Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Germania hitleristă reflectată în presa interbelică din Transilvania

Germania hitleristă reflectată în presa interbelică din Transilvania

Octombrie 2017

Politica îndrăzneaţă şi lipsită de scrupule a lui Adolf Hitler și a Partidului Naționalist-Socialist din Germania a adus după sine una din cele mai mari atrocităţi din istorie. Presa românească din Transilvania a urmărit cu multă atenţie desfăşurarea evenimentelor din Germania interbelică. Animat de spiritul revanşard, regimul instaurat în Germania în 1933, şi-a impus politica agresivă în Europa, care a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial și a pus în aplicare planuri de lichidare a adversarilor politici şi de exterminare în masă a evreilor.
Prezenta lucrare examinează modul în care presa scrisă a perioadei interbelice din Transilvania a abordat diferite subiecte privind Germania hitleristă. Intenţiile politice agresive ale Führerului au provocat îngrijorare și în rândurile gazetarilor transilvăneni. 
În perioada interbelică, presa din Transilvania a fost extrem de numeroasă şi variată, înregistrând un avânt fără precedent. Toate periodicele s-au implicat în probleme esențiale ale societății, ele fiind un factor esențial în formarea și dirijarea opiniei publice. Dintre publicațiile periodice care au alocat numeroase articole referitoare la Germania hitleristă amintim revistele: „Biserica și Școala” (Arad), „Cele Trei Crişuri” (Oradea), „Cultura Creștină” (Blaj), „Gând Românesc” (Cluj), „Observatorul” (Beiuş), „Revista Economică” (Sibiu), „Societatea de Mâine” (Cluj până în anul 1934), „Țara de Mâine” (Cluj), „Viața Ilustrată” (Sibiu) și „Vieața Creștină” (Cluj); respectiv ziarele: „Chemarea Tinerimei Române” (Cluj), „Dumineca” (Sighetu Marmației), „Renașterea” (Cluj), „Românul” (Arad), „Unirea: foaie bisericească-politică” (Blaj) și „Unirea Poporului” (Blaj). Au fost tratate aspecte referitoare la doctrina național-socialistă, ascensiunea mișcării naziste, consolidarea puterii Führerului, încălcarea sistematică a tratatelor internaționale, persecuția evreilor, politică externă agresivă. De asemenea, jurnaliștii din Transilvania și-au exprimat consternarea față de simpatia pentru hitlerism a unor politicieni români.

Regimul dictatorial și consolidarea puterii lui Hitler
O prezentare a mișcării și doctrinei național-socialiste din Germania a fost publicată în revista de cultură „Observatorul”, semnată cu pseudonimul Demarly: „Mişcarea politico-religioasă cunoscută sub numele de rasism sau aryan s-a născut din învălmăşeala care urma în Germania pacea şi revoluţia. Ea a prins rădăcini mai ales în 1924 sub conducerea lui Adolf Hitler, considerat de către tinerimea germană drept un zeu. Caracteristica ei esenţială era lupta împotriva tuturor elementelor de naţionalitate germană, însă considerate drept străine faţă de adevăratul germanism, fundamentul unităţii acestuia fiind rasa. Cruciada nouă a rasismului era deci îndreptată în contra tuturor duşmanilor interni: comunismul, marxismul, plutocraţia, materialismul, şi semitismul, «tot atâţia paraziţi pe trupul poporului german»”. Potrivit articolului, național-socialiștii s-au remarcat prin susținerea dictaturii și prin opoziţia înverşunată față de Republica de la Weimar: „Rasiştii, din ce în ce apar ca moştenitorii pangermanismului antisemit de înainte de război. Toate grupurile lor, sub diferite etichete, constitue un bloc «de opoziţie naţională». Idealul lor politic ar fi dictatura, o dictatură care ar stabili «libertatea culturală a spiritului german, şi ar aşeza în noul Reich adevăratul creştinism»”1.
În articolul „Între pacte şi adevăr” din bisăptămânalul „Chemarea Tinerimei Române”, profesorul Ovidiu Vassu a conștientizat pericolul reprezentat de Hitler și a prevăzut că ascensiunea mișcării naziste va conduce Europa spre un nou război: „Germania a cărei capacitate de a accepta condiţiile multiplelor tratate, este baza de stabilitate a păcii europene, este astăzi violent bântuită de mişcarea hitleristă. Finalul acestei mişcări se prevede netăgăduit. S-ar putea spune că, azi nimeni nu se îndoieşte de aceasta, este evenimentul care aruncă Europa într-o nouă răspântie”2.
