Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Octombrie 2017

Trecerea de la posibilitatea existenţei lui Dumnezeu la necesitatea existenţei lui (în sensul lui Gödel) este tot un joc logic de limbaj. Doar prin intermediul limbajului se pot scoate a priori necesităţi din pura posibilitate. Transferîndu-ne pe un alt nivel de înţelegere, ne-ar trebui un alt model raţional şi un nou limbaj pentru a-l putea defini. Noul nivel de posibilitate nu se poate defini cu necesităţile vechii realităţi. 
Argumentul ontologic este tot o posibilitate limită a limbajului, una în care el pre-vesteşte datele existării. Conceptul de Dumnezeu nu are nevoie de nici o necesitate existenţială, el îşi manifestă doar eterna posibilitate de a fi – potentia non actu. Căci, revenind la argumentul ontologic formulat de Anselm, „Dumnezeu este prin definiţie ceva decît care nimic mai mare nu poate fi conceput”, nu ştim cît de mare ar putea fi ceva, în minte sau în realitate, pe care nu îl cunoaştem, ca atare nu îl putem concepe. Nu cunoaştem mărimea necunoscutului, a inconceptibilului – comprehendit incomprehensibile esse. În inconceptibil ar putea exista oricînd ceva mai mare decît putem concepe. Doar pe baza existenţei a ceva putem aserta, prin analogie, şi neexistenţa a ceva asemănător. Căci nu ne putem imagina decît ceea ce gîndirea şi realitatea ne pun la dispoziţie, extrapolîndu-le. Plasaţi într-un alt spaţiu cosmic şi într-un alt timp, deducţiile noastre ar presupune alte premise şi necesităţi.
 Inferenţa şi deducerea existenţei din concept este doar o posibilitate a gîndirii discursive care se încarcă retrospectiv cu propriile inconceptibilităţi. Orice existenţă se naşte şi moare într-un limbaj. Operînd cu o parafrază, putem formula paradoxul ontologic: inexistenţa lui Dumnezeu îi asigură existenţa.
*
Prea mulţi se specializează în a nu şti şi în a nu face nimic, se califică rapid în nemernicie şi imoralitate, în şmecherie şi parvenitism. Ne-am debusolat metodic, afişînd o inconştienţă de somnambuli, pînă la limita în care am ajuns să ne stipendiem boiereşte ignoranţii, ticăloşii, mehenghii, scursurile omnipotente. Investim în neghiobie cu entuziasmul celui care îşi taie singur craca pe care stă cocoţat. Aşteptăm cuminţi sabia inexorabilă a imposturii să ne scurteze iluziile, încrederea, speranța. Şi, din păcate, nici un cocoş al raţiunii nu mai cîntă. Se aşterne doar somnul adînc al acesteia…
*
Pregătirea pentru coptul pîinii stîrnea în familia noastră o stare de febrilitate. Fiecare aveam misiuni precise: bunica punea făina în postavă, tata tăia lemnele pentru foc, eu şi cu sora mea le căram la cuptor. Dar, cu adevărat, totul începe cu frămîntatul aluatului, operaţie pe care bunica o făcea tot mai greu. De la un anumit moment, considerîndu-mă mai forţos, preluam eu această operaţie obositoare. Bunica era extrem de încîntată de prestaţia mea, mai puţin de giumbuşlucurile pe care le făceam cu aluatul, pe care îl ridicam cu postavă cu tot pînă aproape de grindă. Ea ţinea bine de marginile ei, mă implora să mă opresc, temîndu-se că o să răstorn totul pe jos. După ce se dospea bine aluatul, umflîndu-se ca în poveste, bunica îl lua şi îl porţiona în bucăţi mari, pe care le rotunjea, cu care umplea apoi şapte tipsii, dar întotdeauna ne făcea doi coci mai mici şi pentru noi. După aceea duceam totul la cuptor, într-o formaţie de mic regiment alimentar, cuptor care era bine încins în prealabil. Eu şi cu sora mea tot trăgeam cu ochiul la cei doi coci care zîmbeau, aşezaţi pe cîte o frunză de viţă-de-vie, din gura cuptorului, aşteptînd cu nerăbdare clipa cînd vor fi gata. Nu apucau să se coacă prea bine că noi îi scoteam afară, rupîndu-i în bucăţi aburinde, pe care le înfulecam cu poftă. Chiar şi astăzi continui să caut în orice pîine gustul celei făcute de bunica în cuptor, a cărei savoare îmi înmiresmează încă amintirile. 
*
Mă mişc nesigur între orizonturile juxtapuse a două pagini, ca între două borne temporale de la care începe (sau se termină) existenţa: pagina de citit şi pagina de scris. Între acestea două se întinde abisalitatea zilelor, micile zbateri şi pulsiuni imergente ale clipei, exuviile iluziilor care nu-şi găsesc locul. Trec peste paginile vieţii fără să ştiu dacă au fost sau urmează să fie scrise. Citesc adîncit în carnea cuvintelor, în golul lor locuit. Scriu cu gîndul că mă descopăr în ceea ce scriu, că eul meu capătă consistenţa subiectivă a cuvintelor care îl compun şi re-compun. Scrisul mă scrie pe măsură ce identitatea mea se dizolvă în propoziţii impersonale, în alterităţi care îşi caută propria umbră. Scriu pentru a nega orice certitudine a faptului că aş putea fi predicatul unei subiectivităţi pure. Scriu ca şi cum s-ar rătăci cuvintele prin mine, într-un joc obsedant al incertitudinii. Scriu ceea ce vreau doar cînd scriu ceea ce nu-mi imaginez că pot scrie. Scriu din adîncul neputinţelor care îmi ies. Scrisul este tăcerea mea exprimată, un rest de fiinţare pe care nu l-am putut integra total în viaţă – simple geometrii poetizante. Scrisul este fiinţarea pe care am plasat-o în afara imediatităţii, clipa înţepenită pe care am încercat să o smulg morţii. Scrisul este un contract oficial cu moartea.

Autor: Ioan F.Pop