Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



O mână de ani fără Gheorghe Șișeștean

O mână de ani fără Gheorghe Șișeștean

Octombrie 2017

Finele lunii octombrie a anului 2012 a adus cu sine o mare deznădejde pentru cultura sălăjeană odată cu trecerea înspre eternitate a omului de cultură Gheorghe Șișeștean, profesorul care a pus numele Sălajului, alături de alți reputați sociologi, în liga superioară a sociologiei românești și europene. 
Pe lângă pierderea omului de cultură, s-a pierdut de asemenea continuitatea unor cercetări în domeniul socio-antropologiei culturale a Sălajului și a regiunii Transilvaniei, profesorul Șișeștean fiind un aprig culegător de informații cu caracter sociologic, un bine documentat specialist al cercetării documentelor păstrate în diverse arhive oficiale, dar de asemenea și un adevărat sociolog rural, urmare a multiplelor sale deplasări în vederea cercetării, pe care le-a realizat în anii de activitate.
Despre profesorul Șișu, cum îi spuneau prietenii, colegii și apropiații, se poate spune că a fost un om omniprezent, întrucât odată cu amplificarea muncii sale, făcea nenumărate eforturi să fie prezent când la Zalău, când la Oradea, când la București, dar mai ales să fie pe cât posibil plecat în misiune de cercetare și documentare, timp în care a reușit să realizeze în jur de 30 de lucrări științifice și didactice.
S-a axat pe multe teme, dar cu siguranță a pus mult accent pe dezvoltarea socio-economică a Transilvaniei, zestrea ei culturală și spirituală, reușind astfel să realizeze prin lucrările publicate adevărate compendii științifice despre Transilvania, în special despre zonele lui cele mai dragi: Maramureșul natal și Sălajul, unde a trăit până la momentul dispariției sale.
Profesorul Șișeștean a realizat o amplă cercetare asupra dezvoltării Transilvaniei în perioada terezianistă, odată cu implementarea unor inovații sociale. De asemenea, după analiza istorică privind tehnicile agricole de cultivare a pământului se poate constata o asociere între variabilele socio-economice și cele geografico-climatice, inspirate de factori suplimentari, precum recadastrarea teritoriului în urma apariției unor noi culturi, a porumbului sau a cartofului, de pildă. La acestea se adaugă multiplele modernizări ale spațiului rural efectuate de către autorități pentru organizarea gospodăriilor și efectuarea cadastrărilor extravilan și intravilan, cu toate că spațiul rural cunoaște o dezvoltare mai lentă bazată pe egocentrism, dar totuși au loc evoluții la nivelul tehnicilor economice, organizarea spațiului, arhitectură, gastronomie sau vestimentație.
Șișeștean arată că la sfârșitul secolului al XVIII-lea spațiul rural autohton era dominat de arhaic la care se adăuga lipsa elitelor sociale semnificative proprii. Ocupația austriacă din Transilvania și Bucovina a reușit greu și cu multă persuasiune în propunerile de modernizare să îi ridice pe cei din ruralul majoritar românesc la statutul de cetățeni, în ample activități terezianiste sau iosefiniste, începând cu teritoriile de graniță ale Imperiului Austriac: Banatul de Munte, Făgărașul și Năsăudul. În aceste zone, austriecii au impus mutări de vetre de sat, interzicerea dispersării gospodăriilor, trasarea de fronturi stradale, planuri-tip pentru case și gospodării, comunioane de casă (impuse cu precădere în zona Banatului și a Făgărașului) și mai ales învățământ obligatoriu de 3 clase cu predare în limba germană și română. Formele acestea, odată impuse, au devenit treptat tradiție păstrată până în secolul al XX-lea, în special în ceea ce privește reorganizarea gospodăriei. În zona Câmpiei de Vest s-au făcut ample lucrări de asanare a terenurilor mlăștinoase, datorită lipsei digurilor pe văile marilor râuri și bazine hidrografice, procedându-se, în plus, la despădurirea zonei joase din arealul Tisa-Carpați. De asemenea, s-a regândit și rețeaua de drumuri din Transilvania, deoarece drumurile anterioare erau proiectate prin zone de înălțime și mai greu accesibile, din cauza faptului că eventualele drumuri de până atunci prin zona văilor ar fi fost inundate primăvara și toamna, numai că, odată cu asanarea malurilor, s-au realizat o serie de drumuri noi înspre bazinul Tisei, aspect care duce totodată și la izolarea unor sate aflate în zonele de deal, pe unde treceau drumurile principale de până atunci. 
