Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poezia solitară

Poezia solitară

Noiembrie 2017

Uitarea e una dintre legile nescrise ale posterităţii şi ea se aşterne peste lumea literară precum negura toamnelor bacoviene peste oraşul mohorât... O antologie a poeţilor români (pe nedrept) uitaţi ar avea, cu siguranţă, caracterul monumental al Istoriei critice... semnate de Nicolae Manolescu şi ar pune în lumină creaţii realmente valoroase ce şi-au păstrat, totuşi, prospeţimea, în tumultul unor vremuri parcă tot mai tulburi. 
Printre poeţii uitaţi se numără şi constănţeanul Vasile Petre Fati (1944-1996) a cărui operă substanţială cuprinde, pe lângă romanele şi volumele de proză scurtă, şapte plachete de versuri scrise cu multă migală şi atinse de o fină tristeţe amară: Floare de leandru (1967), Vedere la amiază (1975), Fragi în noiembrie (1978), Paradisul de fier (1980), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992), Fotografie cu un câine lup (1986).
Cu o severă acribie, Claudiu Komartin selectează, în antologia O anumită căldură umană (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2016), doar şaizeci de poeme, excluzând debutul editorial şi motivându-şi, astfel, preferinţele literare: „Am preferat un Fati mai simplu şi mai suplu, mai puţin cochet, unuia volubil şi livresc, îmboldit de o ambiţie culturală care mai degrabă nu-l avantajează (în orice caz nu ca pe Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov)”. 
Aparţinând generaţiei `70, o generaţie care nu este neapărat una „de grup”, ci, mai curând, una a multitudinii vocilor poetice disparate, lirica lui Vasile Petre Fati este preponderent obiectuală, fapt ce poate fi sesizat încă din titlul poemelor sale: Cafeneaua aeroportului, Peretele alb, Conducta de fier, Pelerina de ploaie, Zidul etc. Versurile au, uneori, o alură uşor sentimentală, fiind învăluite de o ironie blajină şi, mai ales, de o caldă solidaritate cu obiectul elogiat, obiect ce devine simbol al unei vârste pierdute şi totodată al timpului revolut: „Cheia casei a fost ca o mamă pentru noi./ Eram singuri în casă/ Şi ea se aşeza pe scaunul din bucătărie/ Şi ne vorbea despre cneji/ Şi de oraşul acela, Petersburg,/ Unde caii mor câte şaptesprezece./ Făcea focul, căra apă, aducea pâine,/ Ca o mamă bună cu picioarele groase, de lut,/ Apoi ne punea să cântăm încetişor,/ Despre mama Rusia, cea cu o băsmăluţă roşie pe cap” (Cheia). Alteori, aceleaşi obiecte cărora le sunt consacrate, pe rând, ode, elegii ori subtile meditaţii se transformă în pretextul unor imagini sumbre, apocaliptice, smulse parcă dintr-un cotidian infernal, dar menite să reconstituie tragicul (şi banalul) provizorat existenţial. Dincolo de „poezia obiectelor” (cum o numea Octavian Soviany), poezia lui Fati rezidă în remarcabila forţă de sugestie şi este, înainte de toate, una de atmosferă: „Forţa cartofilor uitaţi în pământ îngrozeşte animalele/ noaptea pe câmp./ Ca la mari depărtări se aud ei, cartofii. Pielea lor/ trandafirie/ Face să bubuie vântul, afară, să deschidă uşi, să intre/ în patul slăbănogului,/ Să înspăimânte călătorii. Cu agrafa părului în dinţi/ femeile se tem de ei/ Şi acoperă fereastra şi pun în palma copiilor un ban vechi/ până trece vântul./ Dar cartofii vin la fereastră, izbesc masa şi patul,/ izbesc în pragul uşii şi spun:/ Noi suntem cartofii uitaţi în pământ,/ Am venit pentru acest copil, Ioan,/ El e regele nostru, el e soarele nostru/ Şi încet se aud până aici mânjii şi încet se aud până aici/ liniile electrice/ Cântând pentru acest copil cu numele lui, Ioan,/ Care acum nu mai este,/ Şi încet, încet, se aude câmpul şi cartofii intră în pământ” (Cartofii uitaţi în pământ).
Poemele lui Vasile Petre Fati, mai cu seamă acelea din ultimele două volume, amintesc de universul labirintic al prozei lui Franz Kafka, de tenebrele şi anxietatea acestuia, prin aspectul lor de parabolă, prin viziunea halucinantă şi înşelător onirică, prin reiterarea monotoniei şi absurdităţii vieţii; o viaţă privită cu o falsă compasiune, o viaţă mereu şfichiuită: „Ideea că orice s-ar întâmpla/ Viaţa e a noastră,/ Mizerabila, oribila noastră viaţă,/ Ea stă în faţa mea ca un om vinovat/ Care nu mai poate să se apere./ În orăşelul nostru plin de frumuseţe/ Nu mai avem ce face cu viaţa/ Dar ea face ce vrea cu noi” (Un mic orăşel de munte). 
Umbra tatălui mort, întâmplarea şi amintirea par laitmotivele acestei poezii solitare, de o stranie solemnitate a rostirii, înfiorate de adierea rece a morţii şi stăpânite de o tragică acalmie. „Reprezentant al boemei cuminţi” (Marian Drăghici), bonom şi echilibrat, Fati a pactizat cu singurătatea, într-o lume pe cât de măruntă, pe atât de mercantilă, adesea lipsită de calda strălucire a umanităţii: „Aripioare şi picioruşe de albine,/ Noi toţi suntem o armată a păcii/ Şi avem cruzimea să fim buni” (Ban peste ban).
Artizan al versului simplu, dar emblematic, cu vagi nuanţe expresioniste şi vizionare, Vasile Petre Fati e un poet ce merită recitit şi redescoperit, în toată complexitatea trăirilor lui febrile şi ardente. Cuprinse de angoase şi nelinişti existenţiale, poemele sale, unele răvăşite de reverii delicate, altele străfulgerate de o luciditate tăioasă, reprezintă dovada unui talent autentic, neatins de patina timpului.

Autor: Marcel Lucaciu