Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu cu Ilie Rad şi Ion Agârbiceanu

Literatura pe viu cu Ilie Rad şi Ion Agârbiceanu

Noiembrie 2017

Unul din autorii receptaţi fragmentat, ocultat şi poziţionat nedrept în umbră în tabloul istoriei literare româneşti, Ion Agârbiceanu, este acum editat în mod fericit prin efortul lui Ilie Rad şi al Editurii Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. La mijloc de octombrie, Clujul a celebrat apariţia volumelor VII-VIII (romane) din „Ion Agârbiceanu, Opere”, prilej cu care Ilie Rad, alături de două din colaboratoarele sale, dr. Carmen Ţâgşorean și drd. Alexandra Ormenişan, au prezentat câte ceva din efortul şi farmecul unui asemenea demers. Din echipa de cercetare mai fac parte drd. Otilia Mureşan şi drd. Flavia Topan, aşadar tineri cercetători, membri ai Școlii Doctorale de Știinţe Politice şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, care alături de profesorul lor Ilie Rad ne oferă o ediţie completă şi valoroasă a scriitorului preot Ion Agârbiceanu, ai cărui paşi mai pot fi încă recunoscuţi cu urechile sufletului pe străzile din Cluj. 
Odată cu prezentele volume (VII-VIII) din colecţia „Opere fundamentale” (ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice şi glosar de Ilie Rad, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2017) se încheie retipărirea tuturor celor XVIII tomuri din seria de Opere a lui Ion Agârbiceanu, începută şi realizată de G. Pienescu (vol. I-XII) şi continuată de Victor şi Mariana Iova (vol. XIII-XVIII), la care se adaugă alte volume neincluse în seria de Opere Pienescu-Iova (cum ar fi, în prezentul volum VII, romanul Licean… odinioară). Aşadar, vol. VII conţine romanele Licean… odinioară (1939), Vremuri şi oameni, I. Acasă (1914-1916) (1942), Vremuri şi oameni, II. Pe drumuri (1916-1918), Vremuri şi oameni, III. Lume nouă (1919-1940) (1943). Volumul VIII include, în ordinea cronologică a scrierii, romanele Prăpastia (1940), Sfântul (1942), Frământări (1943), Prăbuşirea (1943) şi Vâltoarea (1945). 
O asemenea iniţiativă întâmpină inevitabil aplauze şi obiecţii, reproşuri şi aprecieri, iar unele sunt legate de felul în care cititorul de azi pătrunde prin intermediul textului în lumea Apusenilor transformaţi în literatură şi gradul de intervenţie asupra textului faţă de felul în care l-a aşternut autorul pe hârtie. După cum afirma Ilie Rad, manuscrisele lui Agârbiceanu erau impecabile, astfel încât se lăsa cu totul pe mâna editorilor. Scriitorul chiar mărturisea undeva, întrebat fiind despre acurateţea manuscriselor, că probabil Spiritul Sfânt i-o fi dictat aceste texte, pentru că nu revenea asupra lor şi nu le corecta. Editorii au făcut, aşadar, după cum au dorit, căci Agârbiceanu era puţin exigent. Acesta este unul din motivele pentru care ediţia de faţă nu este una critică, pentru că o astfel de lucrare ar fi urmat să includă chestiuni care nu-i aparţineau autorului. De aceea, o ediţie critică, în opinia lui Ilie Rad nu se justifica, mai ales că ea poate ar fi dublat numărul paginilor. 
O problemă care a suscitat discuţii şi controverse este legată de transcrierea textelor, pentru că principiul adoptat a fost acela de a consemna pronunţarea cuvântului şi nu scrierea lui, adică s-a transcris „viaţa” şi nu „veaţa”, de exemplu, ceea ce uşurează mult lectura. Tot ce era specific însă limbii şi epocii scriitorului a fost păstrat. Un fapt paradoxal este că în ediţia Pienescu supervizată de Agârbiceanu, cel puţin la primele patru-cinci volume, restul fiind alcătuite în spiritul acestor discuţii, autorul a revenit de la formele literare, utilizate la un moment dat, la ardelenisme şi aceasta fiind voinţa autorului, s-a ţinut seama de ea. Aşa se face că volumele de faţă sunt văzute de unii ca neunitare. 
