Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (V)

Reeditări filmice (V)

Octombrie 2017

Ciuleandra (2)

Adulat sau contestat, Sergiu Nicolaescu (n. 1930, Târgu Jiu – m. 2013, Bucureşti; inginer de formaţie) rămâne şi în prezent regizorul român cel mai prolific şi cu cel mai mare succes de public, poziţie de pe care e greu, dacă nu chiar imposibil de detronat: peste 60 de lungmetraje realizate într-o carieră de peste patru decenii. Cunoscut, uneori şi recunoscut, pentru filmele sale istorice de mare montare sau pentru peliculele de acţiune, acestea din urmă calchieri lejere după filmele americane de gen, se uită sau se ignoră faptul că Sergiu Nicolaescu, autodidact într-ale regiei, a debutat cu filme experimentale care s-au bucurat de succes festivalier şi de prestigioase premii internaţionale, cum ar fi Primăvară obişnuită (1960, în colaborare cu Dumitru Done, Premii UNIATEC la Moscova – 1962), Praga şi Salonic – 1963) sau Memoria trandafirului (1964, Premiu la Mamaia, Premii UNIATEC la Milano şi Trieste – 1965). Ambiţios, perseverent şi orgolios, cu o putere de muncă sensibil peste medie, Nicolaescu a fost, dincolo de orice considerente [1], un fenomen, unic în cinematografia română [2]. A încercat mai toate genurile, simţind nevoia să se „legitimeze” ca cineast şi prin altfel de filme decât cele care i-au adus notorietatea şi succesul de public, filme „serioase”, să le numim psihologice, iar rezultatele nu sunt de ignorat. Se înscriu pe această direcţie: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972, după nuvela Moartea lui Ipu de Titus Popovici), Osânda (1976, ecranizare a romanului Velerim şi veler Doamne de Victor Ion Popa) şi Ciuleandra (1985), acesta din urmă constituind şi subiectul rândurilor care urmează, fiind o nouă adaptare cinematografică a romanului omonim al lui Liviu Rebreanu, după cea din 1930, coproducţie româno-germană pe un scenariu de şi în regia lui Martin Berger.
Pornind de la un scenariu scris împreună cu Anuşavan Salamanian, Sergiu Nicolaescu, ajuns într-o fază de maximă recunoaştere, mai bine spus de popularitate, pare a se autocontempla pe ecran, chiar dacă nu se autodistribuie în film, cu mulţumirea de sine a celui care nu mai are timp să privească în jur. Deşi ambiţios, deşi corect „pus în pagină”, deşi pasabil, Ciuleandra rămâne o peliculă ilustrativă, o transcriere pentru „uz general”, în „benzi desenate”, a cărţii. Filmul urmează destul de fidel naraţiunea – uciderea Mădălinei de către Puiu Faraga, internarea acestuia la ospiciu, „obedienţa” lui Puiu faţă de tatăl său care îi alege drept soţie o ţărancă pentru a primeni sângele ostenit, subţiat al familiei ş.a.m.d. – dar se îndepărtează de substanţa prozei prin sinuciderea lui Puiu, ignorând degajat nebunia acestuia – consecinţă şi pedeapsă a degenerării – cu care se încheie romanul: „Nicolaescu reintegrează crima, eludată în versiunea lui Berger, dar înlătură cu totul nebunia, adâncind, mai aproape de izvorul literar, elementele sociale ale istoriei, dar şi simplificând-o psihologic. Că în venele fiului pulsează «osteneala generaţiilor duse» se declară, nu se vede. Pregătirea (desprinderea din mâlul amintirilor a unor imagini din ce în ce mai limpezi), abuziv lungită şi urmată de deznodământul precipitat, duce la un dezechilibru dramaturgic” [3]. Filmul este de reţinut mai ales prin distribuţia majoritar bine aleasă, dar insuficient valorificată: Ion Riţiu (Puiu Faraga), de o virilitate superficială, care maschează germenele degenerescenţei, această din urmă nuanţă potenţială a interpretării actorului fiind ignorată; Anca Nicola (Mădălina), fragilă şi de o frumuseţe elaborată, în sensul de construită, aşa cum era şi personajul cărţii, „mutat” în câţiva ani dintr-un sat sărăcăcios în înalta societate; Ştefan Iordache (doctorul Aioanei), reţinut, de o sobrietate aproape scorţoasă, cel mai bine „exploatat” regizoral. Gheorghe Cozorici (Policarp Faraga) este doar o prezenţă ilustrativă.
Ciuleandra lui Sergiu Nicolaescu este un film onorabil, dar departe de vârful adaptărilor cinematografice după Liviu Rebreanu, cel mai ecranizat scriitor român după I.L. Caragiale, care rămâne inegalabilul, deocamdată, Pădurea spânzuraţilor, filmul din 1965 al lui Liviu Ciulei şi Titus Popovici. 

[1] „[…] Sergiu Nicolaescu îşi construieşte cariera cu sârguinţă şi obedienţă faţă de autorităţi, chiar dacă nu se angajează sau nu este implicat în funcţii publice de prim rang” (Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiştii. 2345 [de] cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri, Ed. Meronia, Bucureşti, 2013, pp. 386-387).
[2] „[…] la un examen binevoitor al istoriei, filmele sale exprimă, cum arăta critica, «instinct filmic şi mai ales o riguroasă stăpânire a meseriei» (Manuela Cernat), dovedind că cineastul a fost unul «dintre cei rari, care cunosc măsura fizică a spaţiului şi a timpului, mai mult, se pricep să proporţioneze armonios şi eficient imaginea audio-vizuală» (Florian Potra). În rest, mai mult decât probabil, filmele sale vor suscita şi în viitorul previzibil atât contestări categorice, cât şi exerciţii de adulaţie perseverente” (Ibidem, p. 387).
[3] Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, ed. a II-a, Bucureşti-Chişinău, Ed. Litera Internaţional, pp. 49-50.

Autor: Ioan-Pavel Azap