Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cheia din argint

Cheia din argint

Octombrie 2017

Când Randolph Carter împlini vârsta de 30 ani, pierduse cheia viselor sale. Până atunci, evadase din prozaismul vieţii prin călătorii nocturne în oraşe antice şi stranii situate dincolo de orizont şi-n grădini delicate, aflate peste mări de azur. Însă, din momentul în care observă greutăţile tinereţii, acesta realiză că libertăţile sale se restrâng tot mai mult, până când ajung să dispară. Corăbiile-i nu mai navigau peste râul Oukranos până la fleşele aurite din Thran, iar caravanele-i cu elefanţi nu se mai avântau prin junglele parfumate din Kled, unde zăceau adormite palate uitate cu coloane de ceară mucegăite, cufundate într-un gingaş şi netulburat somn de veci sub clar de lună.
Citise foarte mult despre lucrurile aşa cum sunt şi discutase cu multă lume. Filosofi renumiţi îl învăţară să pătrundă în natura logică a fenomenelor şi să analizeze în detaliu toate procesele care-i provoacă gândurile şi închipuirile. Trecu vremea minunilor. Uitase treptat că viaţa e doar un şir de imagini ale creierului, care nu realizează nicio distincţie între reprezentările faptelor reale şi cele născute din închipuiri lăuntrice şi că nu există niciun motiv de a pune una mai presus de alta. Glasul convenţiei-i penetră atât de profund urechile, încât ajunsese la o adoraţie superstiţioasă faţă de realităţile fizice tangibile, care-l făcea să se simtă ruşinat când avea viziuni. Înţelepţii-i spuseră că închipuirile sale erau prosteşti şi copilăreşti; iar el ajunsese să creadă acest lucru cu tărie, deoarece observa că era cea mai simplă explicaţie. Nu luase niciodată în calcul posibilitatea ca faptele realităţii să fie la fel de prosteşti şi copilăreşti; ba chiar să depăşească limita absurdului, fiindcă actorii ei se încăpăţânau să-şi caute scopuri şi justificări, fără a ţine cont de felul în care Cosmosul orb se mişcă aleatoriu de la nefiinţă spre fiinţă şi apoi iarăşi spre nefiinţă, nepăsător faţă de dorinţa sau existenţa minţilor care acum pâlpâie în lumină pentru ca apoi să se cufunde în întuneric.
Îl coborâseră până la lumea văzută şi-i explicară atât de mult faptele ei, încât misterul dispăru din lume. Când se plângea de ceea ce i-au făcut şi căuta să fugă în tărâmuri crepusculare unde magia preschimba toate acele fărâmituri şi corespondenţe din mintea sa în privelişti de speranţe fără sfârşit şi plăceri de necuprins, îl orientau spre noile cărări ale ştiinţei, îndemnându-l să găsească minuni în vortexul atomului şi-n tainica imensitate a bolţii cereşti. Dacă nu putea afla desfătare în elementele cu legi cunoscute şi măsurabile, îi spuneau că nu are pic de imaginaţie, că e imatur şi că preferă iluzii de vis în locul celor ale creaţiei fizice. 
Aşadar, Carter încercă să procedeze precum ceilalţi, pretinzând că banalele fapte şi emoţii ale minţilor pământene sunt mai importante decât fanteziile sufletelor rare şi delicate. Nu se împotrivi atunci când îi spuneau că durerea unui animal împăiat sau a unui plugar cu dispepsie din lumea reală sunt mai preţioase ca neasemuita frumuseţe din Narath, cu cele 100 de peşteri şi domuri de calcedonie săpate în stâncă, pe care şi le amintea din visuri obscure, ci începu să-şi cultive un dureros simţ al milei şi tragediei. Dar, la un moment dat, nu mai suportă să vadă cât de superficiale, nestatornice şi absurde sunt aspiraţiile omeneşti şi câtă goliciune e în instinctele noastre reale, care contrastează cu idealurile pompoase pe care ni le impunem. Atunci a recurs la glumele politicoase pe care lumea l-a învăţat să le utilizeze împotriva extravaganţei şi artificiului din vise; pentru că văzu cum viaţa cotidiană a lumii noastre e la fel de extravagantă şi de artificială şi ca atare merita mult mai puţin respect, din pricina sărăciei în frumuseţe şi a încăpăţânării prosteşti de a admite lipsa raţiunii şi scopului. În acest mod, a devenit un soi de scriitor satiric, căci nu putea observa goliciunea satirei într-un univers lipsit de minte, care nu posedă niciun standard de consistenţă sau inconsistenţă.