La reconstituirea textelor i s-a imputat, de asemenea, că nu a utilizat ediţiile princeps în dauna ediţiei Pienescu, cea în care cenzura operase decupaje. Adesea, acest lucru ar fi venit în contradicţie cu decizia autorului, care în ediţia Pienescu, la sugestia acestuia, probabil, a stilizat textele, le-a revăzut, astfel încât ele sunt diferite de ediţia princeps. În plus, cenzura a eliminat cuvinte ca biserică, Dumnezeu etc. şi uneori aceste chestiuni erau împletite una cu alta şi nu se putea opera detaşarea lor. În aceste condiţii, Ilie Rad a decis să respecte voinţa scriitorului exprimată la ediţia Pienescu.
Nu puteam rata ocazia să-l întreb câte ceva pe Ilie Rad, mai ales că trec adesea prin faţa casei unde a locuit Ion Agârbiceanu, străbat drumul până la Biserica „Schimbarea la faţă”, unde slujea el şi unde Ioan Vlas, librarul-arhivă al Clujului mi-a mărturisit că l-a văzut adesea intrând. Ce mă leagă de Fefeleaga v-am spus deja, recent am primit un volum mai vechi din opera autorului, şi cum nimic nu e întâmplător, toate se leagă în frumoasele poveşti ale literaturii trăite pe viu.
V-aţi legat numele în istoria literară de cel al operei lui Ion Agârbiceanu. Cum şi de ce aţi ales să faceţi asta? De ce tocmai Agârbiceanu?
Ilie Rad: A fost o întâmplare, această ediţie trebuia să fie realizată de altcineva, dar s-au ivit nişte neînţelegeri între Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi cei ce începuseră să lucreze la ediţie. A început ca un joc şi a devenit ceva fascinant şi provocator pentru mine, un filolog, pentru că era vorba, totuşi despre un scriitor ardelean de care eram foarte ataşat. Am şi scris undeva că la admiterea la liceu am avut ca subiect Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu şi nu aveam cum să ştiu că peste 40 de ani mă voi ocupa de editarea operei sale.
Aşadar, v-a ales Fefeleaga?
Ilie Rad: Da, cred şi eu că ea m-a ales.
De ce alt personaj din opera lui Agârbiceanu vă simţiţi legat? Există loc de astfel de legături particulare când priveşti întregul?
Ilie Rad: O să vă spun un lucru surprinzător: fiind foarte atent la text, la virgule, de foarte multe ori îmi scăpa conţinutul romanului, aşa că n-aş putea să aleg din multele personaje de care m-am ataşat, pentru că nu le-am văzut ca un simplu cititor, ci ca un editor atent la detalii. 
În cele două volume apărute înainte de 1989 au fost peste 100 de intervenţii de eliminare a unor fragmente şi în mod paradoxal, când Mariana şi Victor Iova au tipărit volumele respective, au marcat cu croşete pasajele eliminate de cenzură, deşi cenzura se desfiinţase oficial în 1977 şi practic nu mai aveau de ce să folosească aceste croşete, care erau marca cenzurii. Din fericire le-au pus, iar la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj s-au păstrat manuscrisele acestor romane, ceea ce mi-a permis să introduc în ediţia Iova, pe baza acestor croşete, cele peste 100 de pasaje, uneori pagini întregi eliminate de cenzură. Asta a făcut posibil să putem reconstitui o ediţie integrală, aşa cum şi-a dorit şi cum a gândit-o Agârbiceanu. La aceste patru-cinci romane, Agârbiceanu a ezitat să insiste pe publicarea lor, pentru că ştia că nu e posibilă, a fost mai degrabă literatură de sertar şi mă bucur că am reuşit să le aducem în actualitate. 
Din păcate, tirajul este foarte mic, ediţiile se tipăresc în 500 de exemplare, dar iniţiativa mea ardelenească a fost să solicit editurii 100 de exemplare, pe care le-am trimis pe cheltuiala mea, sub formă de donaţie, în numele Bibliotecii Judeţene Alba Iulia, la 100 de biblioteci publice, centrale, judeţene, la facultăţi de litere, în aşa fel încât dacă cineva din oricare judeţ doreşte să îl studieze pe Agârbiceanu, va avea cel puţin la biblioteca judeţeană această posibilitate. Am făcut acest gest, gândindu-mă ca un ardelean să duc gândul până la capăt…
Precum Badea Cârţan?  
Ilie Rad: Da, cam aşa ceva. Lucian Blaga avea o vorbă: ardeleanul e omul care duce până la capăt şi m-am gândit că această carte trebuie să fie în biblioteci.

Autor: Alice Valeria Micu