Față de Muntenia și Moldova, Șișeștean explica faptul că numărul țăranilor liberi din Transilvania era redus, la fel ca numărul țăranilor liberi din multe alte zone ale Europei. Singurele zone din Transilvania oarecum privilegiate au fost Țara Chioarului și Ținutul Cetății de Piatră, unde țăranii, folosiți în scopuri militare de apărare împotriva principilor transilvăneni cu orientare turcofilă, au beneficiat de unele drepturi de libertate, diplome nobiliare, unii dintre ei, purtând denumirea de nemeși. Unii au trecut la calvinism, făcând astfel o dublă schimbare, religioasă și apoi etnică, iar populația majoritar românească, fiind ortodoxă, a trecut la finele secolului al XVIII-lea la confesiunea greco-catolică, tot în scopul obținerii de privilegii. Ulterior și celelalte zone ale Transilvaniei au fost supuse reorganizării teritoriale și a infrastructurii.
Profesorul Șișeștean explică în alte publicații și cum s-a efectuat în Transilvania reorganizarea spațiului și a agriculturii. Toponimiile vechi din Transilvania cu referire la zonele agricole poartă denumiri precum: runcuri, curături, săcături, lazuri. Ele sugerează un asolament agricol individualizat la nivelul gospodăriei, în sensul de fazare pe linia pădure – câmp cultivat – moină – câmp cultivat. Nu exista o cultură modernă a asolamentului, pământul în faza de câmp cultivat era folosit cu alternanță între culturile de primăvară și toamnă, urmând ca după o perioadă de câțiva ani, pământul să fie trecut în regim de moină în scopul revenirii fertilității la care se adăugau ajustamente, precum bălegar de la animale mari, arderea miriștilor sau alocurea, acoperirea cu pământ bazic peste terenurile puțin productive cu aciditate ridicată. Dominația austriacă a impus asolamentul colectiv, care a fost utilizat în zonele accesibile, dar și aici doar în zona terenurilor arabile, restul spațiilor de fânețe, teren accidentat sau în zonele de munte, au rămas multă vreme după modelul vechi al asolamentului individual. 
Odată impusă reimplementarea cadastrală bazată pe dihotomia intravilan-extravilan s-au produs și ample schimbări în sistemul juridic, deoarece la trecerea dintre generații, făcându-se împărțeala egală între moștenitori, avea loc o fărâmițare a terenurilor, situație care a dus intervenția repetată a autorităților maghiare de atunci de reașezare a terenurilor. La toate acestea s-a mai adăugat și trecerea la asolamentul trienal, care a dus la un amplu proces de recadastrare. Reforma agrară, românească de data asta, de la 1921, care implica și proprietățile nobilimii maghiare, au trasat din nou alte măsuri cadastrale. 
Satele cu peisaj rural al asolamentului colectiv sunt reprezentate pe tot cuprinsul Transilvaniei, în special în zonele colinare, de semne de hotar discrete, uniformitatea culturilor, terenuri masive lipsite de copaci sau arbori fructiferi, care ar îngreuna procesul agricol. Măsurile asolamentului colectiv au avut și efecte sociale, precum creșterea coeziunii comunităților, solidaritate socială sau mentalități colectiviste. În contrast, satele fără asolament colectiv păstrează linii masive de demarcație a hotarului, păstrând urme ale fostelor defrișări masive, dar de asemenea, arată și o delimitare psihologică în cadrul satului între spițele de neam. Toate aceste aspecte tind să reliefeze importanța avută de marea reformă austriacă pentru secolele XVIII și XIX.