În primele zile ale înlănţuirii sale, Carter se orientă spre galanta dogmă bisericească pe care i-o inoculase naiva credinţă a părinţilor săi, în speranţa că îngustele cărări mistice o să-i ofere o evadare din viaţă. Apropierea-i oferi închipuirea şi frumuseţea răbdării, o banalitate demodată şi prozaică, pătrunsă de gravitatea bufniţei şi a ipotezelor groteşti care guvernau plictiseala şi fascinaţia majorității profesorilor săi. Ajunsese să simtă toată stângăcia care-l determina să ţină vii temerile şi ghicitorile crescânde ale unei rase primordiale în confruntare cu necunoscutul. Era îngrozit de modul în care oamenii solemni încercau să creeze realităţi terestre din miturile străvechi, unde se zdruncina fiecare element al ştiinţei lor de fanfaron; iar această seriozitate nepotrivită ucidea orice ataşament faţă de vechile mărturisiri de mulţumire, unde se ofereau ritualuri muzicale şi scurgeri emoţionale sub masca unei fantezii eterice. Atunci când studia elementele evocate de aceste mituri, descoperea că sunt mult mai hidoase decât celelalte. Poveştile habar n-aveau că frumuseţea stă-n armonie şi că numai delicateţea vieţii lipsite de reper în mijlocul unui univers fără scop poate salva armonia cu visele şi simţămintele celor care au fost înaintea noastră şi şi-au prăvălit orbeşte sferele afară din haos. Nu vedeau că binele, răul, frumuseţea şi urâţenia sunt doar nişte fructe ornamentale de perspectivă, a căror valoare rezidă doar în conexiunea cu ceea ce soarta i-a făcut pe strămoşi să gândească şi să simtă, unde detaliile subtile diferă la fiecare rasă şi cultură. În schimb, le negau pe toate sau le transferau înspre instinctele crude şi vagi pe care le împărtăşeau cu fiarele şi ţăranii; în aşa fel încât vieţile lor erau târâte cu hidoşenie în durere, dezgust şi disproporţie, împodobindu-le cu ridicola mândrie de a se elibera de ceva imperceptibil care-i bântuia. Puneau în locul falşilor zei ai fricii şi supunerii oarbe pe cei ai revoltei şi anarhiei.
Carter nu gustă profunzimea acestor libertăţi moderne, pentru că facilitatea şi mizeria îmbolnăviseră un spirit care iubea numai frumuseţea solitară, a cărui raţiune se răscula în faţa logicii şubrede cu care partizanii săi încercau să împodobească impulsul brutal pentru a-i oferi sfinţenia idolilor răsturnaţi. Observă că majoritatea urma calea răspopiţilor şi nu izbutea să se elibereze din iluzia că viaţa ar avea o altă menire decât aceea la care se gândeau oamenii. Nu putea lăsa deoparte cruda concepţie a moralei şi obiceiurilor situate dincolo de limitele frumosului, chiar şi atunci când Natura îî zdruncina cu amoralitatea inconştientă şi impersonală prin lumina descoperirilor ştiinţifice. Pervertiţi cu bigotismul şi iluziilor preconcepute ale justiţiei, libertăţii şi consistenţei, aruncaseră la gunoi vechea înţelepciune şi căile vechilor credinţe; nu se gândiseră niciodată că acea înţelepciune şi acele căi erau singurii creatori ai gândurilor şi judecăţilor actuale, singurele călăuze şi norme ale unui univers fără sens, fără limite şi referinţe stabile. Pierzându-şi aceste coordonate artificiale, vieţile lor ajungeau lipsite de orice direcţie şi curiozitate dramatică, până când îşi cufundau plictiseala într-o grăbită şi pretinsă zădărnicie, zgomot şi încântare, scenografii barbare şi instincte animalice. Când aceste impresii păleau, dezamăgeau sau aduceau scârbă prin repetabilitate, aceştia cultivau ironia şi amărăciunea, găsind defecte în ordinea socială. Nu realizau niciodată că simţămintele lor animalice erau la fel de nestatornice şi contradictorii ca zeii strămoşilor lor şi că satisfacţia unei clipe este durerea celeilalte. Frumuseţea calmă şi veşnică apare doar în vis, iar ceasornicul acestei lumi a mers înapoi chiar din clipa în care venerarea realului a zdruncinat secretele copilăriei şi inocenţei.
