Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme pentru „Caiete Silvane”: Marta Petreu

Poeme pentru „Caiete Silvane”: Marta Petreu

Noiembrie 2017

Marta Petreu (n. 1955). Poetă, romancieră, autoare a mai multor monografii despre personalități ale filosofiei românești. Profesor de istoria filosofiei românești la Universitatea Babeș-Bolyai (Cluj-Napoca). S-a format în ambianța intelectuală și multiculturală a mișcării literare Echinox. De curând, la invitația Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a susținut lecturi publice la Colegiul Național „Silvania” din Zalău și la Bocșa.

 

N‑am putut împiedica nenorocirea 
Aveam o maşină cu care puteam ajunge oriunde şi trece peste orice 
şi‑o conduceam cu mare artă şi‑n mare viteză 
pe‑un drum în lucru unghiular 
Peste canalul morii nu mai era nici un pod 
Priveam apa întunecată 
sperînd că la o adică la mine‑n sat sub hagău 
peste apa sîmbetei pot zbura sau sări 
Era noapte mergeam spre casa noastră ca spre paradis 
Eram îmbrăcată în alb 
Mergeam cu viteză maximă călcam acceleraţia călcam legile în picioare 
doar doar o să ajung la timp în anul 1954 luna iunie 
doar doar o să reuşesc să împiedic cumva catastrofa 
conduceam nebuneşte prin noapte am ajuns lîngă moară sub hagău 
dar peste canalul morii nu mai era nici un pod nici o punte nimic: 
iar peste un asemenea canal nu poate trece nici pasărea‑n zbor 
nu ajung la vreme în iunie 1954 cînd ei s‑au iubit 
nu pot nicicum să previn catastrofa 
mi‑am spus 
şi m‑am oprit

Cerul s‑a lăsat la pămînt 
Cerul s‑a lăsat la pămînt 
Stau ca papura deasupra apei încreţite de vînt 
Norii mi se freacă de glesne umezi şi răcoroşi ca botul unui căţeluş de‑o zi 
încă orb 
Ne jucăm şi noi – le şoptesc 
şi mă prefac că m‑ascund 

Pe mine cineva m‑arată cu degetul şi mă crestează ca pădurarul copacii 
cineva încearcă să mă prindă în lesă ca pe‑o iapă albastră în vis 

iar pe mare 
cît vezi cu ochii sînt numai peşti argintii 
obsceni 
cu burta albă în sus – 
nimeni nimic plumbul s‑a lăsat în tălpi nimeni nimic 

Împotriva dorinţei ceva s‑a sfîrşit şi‑şi dă duhul icnind 
Nebulos ceva nou se‑ncheagă scîncind 

Pe mine cineva mă încreastă cu securea ca pădurarul copacii 
şi‑ncearcă să mă prindă ca pe‑un cal 
mîna mea mă descăpăţînează seară de seară la intrarea în somn 
pumnul cu mănuşă de box mi‑l bag singură‑n gură drept căluş şi zăbală 
Muşc şi înghit 
muşc şi trăiesc răul ăsta bătrîn 

Tată: te iubesc – mă pomenesc spunînd. Te iubesc: 
pentru că noi cei din neamul nostru avem sîngele întunecat 
noi nu degeaba am fost căliţi de mici în blesteme şi lapte 
noi rezistăm la orice 
cînd cineva ne strigă seara din drum noi ne‑ntoarcem 
să îi vorbim 
dar nimeni dar nimic nu‑i nicăieri 
mama noastră nu degeaba ne‑a alăptat ani mulţi 
în ea nu degeaba curge un sînge gras şi vînăt ca viaţa 
noi rezistăm la orice noi n‑avem lacrimi 
nouă glonţul de‑oţel ne intră drept în inimă şi acolo rămîne 
ca insulta 
pînă se face noapte 
noi avem şapte vieţi 
şi amărăciune cît pentru nouă 
noi n‑arătăm nimănui durerea din piept nici mărăcinii 
noi rana o acoperim cu solzişori şi păşim surîzînd 
glonţul de‑oţel ne intră drept în inimă 
ca blestemul 
şi nu: nu‑l extragem nicicînd şi îi spunem destin 
noi adunăm în guşă ca porumbelul tot ce face din viaţă iad 
şi‑apoi poc 
şi‑apoi poc 

Pentru că noi avem soluţie la orice: marea 
Ea ne primeşte oricînd la orice vîrstă 
singuri 
goi 
ea ne leagănă şi ne ostoieşte 
cu burta‑n sus şi grei de schije 
cum îi venim