Venind în partea de comportament social al spațiului transilvănean și cu precădere înspre Sălaj, găsim la profesorul Șișeștean un amplu interes pe partea de manifestare a omului social. Explicând modul în care domnia sa a văzut că se transmite moștenirea în satul românesc în diverse ideologii comunitare, aflăm că în spațiul românesc s-a utilizat cu precădere tipul succesoral fragmentat și moștenirea egalitară, cu axare pe împărțirea egală a patrimoniului, reușindu-se astfel implementarea unui model al satului genealogic cu generații noi la fiecare câteva zeci de ani. Se folosea tehnica „umblării pe bătrâni” pentru identificarea unui strămoș comun deținător de patrimoniu și împărțirea lui pe spițele de neam, cu ample măsurători, ca urmare că tradiția satului devălmaș respingea căsătoriile între verii de gradul I și gradul al II-lea.
Una dintre cele mai puternice ideologii comunitare este cea a sângelui. Deși în spațiul tradițional românesc nu vom găsi afirmată tranșant ideea distincției dintre sângele masculin și cel feminin, o atare distincție este prezentă în mecanismele de transmitere a numelui, care presupun ideea de legătură de sânge, pe linie masculină, între copil, părinte și bunicul din partea tatălui. Ideologia sângelui are funcționalități sociale multiple: preîntâmpină incestul, prin interdicțiile de mariaj în parentarea apropiată; explică, prin postulatul polarității sexuale, diferențele sociale dintre bărbat și femeie; este criteriul fundamental de menținere a solidarității și continuității grupului social; legitimează funcția de autoritate a elementului masculin. Odată cu introducerea legislației moderne și a liberalizării raporturilor dintre sexe, practica accesului discriminatoriu la proprietatea funciară a dispărut, femeile având drepturi egale cu bărbații.
În cazul arhaic românesc, continuitatea spiței de neam și a numelui era pe structura: x-ego, y-tatăl, z-bunicul patern, iar în cazurile unde atribuirea numelui suferea modificări, avea loc o ginerire, ca urmare a faptului că nu se nășteau băieți în familie. Mecanismul de transmitere a numelui de familie pe linia paternă se păstrează și în sistemele civile moderne.
În lumea tradițională românească, posibilitatea deciziei în selecția maritală era extrem de limitată în cazul femeilor. Selecția era apanajul masculin al tatălui ei, dar și al viitorului soț. Principalele funcții de decizie și control comunitar erau rezervate bărbaților: decizii legate de proprietatea gospodăriei, proprietatea comună sătească, achiziția sau înstrăinarea de bunuri, control social comunitar, control premarital. 
În schimb, principalul agent al manipulării mijloacelor magice era feminin: fete aflate în pragul căsătoriei care își caută ursitul, femei descântătoare. Femeia este considerată ca fiind contaminată cu impur și, în consecință, supusă unor interdicții sociale: perioada lunară de ciclu biologic cu interdicția împărtășaniei, lehuzia prin care era interzisă intrarea în biserică timp de 40 de zile până la molitva preotului. Activismul social al fetelor era considerat nefast, aducător de pericole, neavând voie să meargă la colindat, să intre în altă gospodărie de Crăciun sau Anul Nou.
Sociologul Șișeștean a descoperit și explicat frumos modul de manifestare a religiosului în spațiul transilvan, înainte de modernitate. În vechea organizare a spațiului religios, bărbații vor sta în naos, iar femeile în pronaos, căci naosul este considerat mai sacru decât pronaosul, iar bărbatul mai pur decât femeia. Funcția de centru comunitar era îndeplinită de biserică. Pe locul secund era situat cimitirul, în jurul căruia se constituie un întreg univers de reprezentări colective. Dispunerea mormintelor poate semnala configurația socială, cu sistemul de înrudire și cu cel de autoritate. La Sânmihaiu Almașului de exemplu, în cimitirul situat între biserica veche și cea nouă, morții sunt îngropați pe spițe de neam, bătrânii și descendenții în aceeași zonă a cimitirului. La Ciumărna, cimitirul de lângă biserică, a fost împărțit în două părți aproximativ egale, partea nordică a fost rezervată ortodocșilor, iar partea sudică greco-catolicilor; după 1948, partea greco-catolică a fost abandonată, toți morții fiind îngropați în partea ortodoxă. În satele de pe Valea Someșului, cimitirul s-a autonomizat față de biserică, fiind situat în altă parte a satului, iar în curtea bisericii sunt îngropați preoții, cantorii, curatorii.