Înconjurat de acest haos al goliciunii şi neliniştii, Carter a încercat să ducă viaţa unui om cu gânduri potrivite şi neamuri ilustre. Visele i-au devenit ridicole într-o vreme în care nu mai putea crede în nimic, dar dragostea pentru armonie îl apropiase de căile rasei şi statutului său. Se plimba necontenit prin oraşele oamenilor şi-şi concentra mereu privirea, fiindcă nicio privelişte nu părea în totalitate reală; fiecare rază de lumină solară aurie şi fiecare licăr al pavajelor de pe balustradă ivite la primele becuri ale serii păreau să servească numai pentru a-i aminti de visele pe care le avu cândva şi să-l determine să tânjească după tărâmurile celeste pe care nu mai ştia unde să le caute. Călătoria era doar o batjocură, iar Marele Război nu-l frământa decât foarte puţin, chiar dacă luptase în prima linie a Legiunii Străine Franceze. O vreme îşi căută prieteni, dar se plictisi curând de cruzimea emoţiilor acestora, cu viziunile lor convenţionale şi pământene. Simţi o plăcere vagă că toate rudele sale se îndepărtau de dânsul, pe motiv că nu-i înţeleg starea mintală. Singurii care ar fi putut schimba ceva erau bunicul şi unchiul Christopher, dar ei erau morţi de multă vreme. 
După aceea, începu iarăşi să scrie cărţi, pe care le abandonase atunci când visele îl părăsiseră. Dar nu găsi nici în această activitate vreo satisfacţie sau împlinire, căci avea în minte atingerea pământului şi nu se mai putea gândi la lucruri delicate ca atunci când o făcuse de plăcere. Umorul ironic prăbuşea toate minaretele crepusculare construite de el, iar frica pământeană de improbabil zdruncina toate florile gingaşe şi minunate din grădina zânelor. Condiţia milei asumate făcea personajele serbede, în vreme ce mitul unei realităţi importante şi evenimentele semnificative ale omului preschimba înalta fantezie în alegorie facilă şi satiră socială ieftină. Noile sale romane aveau succesul pe care nu-l avuseră celelalte, pentru că ştia cât de gol trebuie să fie ca să mulţumească o turmă goală. Ca atare, le puse pe foc şi renunţă la scris. Erau nişte romane foarte graţioase, în care râsul urban acoperea visele zugrăvite cu atâta limpeziciune, iar el văzu că sofisticăria lor distruseseră toată viaţa. Apoi a cultivat iluzia deliberată, cufundându-se în conceptele de bizar şi excentric ca antidot la simţul comun. Acestea, însă, arătau sărăcie şi sterilitate; iar el văzu că doctrinele populare ale ocultismului erau la fel de dure şi inflexibile ca ştiinţa, fără a avea liantul adevărului. Stupiditatea grosolană, falsitatea şi harababura nu erau vis şi nu puteau oferi o evadare pentru o minte antrenată să le depăşească nivelul. Atunci Carter a cumpărat cărţi tot mai stranii şi a căutat persoane tot mai teribile şi mai cufundate în erudiţia fantastică, adâncindu-se în tainele conştiinţelor care le-au elaborat şi învăţând numeroase lucruri despre hrubele secrete ale vieţii, legendelor şi antichităţilor imemoriale care-l bântuiau. Decise să locuiască într-un spaţiu mai îngust şi-şi mobilă casa din Boston pentru a se adapta dispoziţiei schimbătoare: câte o cameră pentru fiecare carte şi obiect, văruită în culoarea optimă, unde se aduceau surse specifice de lumină, căldură, sunet, gust şi parfum. Auzise cândva de o persoană din Sud, cunoscut şi temut din pricina blasfemiilor pe care le citise în cărţile şi tăbliţele de lut preistorice din India şi Arabia. Îl vizită, stătu cu el şi-şi completă studiile vreme de şapte ani, până când groaza îl purtă într-un miez de noapte spre un cimitir necunoscut şi arhaic, unde observă că partenerul său dispăru. După această experienţă, se reîntoarse în Arkham, teribilul oraş bântuit de vrăjitoare al străbunilor săi din New England, pentru a realiza o serie de experienţe întunecate, printre sălcii îmbătrânite şi acoperişuri dărăpănate, care-i aduseră posibilitatea să pecetluiască nişte pagini din memoriile unui nebun. Dar aceste orori îi arătau doar marginea realităţii, neavând nicio legătură cu ţara de vis pe care o cunoscuse în tinereţe.
