Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ștanțări în oglindă Logodnica, Doina Ruști

Ștanțări în oglindă Logodnica, Doina Ruști

Noiembrie 2017

Apelez la o anumită analogie, extrem de sugestivă, de câte ori sunt nevoită să explic ce înseamnă perspectiva sau de ce sesizăm o varietate a punctelor de vedere asupra unei situații care pare clară, neinterpretabilă. Am găsit exemplul într-un manual cu exerciții nonformale, recomandat pentru activități care au ca teme toleranța, diversitatea. Patru grupuri de participanți se așază în jurul unei coli pe care e plasată litera E, stilizată ca un . Ideea exercițiului e că numai un singur grup vede, în fond, litera , cea pe care propunătorul exercițiului a notat-o pe foaie. Ceilalți, plasați pe alte trei laturi ale colii, văd un  dacă sunt în dreapta, un  dacă sunt în stânga, respectiv un . Întrebările care se nasc sunt, evident, numeroase. Cine are o perspectivă corectă? Putem vorbi de o perspectivă corectă? Cum îi convingem pe ceilalți că perspectiva lor nu e corectă?
În fond, aceasta e și ideea celei mai recente cărți a Doinei Ruști, Logodnica, apărută la Editura Polirom, în seria Fiction Ltd, și lansată la sfârșitul lunii septembrie, la librăria Humanitas de la Cișmigiu. Apreciată și premiată pentru romane cu teme, abordări narative extrem de eterogene, Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009) Manuscrisul fanariot (2015) şi Mâţa Vinerii (2017), prozatoarea bucureșteană acceptă o provocare inedită, lansată de Dan Burlac, și materializează, în trei luni, un roman în care literaturizează o experiență autentică de viață, care îl are ca personaj central, deopotrivă în realitate și în roman, pe regizorul britanic, stabilit în Norvegia, David Kinsella. Nu e de omis un element biografic important. Regizor la rându-i, Doina Ruști are la dispoziție un scurt-metraj, menționat și în carte, care prezintă succint, dar elocvent, protagoniștii care formează ineditul, instabilul, impropriul cuplu, regizorul norvegian David și tânăra jurnalistă de dincolo de Prut, Alisa. Rezultatul e un roman care, la rându-i, va beneficia, după cum mărturisea personajul central masculin, prezent la evenimentul editorial, de o transpunere într-un lungmetraj. Incredibil ciclul viață-film-literatură-film, posibil mai cu seamă datorită actualității, complexității, calității de matrice experiențială a nucleului narativ.
Doina Ruști alege, în Logodnica, să nu rămână în scaunul comod al prozatorului care așteaptă să treacă viața pe lângă el, pentru a o prezenta. Într-o manieră asemănătoare cu aceea pe care Rebreanu o sesiza, pentru prima dată, la Hortensia Papadat-Bengescu, autoarea procedează invers: „lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație, năzuind parcă să prindă viața din mers, în desfășurarea ei simultană”.
Originalitatea ilustrării feliilor de viață vine din prezentarea succesivă, nu simultană a perspectivelor asupra experiențelor comune, trăite de David și Alisa, iar această alegere, de a lumina cu întârziere, din două unghiuri, o situație de viață, un gest, o decizie, se dovedește a fi o excepțională strategie de a construi, în fapt, aproape un al doilea roman. E, de fapt, ca într-un joc de poker, în care adversarii nu aleg să-și prezinte, succesiv, cărțile din mână, devoalând, odată cu fiecare carte, întregul, ci aleg să pună pe masă toate cele cinci cărți simultan. Nu doar această strategie dă însă forță și textură romanului, ci contextul personal în care s-au desfășurat aceste experiențe, undergroundul sau backgroundul vieților fiecăruia dintre cei doi, necunoscut celuilalt și, ca întotdeauna, prost sau incomplet anticipat, intuit, brodat de celălalt. 
De remarcat, dincolo de povestea de viață și biografia emoționantă a celor două personaje e ideea autoarei de a se dedubla ca narator, de a povesti, din perspectiva a două psihologii diferite, masculină și feminină, cu la fel de mult talent și, mai ales, cu o asumare deplină, completă, a două mentalități diferite. Și poate aici e marele merit, căci aceste diferențe fundamentale – de spațiu geografic, cultural, de poziționare socială și materială, de priorități, de ideal personal, relațional, de perspectivă asupra iubirii, căsniciei – sunt admirabil stăpânite și redate atât la nivel ideatic, al concepției despre viață a personajului, cât și la nivelul limbajului, perfect adaptat tipologiei reprezentate. 
Nu sunt multe aspectele care constituie locuri comune în cele două mari capitole ale romanului, intitulate chiar David și Alisa, care pot fi receptate, privite distinct, ca formule expozitive de tip autobiografic: jurnal, mărturisire, memorii. Generate de un moment de cumpănă, de intensitate extremă, cele două dezvăluiri reconstituie, într-o cronologie afectată de subiectivitate, o poveste de viață trăită și percepută diferit de protagoniști. De fapt, e vorba de o dureroasă și obsesivă poveste de dragoste pentru David, respectiv un experiment, un surogat, un exercițiu de simulare a unei vieți firești, de cuplu pentru Alisa. 