Moartea este un eveniment socialmente perceput în cotidianul tradițional în termenii unei complementarități între Lumea de aici și Lumea de dincolo, moartea reprezentând o schimbare a statutului existențial al ființei umane, cele două lumi fiind îngemănate, abia după șapte ani de la moarte considerându-se că răposatul intră definitiv în rândul celor morți, devenind astfel moș-strămoș, nemaifiind comemorat în pomeni periodice.
În Transilvania, se păstrează credința că de Crăciun cerul de deschide și rămâne în această stare de excepție până la Bobotează, iar în celelalte zone ale țării, se consideră că de Crăciun, morții revin cu sufletul pe la casele lor. Morții sunt comemorați la marile sărbători, se consideră că sunt temporar întorși în comunitate, având o funcție sacră, psihopompă sau ocrotitoare a comunității. Există însă și morți malefici, strigoii care se presupune că ies din mormânt în anumite zile ale săptămânii (marți, joi și sâmbătă), la sărbători precum Sângeorzul sau Sântindreiul, una dintre cele mai periculoase nopți asupra căreia oamenii abundă cu practici de protecție exprimate prin ungerea cu usturoi a corpurilor sau a caselor. Mulțimea ritualurilor legate de moarte asigură apărarea comunității de acțiunea nefastă a morților și asigurarea odihnei celui decedat în lumea de dincolo. Mortul este scos din casă cu picioarele înainte și tot așa este dus și la cimitir, în opoziție cu nașterea, când copilul vine pe lume cu capul înainte.
Cercetarea despre asocierea comunitară în lumea satului sălăjean cu orientare spre constituirea grupurilor de colindători arată punctele comune, dar și particularitățile la nivel de unitate teritorială. Analiza practicilor și valorilor sociale conturate în timpul sărbătorilor de iarnă de către cetele de feciori relevă o realitate socio-culturală extrem de reprezentativă pentru Sălaj. Concret, în Sălaj nu există termenul de „ceată de feciori”, ci doar cel de „feciorii satului”, „bandă” sau „rând de colindători”. Ce este diferit în schimb este numărul de cete de feciori, care diferă de la un sat la altul, sau în unele cazuri, cetele de colindători sunt mixte, compuse din băieți și fete, sau grupuri individuale.
Șișeștean a descoperit că în sate precum: Sânpetru Almașului, Bozna, Recea Mare, Badon, Bezded, Bănișor, Horoatu Crasnei, Cizer, Adalin, Treznea, Iaz, Fetindia, Meseșenii de Sus sau Sîg exista doar o singură ceată de feciori; ori sate ca: Mirșid, Pria, Bobota, Stâna, Șeredeiu, Ortelec, Moigrad, Crișeni, Plopiș, Agrij sau Dumuslău, care aveau mai multe cete de feciori ce colindau, fiecare, o anumită parte a satului; pe când în sate precum: Derșida, Toplița, Cormeniș, Creaca sau Cernuc erau cetele mixte de colindători formate din băieți și fete; iar în satele Firminiș și Popeni, de exemplu, existau grupuri separate și distincte de băieți sau de fete.