La vârsta de 50 ani, Carter realiză că nu poate avea niciun pic de odihnă sau satisfacţie într-o lume prea grăbită pentru frumuseţe şi prea îngustă pentru vise. Convins de ambiguitatea şi zădărnicia tuturor lucrurilor, îşi petrecu ultimele zile în izolare şi în fragmentarele amintiri melancolice ale visului din tinereţe. Plictisit de gândurile naive privitoare la necesitatea de a trăi, cumpără de la o cunoştinţă din America de Sud un lichid cu ajutorul căruia să poată uita totul fără să sufere. Dar inerţia şi forţa obiceiului îl opreau să-l ia; aşa că lâncezi nehotărât printre concepţiile vremurilor de altădată, dând la o parte straniile obiecte atârnate pe pereţi şi remobilându-şi casa la fel ca în vremea tinereţii: carouri purpurii, mobilă victoriană şi toate accesoriile de acest tip. 
Pe măsura trecerii timpului, ajunsese chiar să simtă o plăcere în lâncezeală, fiindcă reminiscenţele şi izolarea de lume transformaseră viaţa şi sofisticarea în ceva depărtat şi ireal; iar în somnul nocturn reapăru un strop de magie şi de speranţă. De ani de zile, somnu-i era plin de reflecţii ale treburilor cotidiene, la fel ca în cazul persoanelor pe care le cunoştea; dar acum se întoarse acel licăr straniu şi sălbatic, acea fascinantă şi vagă imanenţă care lua forma imaginilor clare ale copilăriei, care-l determină să se gândească iarăşi la lucrurile veşnice de care uitase. Auzi iarăşi chemarea mamei şi a bunicului, care zăceau în mormânt de un sfert de secol. Într-o noapte, bunicul îi reaminti de cheie. Acel cărturar cărunt, cu un chip la fel de însufleţit ca în anii vieţii, îi ţinu un discurs lung şi sincer despre neamul lor şi despre viziunile delicate şi sensibile ale persoanelor care-l alcătuiau. Îi vorbi despre cruciatul cu ochi înflăcăraţi, care învăţase sălbaticele taine ale sarazinilor care-l ţineau captiv, despre primul Sir Randolph Carter care studiase magia la curtea reginei Elisabeta şi despre acel Edmund Carter care scăpase de spânzurătoare în timpul vânătorii de vrăjitoare de la Salem şi ascunse într-o casetă antică o cheie din argint moştenită de la strămoşi. Înainte să se trezească din somn, acel vizitator nobil îi spuse unde se află cheia: într-o cutie cu minuni din stejar decorată cu motive atât de groteşti, încât nimeni nu mai îndrăzni să se apropie de ea vreme de două secole.