La 30 ianuarie 1933, președintele Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar al Germaniei. În noiembrie 1932, NSDAP a câștigat alegerile, devenind cel mai mare grup parlamentar din Reichstag. Între 30 ianuarie 1933, investirea ca și cancelar al Germaniei, și 2 august 1934, preluarea funcției de Führer, în Germania a avut loc trecerea de la democrație la dictatură. La finalul acestui proces Hitler a deținut toate frâiele puterii.
Într-un articol semnat de Secţiile Asociațiunii Transilvane pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român în „Unirea Poporului” s-a considerat că accederea la putere a lui Hitler a reprezentat tranziția spre dictatură: „În realitate, mişcarea naţional-socialistă din Germania a fost o mişcare a mulţimii, a maselor, a poporului, dacă voiţi, dar după ce Hitler s-a văzut în scaun, el s-a făcut stăpân singur, şi nu mai dă nimic pe voinţa mulţimii care l-a dus la biruinţă. El porunceşte, şi cetăţenii trebuie să-l asculte. Toţi socialiştii şi toţi democraţii nu pot înghiţi din această pricină pe Hitler. El nu mai dă nimic pe constituţie, pe parlament. A desfiinţat toate partidele potrivnice lui. A închis în temniţe pe cei care nu-s de-o părere cu el. A scos din slujbele publice pe evrei, şi pune în locul lor creştini de viţă germană. Trimite în surghiun (peste graniţe) pe cine nu-i place”. De asemenea, articolul a arătat că există similitudini între metodele folosite de sovietici și cele ale naziștilor: „Când citim cele săvârşite de Hitler în Germania, ne amintim că tot aşa s-au purtat în Rusia Lenin şi Troțki, și tot aşa domneşte azi ţarul neîncoronat Stalin. Şi dictatorii Rusiei au ajuns la putere cu ajutorul mulţimilor, pe care apoi, după ce au ajuns în scaunul puterii, nu le-au mai întrebat cum le-ar plăcea să fie guvernate, ci li s-au dat porunci, pe care au trebuit să le împlinească”3.
Incendierea suspectă a clădirii Parlamentului la 27 februarie 1933 și Noaptea Cuțitelor Lungi din 30 iunie 1934 au fost două evenimente prin care Hitler și-a consolidat poziția.
În timpul campaniei electorale din februarie 1933, clădirea Reichstag-ului a fost incendiată, vinovați fiind declarați comuniștii. Ca urmare a incidentului, național-socialiștii au demarat acțiuni de persecuție împotriva social-democraților și comuniștilor, iar printr-un decret de urgență, Hitler a suspendat majoritatea libertăţilor civile şi politice.
Măsurile luate de autorități împotriva comuniștilor au fost prezentate de redactorii de la ziarul Vicariatului Episcopal greco-catolic din Maramureș, „Dumineca”: „Mâini criminale au făcut ca clădirea parlamentului german – Reichstagul – să fie prada flăcărilor. Sumptuoasa clădire azi este numai praf şi cenuşe. În urma dezordinelor, preşedintele republicii Hindenburg, împreună cu cancelarul Hitler au luat măsuri drastice. Au restrâns libertatea omului, introducând starea de asediu cu cea mai mare rigoare. Fiecare individ, care va acţiona împotriva guvernului sau va provoca dizordini sau a atenta împotriva bunurilor statului, pe cale statarială, va fi judecat la moarte. Comuniştii sunt supraveghiați de aproape, neexcepționând nici pe parlamentarii acestui curent politic. Până acuma au fost deținute 130 persoane, toți membri marcanţi ai Partidului Comunist. Aceste măsuri de o rigoare excepţională au nemulţumit pe comunişti şi după spusele unor călători, războiul civil în Germania este în toi”4. 