Oricum, grupurile de colindători aveau anumiți lideri sau membri cu rol special. Conducătorii cetelor se numeau fie răvășeri, găzdă de corinz, chizeși sau tizeși, la casa cărora de obicei se opreau cetele pentru a servi masa sau pentru verjel, petrecerea cu muzică desfășurată la câteva seri distanță de seara Crăciunului. Mai existau și alți membri în cetele de feciori, cum ar fi grăitorul, cel care se adresa gazdelor de la casele unde colindau, sau guda, persoana desemnată cu vestirea apropierii cetei de feciori cu câteva gospodării în avans. În anumite sate, ceata de colindători era însoțită de muzicanți, ca de pildă în: Agrij, Stâna, Horoatu Crasnei, Hereclean, Sânpetru Almașului, Dumuslău, Recea Mare, Bobota, Cizer, Treznea, Derșida, Bănișor, Adalin, Șeredeiu, Ortelec, Sîg, Popeni, Mirșid sau Moigrad, pe când în satele Bocșa, Bezded, Firminiș, Toplița, Cormeniș, Bozna, Aghireș, Crișeni sau Cernuc, ceata nu era însoțită de muzicanți.
Dincolo de existența cetelor de colindători, ele aveau și un fel de rol de socializare, conform tradiționalului „mărs pă didic”, obicei care însemna vizita reciprocă la date prestabilite a grupului de feciori dintr-un sat ce mergeau cu toții în vizită în satele învecinate, urmând ca persoanele vizitate să întoarcă vizita la o dată ulterioară. Aceste vizite „pă didic” aveau loc de obicei în perioada sărbătorilor de peste an, în special a celor de iarnă. Dacă de exemplu feciorii dintr-un sat mergeau pă didic la Anul Nou, ei primeau la rândul lor vizita „didicanilor” din satele unde au fost, la Bobotează. „Mărsul pă didic” însemna adunarea feciorilor în dimineața plecării într-un loc prestabilit din sat, urmând ca mai apoi să meargă împreună în satul vecin, unde erau primiți de către feciorii satului vizitat ori la casa de colindă sau la crâșma satului, urmând ca apoi fiecare fecior vizitator să fie dus la masă acasă la unul din feciorii satului gazdă, urmând ca apoi să plece în locul unde se ținea haba, ori dacă nu era habă, mergeau însoțiți de feciorul gazdă în vizită la fetele cu care anterior feciorul vizitator dansase cel mai mult. Dacă se întâmpla cumva ca unul dintre didicani să își găsească aleasa în satul vizitat, se întorceau însoțiți de părinți să negocieze „târgul de zestre”. 
Temele prezentate sunt doar câteva din multele abordate în cercetarea sa de către profesorul Șișeștean și cu siguranță ar fi fost mult mai amplă, dacă nu ar fi avut parte de un sfârșit prematur. Există în schimb o variată moștenire culturală lăsată de către reputatul sociolog și nu ar trebui uitată sau neglijată, pentru că întreaga cercetare are latură supra-subiectivă, care permite studierea sa, precum cea exercitată asupra unei literaturi presărate cu multă tehnicitate. Orice ar fi, chiar dacă au trecut cinci ani de la pierderea sa, așa cum el însuși a arătat în cercetarea sa despre lumea de aici și cea de dincolo, el face parte în continuare din comunitatea culturală locală, iar munca domniei sale îl face să fie atât de prezent în continuare. 

Bibliografie
Bădescu, Ilie/Cucu-Oancea, Ozana/Șișeștean, Gheorghe, Tratat de Sociologie Rurală, Ed. Mica Valahie, București, 2009, pp. 183-189, 218.
Costinaș, Ovidiu, Teza de doctorat – Identități și tendințe de dezvoltare rurală în sate de sub Muntele Șes, Cluj-Napoca, 2017, pp. 43-47.
Șișeștean, Gheorghe, Antropologia și sociologia sacrului, Editura Limes, Zalău, 2002, pp. 150-151, 156-159, 161-163, 175-176, 179-181.
Șișeștean, Gheorghe, Forme tradiționale de viață țărănească, CJCVTCP Sălaj, 1999, pp. 23-26, 76-77.

Autor: Ovidiu Costinaș