Carter găsi cheia în praful şi umbra mansardei, pierdută şi uitată în spatele unui cufăr pătratic, cu o lungime de un picior. Reliefurile gotice erau atât de înspăimântătoare, încât nu era de mirare că nicio persoană de la Edmund Carter încoace nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nu se auzi niciun zgomot la deschidere, dar în aroma aceea a uitării era ceva mistic. Existenţa cheii era doar o legendă, fiindcă tatăl lui Randolph Carter habar n-avea că ar putea deţine un astfel de cufăr, care era atât de ferecat cu fier, încât nimic nu putea să spargă lacătul. Carter avu o presimţire vagă că acolo s-ar putea găsi vechea poartă a viselor, dar despre modul ei de utilizare, bunicul nu-i oferi nicio informaţie. După ce bătrânul slujitor forţă încuietoarea cufărului, tremurând în faţa chipurilor hidoase de pe lemnul înnegrit şi a respectului total deplasat, Carter observă înăuntru, pe o pătură decolorată, o cheie uriaşă placată cu argint şi decorată cu arabescuri criptice, care sfidau orice regulă logică. Pătura era voluminoasă şi avea rolul de a ascunde hieroglifele stranii dintr-o limbă necunoscută, încrustate cu un băţ de trestie. Carter recunoscu acolo nişte caractere de pe un papirus deţinut de acel teribil învăţat din Sud care dispăruse misterios în cimitir. Omul acela totdeauna tremura atunci când citea semnele şi aceeaşi senzaţie o simţea şi Carter acum, când curăţă cheia şi apucă noaptea în vechea cutie de stejar. Între timp, visele crescuseră în intensitate şi, deşi nu-i mai arătau niciunul din oraşele stranii şi incredibile grădini ale vremurilor de altădată, îl transportau într-un spaţiu al cărui scop era evident. Îl trimiteau înapoi în timp, într-o zonă unde voinţele amestecate ale strămoşilor îl destinau unei forţe ancestrale şi oculte. Ştia că trebuia să călătorească în trecut pentru a se contopi cu vechile obiceiuri; motiv pentru care zi după zi cutreieră colinele din Nord, cu bântuitul Arkham, perimatul Miskatonic şi colibele rustice ale neamului său.
Sub focul îmbietor al toamnei, Carter se familiariză cu vechile amintiri printre pantele graţioase ale colinelor, cu pajişti stâncoase, văi îndepărtate şi hăţişuri împădurite, ajungând la drumul îngustat şi la fermele cu înfăţişare de vizuini, iar apoi la furtunosul Miskatonic, traversând numai poduri rustice de lemn şi piatră. La o intersecţie, văzu un pâlc de ulmi uriaşi, la umbra cărora făcu popas unul din strămoşii săi cu un secol şi jumătate în urmă, tremurând în faţa zgomotului oferit de vânt. Acolo era casa dărăpănată a bătrânei vrăjitoare Good Fowler, cu geamurile sale diabolice şi acoperişul prăbuşit pe partea faţadei nordice. Când zări coliba, mări viteza maşinii sale şi nu se opri din mers până în momentul în care ajunse la dealul din localitatea unde se născuseră mama şi strămoşii, observând cum vechea casă albă îşi etalează mândria la marginea drumului şi aruncă o privire spre delicata panoramă a pantei stâncoase şi văilor împădurite, de unde se zăreşte la orizont arhitectura din Kingsport şi fărâmituri din arhaica şi visătoare mare ce-l înconjoară.