Mobilul mărturisirii e, de altfel, punctul culminant în care se află personajele și care declanșează, în ambele cazuri, fluxul narativ. Frustrat nu atât de eșecul relației, cât de durerea care îl domină, de număratele necunoscute ale relației, dar și de imprevizibilitatea Alisei și a amicilor ei urmuzieni, care i-au răsturnat întreaga existență, David începe o relatare care poate fi privită ca un act cathartic. Reluarea și (re)analiza ar putea îndepărta „norul narcotic care este Alisa” și l-ar putea, dacă nu elibera, măcar face să înțeleagă mecanismele prizonieratului în care se află. 
În cazul Alisei, nevoia rememorării e dată de situația-limită în care se află momentan. Aflată într-un sediu al Poliției din Vietnam, conștientă fiind că singurul care ar putea-o salva, chiar mai devreme și mai sigur decât oficialitățile din Moldova sau România, fosta jurnalistă, realizatoare de emisiuni TV, cere pix și foi de hârtie, ca pentru a rezolva, matematic, o problemă. Numai că problema e una de viață. În vârtejul amintirilor se intersectează episoade din copilăria, adolescența și tinerețea pline de lipsuri materiale, de anturaje dubioase, de experiențe amoroase sordide sau neobișnuite, care baleiază între agonie și extaz, alături de apogee și căderi personale și profesionale. 
Talentul autoarei e de a reconstrui, pe un schelet de evenimente și pe un portret deja cunoscut din relatările lui David din prima parte a romanului, un personaj proaspăt, plin de esențe noi, cu o viață vie, ale cărei semnificații se dezvăluie abia acum, odată cu fiecare pagină de roman. Nicio secundă cititorul nu are impresia că știe o scenă, o situație sau că le-a interpretat complet și corect, după ce înțelege adevăratul sens al celor două confesiuni. Încă de la primele experiențe descrise, simțite, evaluate atât de diferit de David și Alisia, se întrevede ideea centrală a cărții: că viața e strict o problemă de perspectivă, de anamneză și de context. 
Pe fundal, deși percepute inițial ca dominante ale romanului, se conturează realitățile contrastante ale Estului și Vestului, incompatibilitatea celor două lumi, divergența mentalităților. Firescului relației lui David cu fosta soție i se opun nefireștile, intrigantele relații în care intră Alisia. Naturaleții și simplității modului de inițiere și gestionare a unor relații, care îl caracterizează pe David, i se opun prolixitatea și inconsecvența sentimentală și atitudinală a tinerei iubite. Și perspectiva asupra libertății, a independenței e diferită în cazul celor doi, dar de această opoziție e „vinovat” regimul în care trăiesc, în care libera deplasare prin lume sau siguranța, stabilitatea financiară și profesională sunt sau nu priorități, există sau lipsesc cu desăvârșire. Poate chiar distincția atitudinală, relaxarea și seninătatea amicilor lui David e într-un evident contrast cu Vasi Mârșavu, Igor, Iulica, Nicu. 
Dacă Alisa populează fiecare clipă, fiecare sec-vență relatată de David, dovadă a totalei dominanțe, a viei obsesii, a dependenței fizice și psihice pe care o recunoaște imediat după prima discuție avută, norvegianul cu sânge irlandez nu apare decât sporadic, dar suficient cât să ni se ofere un revers al unei perspective ce o incrimina, o blama și o făcuse atât de nesuferită prin gesturile inumane, prin permanenta impresie de manipulare pentru beneficii materiale, financiare. 
Și poate aici e capcana pe care autoarea o întinde, cu artă, cititorului care e tentat să catalogheze romanul drept o istorie actuală, de cancan, în care o tânără cu situație modestă speculează, cu inteligență și perfidie, pasiunea pe care un bărbat, potent financiar și cu o poziție social-profesională avantajoasă, o simte și care îl domină necondiționat. Esențiale nu sunt nici cadourile prețioase cerute sau oferite de David, nici hainele sau încălțămintea pe care Alisa și le cumpără, golind cardurile amicului ei, nici banii dați în avans, pentru un scenariu nescris vreodată, nici biletele de avion sau excursiile plătite cu generozitate sau cu reținere. Esențiale sunt neliniștile și incertitudinile copilei și adolescentei, problemele existențiale majore și percepția celorlalți asupra lor. Sunt exemplificate toate acestea în episoadele din care transpar drama fetei crescute de o bunică ce nu se teme să își strige disperarea la ușa traficantului, a contrabandistului care îi „răpise” nepoata minoră sau durerea resimțită de fata care înțelege că promisiunea mamei de a o lua să trăiască alături de ea și de fratele vitreg nu va fi onorată vreodată. Lor li se adaugă cele de la vârsta tinereții: relații sentimentale păguboase, prietenii menținute cu prețul ascunderii unui viol, conflicte și nedreptăți profesionale, frustrări anihilate prin acte de bravadă, gesturi de frondă, înțelegerea târzie a puterii pe care presa, media, internetul le au: aceea de schimba guverne sau președinți, de a provoca mutații semnificative în mentalul colectiv. Întreaga viață a Alisei e, cumva, subsumată titlului romanului: în relație cu ceilalți, cu viața profesională, cu existența, în genere, ea e „logodnică de-a pururi, soție niciodată”.
Alisia și David nu văd niciodată luna la fel de mare, asemenea personajelor din filmul „Dragul meu John” și, tot asemenea lor, nu găsesc numismatul care să le spună că moneda pe care o au în mână nu e doar un simplu „catâr”, o monedă prost ștanțată, un rebut, ci, tocmai prin singularitatea ei, prin particularitatea ei, e de sute de mii de ori mai valoroasă decât centul pe care ar fi trebuit să-l reprezinte. 

Autor: Carmen Ardelean