Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Fals tratat de gramAritmetică

Fals tratat de gramAritmetică

Noiembrie 2017

Poet timid, retractil, Vasile Gogea ne aduce în prim-plan un volum ce ascunde trăiri efervescente, camuflate estetic într-o carte-bijuterie, Din gramaTEMAtica, apărută la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016 şi gândită într-un duet complementar al vocilor: Exerciţii simplificate de calcul propoziţional poetic şi Aplicaţii. La frontiera de nord a memoriei. Imaginarul poetic se configurează într-un soi de logică aritmetică lirică (gramAritmetică), o fuziune între limbajul matematic şi prototipurile imagistice prin care se discern conexiunile transtextuale menite a spori unitatea semiotică a discursului poetic. 
Vasile Gogea propune o poetică stratificată în paliere distincte, o ars combinatoria a planului lexico-semantic şi cel ideatic, al poeticului. Construcţie inteligentă, stilist abil, poetul realizează o adevărată matrice textuală, iar poemele ne oferă o călătorie spectrală în spaţiul interior şi exterior al fiinţei. Funcţiile matematice se află în raport de complementaritate cu funcţiile esteticului şi a unei realităţi nedisimulate: „Adevărul/ ridicat la pătrat/ rămâne egal/ cu sine,/ fiind Unu.// Doar minciuna,/ fiind un şir infinit/ natural, totuşi// poate fi ridicată/ la pătrat,/ la cub...// La Putere!” (Ridicarea la putere...). Memoria afectivă declanşată liric se conjugă cu discursul aforistic şi cu o suferinţă, o sensibilitate camuflate poetic: „Când împarţi/ ceva/ (mai ales inima)/ cu cineva,/ fă-o fără rest”; „Mult timp/ după alungarea din Sighet/ (nu împlinisem şase ani)/ am purtat două umbre:// una care rămânea mereu/ egală/ cu partea care-mi revenise mie,/ în copilărie,/ din umbra închisorii.// Şi alta/ care creştea odată/ cu trupul meu,/ cu viaţa mea,/ cu moartea bunicilor,/ a părinţilor,/ a prietenilor,/ a iluziilor,/ a speranţei...” (Zecimale). Realitatea pe care o tratează liric poetul nu mai este reflectată, ci neorientabilă şi opacă: „Această oglindă/ nu-ţi arată/ chipul/ decât atunci când stai/ în spatele ei.// Dar/ spatele este opac” (Banda lui Möbius...).
Caracterul reflexiv, filosofic al discursului poetic este nuanţat prin jocul morfologic, o glisare între formele pronominale de persoana întâi, a doua şi chiar a treia, care ascund lirismul confesiv, modestia şi discreţia poetului, captiv logosului: „Eu sunt eu/ doar/ cât timp eu scriu/ «eu sunt eu».// De îndată/ ce citesc/ «eu sunt eu»,/ devin/ o a treia persoană.// Dar,/ unde e/ persoana a doua?” (Persoana a doua...); „Marea ta problemă/ va rămâne/ să afli/ în ce şir te afli” (Şirurile...). 
Lectura volumului lui Vasile Gogea este o alunecare lexicală printre gânduri şi cuvinte atent şlefuite, o planare între înălţarea sinonimă cu eliberarea şi cufundarea în nadirul logosului: „Zborul/ de o clipă,/ cât pentru o inspiraţie/ profundă,/ al delfinului// înainte/ de o nouă scufundare/ în oceanul/ de vorbe” (Virgula...). Gândurile sunt filtrate, iar versurile esenţializate până aproape de haiku. Depersonalizarea eului bine temperat în spatele unui tu impersonal, maschează discreţia şi modestia poetică. Semnele de punctuaţie, părţile de vorbire traduc frământări lirice puse adesea în ecuaţii matematice: „Limba/ clopotului/ din biserica/ ascunsă/ în tine” (Semnul exclamării).
Se remarcă un dualism al fiinţei, care pe de o parte emană o linişte exterioară, pe de alta ebuliţia interioară este vulcanică, temperamentală şi convulsivă: „am strigat peste zidul-gard/ al curţii mele interioare/(...)/ Zi în care/ m-aş putea rătăci definitiv/ în calendar.// Ca un asteroid/ în spaţiul interstelar” (Aşteptând un an nou). 
Partea a doua stă sub semnul prieteniei literare, Vasile Gogea realizează un album de poezie închinat amicilor în care se poate distinge şi exerciţiul ludic; scriitorii contemporani devin o varietate de Nichita, aflaţi la o vânătoare de cuvinte: „au devenit, în chip magic, cu toţii, Nichita: Nichita Ulici// Nichita Blandiana// Nichita Vulturescu// Nichita Muste// Nichita Dăncuş// Nichita Moldovan/ Nichita Mureşan/ (...)/ Atunci,/ nodurile cosmice se dezleagă,/ iar cerul se îndeseşte de necuvinte” (Livada cu poeţi).
Vasile Gogea scrie un poem al memoriei afective, iar latura confesivă este mai perceptibilă în partea a doua decât în prima secţiune a volumului. Fiinţa se întoarce timid înspre origini, copilăria devine o umbră pe care poetul vrea să o recompună din imaginile familiare, din universul casnic al Ieudului îndepărtat. Suferinţa rezidă în neputinţa întoarcerii: „Brusc,/ aşa cum vine iarna,/ mi-a rămas mică umbra copilăriei.// tot mai greu păşesc/ în mine însumi// şi e tot mai frig” (Umbra copilăriei); „în Ieud,/ doar bunicii/ şi străbunicii,/ mătuşile/ şi unchieşii/ care stau acum/ la căldură,/ toţi/ înveliţi în plăpumi/ de nea proaspătă,/ în mormintele lor” (Marş de Crăciun).
Diversitatea estetică, jocul subtil al nuanţelor şi al registrelor, caracterul boem şi nonconformist al creaţiei, discreta notă autobiografică în joncţiune cu referinţele culturale, alcătuiesc limbajul singular al poetului Vasile Gogea, o voce autentică în peisajul contemporan atât de eterogen şi greu de identificat liric.

Autor: Imelda Chinţa