, Craiova, 1995; Paula Romanescu, Poésie enchaînée, Spicon, Târgu-Jiu, 1999; Antologia poeziei carcerale, selecție și prezentare de Ioana Cistelecan, Eikon, Cluj-Napoca, 2006), frecvența termenului crește semnificativ. Sunt citați drept „clasici ai poeziei carcerale” Nichifor Crainic, Radu Gyr și Andrei Ciurunga, în ale căror creații se regăsesc elemente de poezie religioasă. În versurile din Sângele temniței, volumul lui Radu Gyr, cuvântul cătușă apare alături de termeni din același câmp lexical (lăcate, chei, belciuge, zăvoare, zăbrele): Vă privesc prinse zdravăn cu nituri,/ fac un pas, vă aud zornăind fierăria […] Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Ca lupii mă rupeți, ca iadul mă frigeți,/ în țipătul vostru Satana mă strigă…/ În rărunchi, în plămâni, cătușa mi-o-nfigeți,/ până și-n inimă am o verigă…” (Lanțuri). Cuvântul revine într-un „Cântec de hoț”, un „bocet de temniță”: „Fă-mi, Doamne, fereastra ușă,/ cătușele nuielușă,/ drevele sfori de mătase/ și cheile chiparoase”.
Abia derivatele verbale au primit sensuri figurate: a încătușa „a pune stăpânire pe cineva, a-l lipsi de libertate spirituală” // a descătușa „a elibera dintr-o constrângere, dintr-o apăsare”.
Generațiile mai vechi de elevi cititori puteau întâlni cuvântul cătușă într-o povestioară a lui Anton Pann: „Mă luară, mă legară,/ în cătuși de lemn m-au pus,/ Și bătut ca vai de mine! la ispravnici drept m-au dus” sau în paginile Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă, când vine vorba despre o „afurisită priveliște” ai cărei martori sunt școlarii humuleștenilor: „Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși, să-l trimită la Peatră…”. Generațiile actuale primesc, la televizor, imaginea, când clară, când estompată (mai nou… blurată) a cătușelor ce cuprind „dalbele” mâini ale celor certați cu legea…, dar preocupați de „puritatea” propriei imagini.                                                                             

 

Autor: Gheorghe Moga