Profesorul Ilie Cristea, cunoscut simpatizant al mişcării comuniste, în articolul „«Revoluţia» lui Hitler” din „Societatea de Mâine” a arătat că bilanțul primelor șase luni de guvernare național-socialistă a fost catastrofal, atât din punct de vedere politic, cât și economic. Autorul a taxat recompensarea marilor capitalişti din Germania de către Hitler: „Diversiunea hitleristă ne apare astăzi ca una din cele mai mari şi mai îndrăzneţe escrocherii ale istoriei. În montarea ei, marea burghezie şi junkenismul prusac şi-au întrebuinţat tot fondul de infamie şi perversitate. În sprijinul afirmaţiei noastre, ne referim la un singur fapt: partidul, care se intitulează «socialist» după şase luni de guvernare, când se crede solid înscăunat, încredințează conducerea întregii economii germane, unui consiliu superior compus exclusiv din magnații industriei și ai finanței. Krupp von Bohlen chemat să realizeze socialismul – înseamnă o depăşire a grotescului! Poporul german plăteşte astăzi cu suferinţi crunte, lipsa lui de simţ politic”. În continuare, publicistul a caracterizat programul lui Hitler drept incoerent: „Experimentul hitlerist nu era cu putinţă fără îngustimea de spirit (mai pe româneşte: prostia) micii burghezii germane, care i-a dat baza socială. Programul lui Hitler este de esenţă pur demagogică, vorbind pe gustul tuturor categoriilor sociale, însăşi titulatura partidului, împreunând două adjective (naţional şi socialist) care se exclud, dovedeşte intenţia neonestă de a se induce cât mai multă lume, bineînţeles ignorantă şi naivă. Căci, la spiritele critice, el nu putea provoca decât zâmbete. Dacă un desenator ar vrea să exprime printr-o imagine sau simbol toată confuzia naţional-socialistă, el ar trebui să recurgă la un monstru cu cap de cal, trup de peşte şi picioare de gâscă”. Nici în politica externă, național-socialiștii nu au avut rezultate bune, după Ilie Cristea: „Cu ambiţiile-i umflate, în comică disproporţie cu forța-i reală, guvernul hitlerist s-a făcut de râs; cu aroganţa şi agresivitatea şi-a înstrăinat toate simpatiile; cu lipsa-i de tact şi de supleţe, a lăsat numai impresii penibile. Niciodată poate în istoria sa, poporul german n-a fost aşa de izolat ca astăzi. Chiar membrii partidului naţional-socialist recunosc că un război, în asemenea condiţii, ar fi o pură nebunie”. În finalul articolului, autorul a arătat din ce consta „revoluția” lui Hitler: „Ca să-şi asigure puterea «totală», Hitler a desfiinţat autonomia statelor germane, a distrus deci particularismul german, forţă eminamente reacţionară. În acelaşi scop, a lichidat toate partidele burgheze plus social-democraţia, obligând pe toţi cetăţenii germani să se pronunţe pentru sau contra regimului. Celebra, legalitate germană, scut al tuturor guvernelor până la Hitler, a fost călcată cu voluptate în picioare”5.
În vara anului 1934, sub pretextul prevenirii unui puci, conducătorii cămăşilor brune, trupele paramilitare naziste, au fost asasinați cu ajutorul armatei germane. În timp ce majoritatea publicațiilor au prezentat filmul evenimentelor din 30 iunie 1934, respectiv din Noaptea Cuţitelor Lungi, redactorii de la „Unirea: foaie bisericească-politică” au întâmpinat, cu ironie, suprimarea opoziției interne din cadrul partidului nazist în articolul „Hitleriada”: „Vara de obicei e plictiseală. «Sezon de castraveţi» pentru presă şi public. «Frumosul Adolf» s-a însărcinat să schimbe tradiţia. A aranjat, în 30 iunie noaptea, un spectacol cum n-a văzut Europa nici în cele mai senzaţionale filme. În rezumat: «Führerul» a coborât din aeroplan şi a început a descărca gloanţe de revolver în capetele celor mai buni prietini și tovarăşi ai săi. Numărul celor «sinucişi» în felul acesta variază între 3 şi 300. Aleşi pe sprânceană: cei mai de seamă conducători ai «trupelor de asalt», care au adus pe Hitler în fruntea ţării, lotul cu viteză uluitoare, lotul pentru a salva «patria» de primejdia unui război civil, pe care l-ar fi deslănţuit planul blasfem al complotiştilor pedepsiţi: de-a înlătura pe Hitler de la cârmă. Lumea a rămas, fireşte, înmărmurită. Mai ales că printre cei suprimaţi fără judecată se găsesc oameni de mare valoare și de pilduitoare probitate, cum a fost admirabilul creştin Klausener. Mulţi nu-şi pot explica nici astăzi enigma acestei barbarii spectaculoase, la un popor civilizat și legalist ca germanii. Ea este totuşi teribil de logică. La temeiul delirului naţional, în care trăieşte Germania de ani de zile, stă religia forţei şi a violenţei”6.