 


Deodată, se îndreptă spre stânca abruptă care înconjura reşedinţa familiei Carter, unde nu mai călcase vreme de 40 ani, realizând că după-amiaza e pe sfârşite. Când ajunse la jumătatea drumului, se opri pentru a admira priveliştea magică a satului, scăldată de razele aurii ale asfinţitului. În acest plaiuri sterpe şi nepământene, păru să regăsească misterul şi speranţele din vis, căci, de îndată ce ochii-i dezvăluiau pajiştile catifelate, creionate prin interacţiunea luminii ondulatorii a crepusculului cu grohotişul stâncos, îi trecură prin cap gânduri despre singurătatea altor planete, cu codri feerici, împrejmuiţi de şiruri continue de coline violacee. Valea se cufundă treptat într-un întuneric total, aducând în prim-plan pâlcuri de ape, care murmurau printre arbori peticiţi şi desfiguraţi. Ceva îi spunea că motoarele n-aveau ce căuta în tărâmul pe care-l râvnise cu atâta ardoare, aşa că-şi lăsă maşina la marginea pădurii. După ce-şi puse cheia în buzunarul jachetei, hotărî să urce dealul. Pătrunsese în mijlocul pădurii, cu scopul de a-şi croi o cărare pentru a ajunge la casa părintească, situată spre nord, chiar în vârf, la marginea copacilor. Era curios să vadă înfăţişarea ei după atâta amar de vreme. Reşedinţa fusese părăsită cu 30 ani în urmă, imediat după moartea straniului său unchi Christopher. În anii copilăriei, o vizitase deseori, minunându-se de ciudăţeniile sculpturilor în lemn din spatele livezii. Umbrele-l împresuraseră din toate părţile, fiindcă se apropia noaptea. La un moment dat, spre dreapta, apăru o spărtură între copaci, care-i permitea să vadă toate localităţile pajiştii crepusculare şi să spioneze vechea clopotniţă din Central Hill a oraşului Kingsport. În ultimele clipe ale zilei, acoperişul rozaliu al bisericii oferea o strălucire stranie vitraliilor, care-l cufunda într-o beznă adâncă, permiţându-i să-şi readucă aminte de imaginile copilăriei, când vechea biserică fusese dărâmată pentru a oferi încă o cameră Spitalului Congregaţional. Citise despre eveniment cu mare interes, căutând în articol ceva menţiuni despre adăposturile sau portalurile ascunse sub stânci. În această învălmăşeală, auzi glasul piţigăiat al bătrânului Benijah Corey, fosta slugă a unchiului Christopher, care fusese înaintat în vârstă chiar şi în vremea copilăriei. Acum ar fi trebuit să aibă peste 100 de ani. Nu reuşi să distingă niciun cuvânt, dar tonul era inconfundabil. Era înspăimântător să te gândeşti că Old Benijy putea fi în viaţă!
- Mister Randy! Mister Randy! Unde eşti? Vrei s-o sperii de moarte pe mătuşa Marty? Nu ţi-a zis să vizitezi locurile astea după-amiaza şi să te întorci acasă atunci când se întunecă? Randy! Ran...dee... Îi cel mai zglobiu din toţi băieţii pe care i-am văzut alergând în codrii ăştia; îşi pierde vremea în gaura aia de şarpe de deasupra fabricii de cherestea până când răsare luna... Hey, mă, Ran...dee!
Randolph Carter se opri în mijlocul întunecimii şi-şi puse mâna la ochi. Ceva era suspect. Se găsea undeva unde nu trebuia să fie; se afundase prea mult în locurile de care nu aparţinea şi acum era întârziat. Nu văzu ceasul clopotniţei din Kingsport, deşi avusese la îndemână un telescop; dar ştiu că această întârziere era stranie şi fără precedent. Nu era sigur de locul unde-şi ţinea telescopul şi începu să bage mâinile în buzunarul jachetei pentru a-l căuta. Nu, nu era acolo; dar în schimb avea o cheie mare din argint pe care o găsise undeva într-un cufăr. Unchiul Chris îi spusese ceva straniu despre cutia unde se afla cheia, dar mătuşa Martha opri brusc povestea, zicând că-i inutil să-i spui aşa ceva unui băiat care are deja în cap tot soiul de bazaconii. Încerca să-şi amintească de locul unde găsise cheia, dar mintea îi era confuză. Ştia doar că era pe undeva în mansarda casei din Boston şi că l-a mituit pe Parks cu o săptămână de concediu pentru a-l ajuta să deschidă cufărul şi apoi să nu spună nimic. Când îşi aminti de acest amănunt, chipul lui Parks îmbătrânise atât de mult, de parcă bătrânul Cockney ar fi ajuns la vârsta longevităţii.
- Ran...dee! Ran...dee! Bună! Bună, Randy!
În întunecime apăru o lumină de lanternă, iar Randolph îl văzu pe bătrânul Benijah, care-l mustră pe tăcutul şi sălbaticul pelerin.