Prin introducerea serviciului militar obligatoriu și prin reînarmare, Germania nazistă a încălcat restricțiile impuse prin Tratatul de Pace de la Versailles.
Creșterea efectivelor armatei germane a provocat îngrijorare și printre redactorii de la „Renașterea”, organ oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului și Clujului: „Actul neaşteptat prin care Hitler a înfiinţat deodată 12 corpuri de armată în Germania, violând făţiş tratatul de la Versailles, a provocat o adevărată stupoare în toate statele din Europa şi America. Nimenea nu s-a aşteptat la această faptă, care poate ascunde germenii unor primejdii nebănuite pentru pacea lumii. Se pare, că faimosul plebiscit din Saar a aţâţat toate poftele dictatorului Hitler, care nu vrea să se mai oprească din drumul marilor lovituri. De la călcarea clauzelor militare de azi, pasul nu-i prea departe la călcarea clauzelor teritoriale ale tratatului de pace, ceea ce înseamnă război inevitabil”7.
„Viața Ilustrată” a arătat că încălcarea tratatelor internaționale de către Germania încurajează mișcările revizioniste: „Atmosfera internaţională a fost tulburată recent de bomba care a făcut explozie în ţara tuturor surprizelor, în Germania. Guvernul Reichului a hotărât să reintroducă serviciul militar obligator pentru cetăţenii săi, în cadrul unei armate alcătuite din douăsprezeci corpuri de armată cu treizeci şi şase de divizii. Fireşte, măsura luată de guvernul lui Hitler calcă dispoziţiile tratatului de pace de la Versailles şi însemnează că Germania e hotărâtă să se înarmeze după propriul ei plac, nemaiţinând seamă de nici o oprelişte a vreunui tratat. Pentru care pricină lumea politică internaţională s-a tulburat foarte. Şi ea nu s-a liniştit nici după declaraţiile cancelarului german, care a ţinut să precizeze, imediat după senzaţionala hotărâre, că nu are nici un gând războinic, şi că e gata să trateze cu oricine problema consolidării păcii... dar nu poate să renunţe la egalitatea cu celelalte mari puteri în ceea ce priveşte înarmarea. Şi, probabil, apele internaţionale se vor tulbura şi mai mult, fiindcă după cea mai elementară socoteală, Germania va continua să calce tratatul de la Versailles şi în alte puncte. De-o pildă în chestia Anschlussului, în chestia coridorului Danzig etc. şi-şi va reclama apoi şi mai zgomotos retrocedarea coloniilor pierdute prin acelaşi tratat de pace. Şi uite aşa se vor încurca iţele tot mai mult. Fiindcă «marii aliaţi» nu s-au prea distins până acum printr-o prea impresionantă solidaritate faţă de Germania. Cum nu se disting nici astăzi. Şi te pomeneşti, că micii revizionişti – ungurii, bulgarii şi austriacii – vor prinde şi ei curaj şi-or încerca să urmeze pilda Germaniei”8.
În 1936, germanii au ocupat zona demilitarizată Renania, încălcând Pactul renan de garanție din 1925, care asigura inviolabilitatea granițelor franco-germano-belgiene. După remilitarizarea Renaniei la 7 martie 1936, gazetarii de la revista editată de Mitropolia Română Unită cu Roma, „Cultura Creștină” au scris că pacea în Europa este în primejdie, iar tratatele internaționale nu mai au valoare: „Europa trece din nou prin spaimele morţii. Deasupra ei se adună nori grei, vestitori de furtună. Armata lui Hitler a ocupat zona demilitarizată a Renaniei. Tratatele de pace, precum cel de la Locarno, propus şi aprobat solemn şi liber de Germania, s-au arătat, încă o dată, simple petece de hârtie. Gestul prusac este o făţişe provocare. Justificarea invocată de Hitler este vorbărie goală. Pactul franco-sovietic nu poate fi socotit drept violare a pactului locarnian, din moment ce Germania a fost invitată să intre şi ea în această convenţie. De altfel, Franţa l-a încheiat cu ştirea şi aprobarea puterilor garante şi e gata şi acum să primească judecata curţii internaţionale de justiţie din Haga. Ceea ce Germania refuză, Hitler invocă, apoi, onoarea germană, care nu mai poate tolera să nu fie tratată pe picior de absolută egalitate cu celelalte ţări suverane. Dar întâia datorie de onoare este respectarea cuvântului dat şi a tratatelor încheiate. Mai ales dacă ele s-au făcut cu întregul şi liberul tău consens”9.