- La naiba, băiete, aici ai fost! Da’ n-ai limbă în gură, ca să poţi răspunde la vorbele mele? Te strig de o juma’ de oră, aşa că trebuia să mă fi auzit de multă vreme? Nu ştii că mătuşa Martha se umflă-n pene atunci când vii după lăsarea întunericului? Stai acolo până când latră unchiul Chris! Da’ deja ştii că vorbele nu-şi află locul după ce ai întârziat atâta! Îs nişte chestii acolo care nu fac bine nimănui, aşa cum o zis şi străbunii mei! Hai odată, Randy, că Hannah nu mai poate amâna cina atâta vreme!
Astfel, Randolph Carter merse pe drumul spre casă, călăuzit de minunatele stele apărute pe cerul de toamnă târzie. Auzi cum latră câinii, iar în depărtări zări o luminiţă galbenă pâlpâind prin nişte vitralii. Când ajunse la poarta deschisă situată spre vest, unde ieşea în evidenţă un acoperiş de chirpici, începură să strălucească Pleiadele, iar în faţă stătea mătuşa Martha şi nu-l certase atât de mult cum îl avertizase Benijah. Îl cunoştea destul de bine pe Chris, ca să se aştepte de la asemenea pozne din partea neamului Carter. Randy nu arătă cheia nimănui şi cină în linişte, enervându-se doar când venea ora de culcare. Visa mai mult atunci când era treaz şi dorea să utilizeze cheia. Dimineaţa se trezi devreme şi ar fi alergat către gaura de şarpe dacă nu l-ar fi prins unchiul Chris, care l-a aşezat pe scaun pentru a lua micul dejun. Aruncă o serie de priviri nerăbdătoare înspre camera subterană cu covorul rupt şi grinda frumos împodobită cu reliefurile din colţ şi zâmbi în momentul în care ajunsese la fereastra dinspre livadă. Simţi apropierea dealurilor şi a colinelor, care formau porţile acelui tărâm de unde se putea aventura înspre adevărata sa patrie.
Când deveni liber, îşi puse cheia în bluză şi după ce-şi luă câteva precauţii, străbătu livada la lumina răsăritului până ajunse sus pe stânci, iar apoi urcă iarăşi nişte platouri stâncoase până când copacii dispăruseră. Liziera pădurii era misterioasă şi plină de muşchi, iar printre pietrele năpădite de licheni apăreau din loc în loc nişte formaţiuni similare cu monolitele druizilor, care ofereau impresia unui sanctuar. După aceea, Randolph coborî până la mal, intonând cântece druidice pentru a ademeni faunii, spiriduşii şi driadele, ajungând în cele din urmă la peştera stranie din fundul pădurii, acea gaură de şarpe invocată de folclorul regiunii şi se avântă în zona despre care-l avertizase Benijah. Era foarte adâncă; chiar mai adâncă decât bănui vreodată Randolph. Băiatul găsi o fisură în punctul cel mai întunecat al grotei care ducea spre o altă grotă, o criptă sepulcrală bântuită, ai cărei pereţi din granit ofereau iluzia unui artificiu conştient. Se târî ca de obicei, luminându-şi calea cu resturile lanternei luate din camera de zi şi se afundă spre ultima crăpătură cu o agerime pe care abia şi-o putea explica. Nu-şi dădea seama de ce se apropie cu atâta încredere de stânci sau de ce aruncă instinctiv cheia de argint. După aceea, se întoarse la casa care, în noaptea aceea, nu-i acceptă nicio scuză pentru întârziere şi nu-i aprobă nicio explicaţie cu privire la absenţa lui de la prânz şi de la cină.
Acum e unanim recunoscut faptul că toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter au sesizat că s-a întâmplat ceva cu acesta, din moment ce avea o imaginaţie atât de bogată. Vărul său, Ernest B. Aspinwall, Esq, de la Chicago este tutorele său de zece ani şi-şi aminteşte că din toamna lui 1883, Randolph n-a mai fost acelaşi. Privea scenele fantastice cu alţi ochi decât ceilalţi şi dădea dovadă de nişte calităţi neobişnuite în relaţie cu faptele mundane. Părea să manifeste un simţ acut al profeţiei şi avea nişte reacţii inexplicabile în faţa evenimentelor care-n vremea aceea păreau lipsite de sens, dar ulterior materializau intuiţiile băiatului. În deceniile următoare, intrau în cărţile de istorie invenţii, nume şi evenimente care-i determinau pe oameni să se mire de acurateţea cu care Carter reuşise să le reproducă şi de conexiunile sale cu viitorul îndepărtat. Carter însuşi nu înţelegea aceste cuvinte şi nu ştia de ce anumite fapte îi provocau nişte emoţii incontrolabile, dar bănuia că printre responsabili ar fi visele sale. În 1897, fu cuprins de paloare când un călător menţionă orăşelul francez Belloy-en-Santerre, pe care ulterior prietenii săi să-l ţină în minte ca locul unde tânărul fusese rănit aproape mortal în 1916, în timpul stagiului militar pentru Legiunea Străină din Marele Război.
Rudele lui Carter discutară mult de aceste evenimente, fiindcă ulterior dispăruse. Micul său slujitor Parks, care se plictisise ani la rândul de poznele stăpânului, îl văzuse ultima dată într-o dimineaţă în care ieşi din maşină ţinând în mână o cheie pe care o găsise recent. Parks îl ajutase s-o scoată dintr-un cufăr vechi şi-şi aminti cum fu înspăimântat de reliefurile groteşti ale cufărului şi de o altă calitate stranie pe care n-o putea numi. Când Carter îl părăsi, îi spuse că merge să viziteze vechile sate de lângă Arkham. Maşina lui Carter fusese găsită la marginea drumului spre ruinele vechiului conac familial, la jumătatea distanţei spre Elm Mountain. De asemenea, găsiseră şi cufărul din lemn masiv care-i înspăimântă pe localnici, incapabili să înţeleagă de ce straniul pergament dinăuntrul său nu conţinea niciun caracter pe care să-l poată identifica sau descifra lingviştii şi paleografii. Posibilele corespondenţe fuseseră şterse de ploaie, în ciuda strădaniilor poliţiei din Boston de a demonstra contrariul, care declara că acoperişul dărăpănat al reşedinţei Carter l-a îngropat pe scriitor sub dărâmături. Argumentul se întemeia pe o batistă albă observată sub copaci care ar fi putut aparţine acestuia. Însă, nicio investigaţie nu reuşise să dovedească paternitatea ei.
În ultima vreme, familia discută tot mai frecvent despre moştenirea averii lui Carter, dar poziţia mea e fermă. Nu cred că Randolph Carter a murit, deoarece există atât de multe distorsiuni spaţiale şi temporale, vise şi realităţi, pe care nu le poate observa decât un visător. Din câte-l cunosc, totdeauna a găsit o cale de a traversa aceste labirinturi. Dacă o să se întoarcă, nu ştiu. Voise să revadă tărâmurile de vis pe care le pierduse şi tânjise după anii copilăriei. După aceea, a aflat o cheie şi cred că avea capacitatea de a utiliza în favoarea sa. O să-l întreb de ea atunci când o să mă întâlnesc cu el, pentru că-l aştept într-un oraş de vis pe care amândoi obişnuim să-l vizităm. Se zvoneşte în Ulthar, sub râul Skai, că domneşte un nou rege pe tronul de opal din Ilek-Vad, acel oraş fabulos cu fortificaţii care împodobesc nişte stânci de sticlă, străjuind marea crepusculară, unde-şi construiesc labirinturile Gnorri bărboşi şi înaripaţi. Cred că ştiu cum să interpretez acest zvon. În mod sigur, o să urmăresc cu nerăbdare apariţia marii chei de argint, fiindcă în arabescurile-i criptice se pot găsi toate ţelurile şi misterele unui cosmos orb şi impersonal.


(Textul original: The Silver Key; www.hplovecraft.com)

Traducere de Victor CIOBAN

Autor: Howard Phillips Lovecraft