Pentru „Viața Ilustrată”, ocuparea militară a Renaniei s-a datorat ambiţiilor lui Hitler de a restitui Germaniei poziţia de mare putere: „Gestul Führerului a izvorât din voința poporului german de a se înstăpâni integral peste întreg teritoriul Reichului, împotriva oricăror tratate de la Versailles, de la Locarno sau de-aiurea. E o satisfacţie pe care şi-a luat-o spontan orgoliul național-socialist german şi un răspuns drastic la pactul franco-sovietic ratificat de curând de parlamentul francez. Aşa-l justifică Hitler, care îndată după ocuparea militară a Renaniei, a făcut o ofertă de pace prin pacte pe 25 de ani tuturor vecinilor săi, cu condiția recunoaşterii egalităţii Reichului cu celelalte mari puteri şi cu promisiunea de a reintra apoi în Societatea Naţiunilor”9.
Redactorii de la „Unirea Poporului” au susținut că în urma reintroducerii serviciului militar obligatoriu, Germania a devenit cea mai puternică ţară din Europa: „În ziua de 24 august, cancelarul Hitler a semnat un decret prin care toţi tinerii germani sunt obligaţi să facă doi ani de serviciu militar în loc de unul cât se făcea până acum. Germania avea până în prezent şase sute de mii de soldaţi dintre care trei sute de mii recruţi, restul angajaţi. Prin decretul cel nou, armata germană atinge numărul de un milion de soldaţi sub arme şi devine astfel cea mai puternică armată din Europa”10.

Persecuția evreilor 
Schimbările de ordin politic din ianuarie 1933 au avut grave consecinţe pentru evrei, acuzaţi pentru toate relele naţiunii germane. Național-socialiștii au transformat persecuția evreilor într-o activitate de stat, printr-o legislație antisemitică și prin acțiuni direcționate de la centru. Legile rasiale de la Nürnberg din 1935 au anulat toate drepturile politice ale evreilor și au stabilit cadrul legal pentru excluderea evreilor.
Prima măsură antisemită a fost surprinsă de presa din Transilvania. Gazetarii de la „Dumineca” au prezentat decizia oficială luată de ministrul propagandei, Joseph Goebbels, la l aprilie 1933, de boicotare a magazinelor evreieşti din Germania: „Partidul lui Hitler, ajungând în Germania la putere, a şi început persecuţiile împotriva evreilor. S-a dat un ordin, ca comercianţii evrei să fie boicotaţi, adică adevăraţii patrioţi să nu cumpere de la ei nimic. Acestui boicot, evreii din ţările străine au răspuns cu aceea, că nici ei nu au cumpărat nimica de la negustorii germani”11.
„Unirea Poporului” a relatat despre campania antisemită din Germania, respectiv lupta „sub flamura steagului cu crucea încârligată (svastica) contra evreilor”: „Văzând că în străinătate se scrie mult și rău despre prigonirile şi nelegiuirile guvernului său naţional, Hitler a aruncat vina pe jidani, ca Nero pe creştini, când cu aprinderea Romei. Fiindcă închisorile nu-s destul de multe ca să încheapă pe toţi contrarii fascismului german, Hitler şi partidul său au hotărât să se răzbune împotriva evreilor, boicotându-i, adică nemaiintrând în prăvăliile lor ca să mai cumpere nimic”12.
Urmare a boicotării evreilor care practicau meserii liberale și a „reformării” serviciilor civile în Germania prin care evreii nu mai puteau să deţină posturi în instituțiile publice, redactorii de la „Unirea Poporului” au scris despre situația profesorilor: „Toată lumea are ochii aţintiţi asupra lui Hitler şi a isprăvurilor lui, care vrea să cureţe Germania lui de tot ceea ce este străin şi nesupus naţionaliştilor. Hitler a pornit o goană aprigă mai ales împotriva evreilor pe care îi scoate din toate slujbele şi îi ţine sub ochi, sub cuvânt că ei nu sunt prietenii naţiei germane. Pe profesorii evrei îi alungă de prin şcoli şi nu-i îngăduie să mai rămâie la catedrele lor”13.
Treptat, evreii germani și-au pierdut toate drepturile, fiind deposedați de proprietăți și obligați să emigreze. Într-un articol despre plecarea evreilor din Germania, „Unirea Poporului” a prezentat cifrele programului de emigrare forțată și a susținut că națiunile străine făceau dificilă plecarea evreilor din țara lui Hitler: „După datele, pe care le dau gazetele nemţeşti, din 1933, de la venirea lui Hitler la putere şi până în 1936 au plecat din Germania peste 100.000 de evrei. Din aceştia o parte s-au dus în America, iar ceilalţi în Palestina. În anii 1936 şi 1937 numărul evreilor care au părăsit Germania a scăzut simţitor şi numai foarte puţini s-au mai dus în Palestina. Germanii se arată tare nemulţumiţi de aceasta. Ei ar vrea să se scape cât mai repede de toţi evreii. Ţările străine în care s-au refugiat evreii nu mai vreau nici ele să-i primească. Olanda a arătat că până acum a primit peste 25.000 de refugiaţi evrei şi un număr mai mare i-ar primejdui bunăstarea populaţiei de baştină. Acum se zvoneşte că d. Hitler ar vrea să facă din Viena un oraş fără evrei. Pentru aceasta a poruncit evreilor din Viena să părăsească oraşul şi să se aşeze în altă ţară. Aceştia au cerut guvernului englez să-i lase să se aşeze în coloniile engleze”14.
Asasinarea lui Ernst vom Rath, pretextul pogromurilor pe scară largă împotriva evreilor din Kristallnacht (Noaptea de Cristal), a fost prezentată pe larg în presa din Transilvania. La 7 noiembrie 1938, un tânăr evreu a împușcat un angajat al ambasadei Germaniei de la Paris. În urma decesului diplomatului german, Hitler a acționat fără ezitare, cerându-le concetățenilor săi să se răzbune pe evreii care locuiau în Germania, moment care a marcat începutul Holocaustului.
„Unirea Poporului” a prezentat desfășurarea evenimentelor de la începutul lui noiembrie 1938: „În săptămâna trecută, a fost omorât în localul ambasadei germane din Paris, secretarul Legaţiei von Rath. Ucigaşul este un jidan polonez, Grynspzan, fugit din ţara lui şi ajuns la Paris. El a pătruns în localul ambasadei şi a cerut să i-se dea voie să vorbească cu secretarul vom Rath. Fiind primit, a scos un revolver şi a tras două gloanţe asupra secretarului. Un glonte l-a lovit pe acesta în umăr, iar celalalt în ficat. Ucigaşul care are numai 17 ani a fost prins şi dus la poliţie. Acolo a mărturisit că este evreu, supus polonez şi că prin fapta lui el a vrut să răzbune pe toţi evreii polonezi alungați din Germania. În urma rănilor primite, secretarul von Rath a murit”. În continuare au fost prezentate represaliile de amploare întreprinse de naziști în 9 noiembrie 1938: „La Berlin, München şi Köln au fost aprinse şi dărâmate mai multe sinagoge şi prăvălii jidoveşti. Mii de evrei au fost arestaţi. Evreii din Berlin au fost duşi în lagărele de concentrare. Mişcările împotriva evreilor s-au întins şi la Viena, unde au fost arse mai multe sinagogi şi arestaţi peste cinci mii de evrei”16.

Politica expansionistă
După venirea lui Adolf Hitler la putere, obiectivele politicii externe ale Germaniei au depăşit sfera revizionistă. Pe lângă anularea prevederilor Tratatului de la Versailles, Hitler viza să integreze în Reich toate popoarele de „cultură germanică” și să cucerească un „spaţiu vital” în Est, necesar dezvoltării rasei superioare. Politica agresivă a regimului nazist, care a pus în pericol integritatea, independenţa şi suveranitatea multor state, a fost inițial tolerată de marile puteri occidentale în încercarea de a evita izbucnirea unui nou război în Europa. Însa invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939 a demonstrat că diplomația era inutilă.
Având în vedere faptul că mișcarea revizionistă din Europa a primit un puternic impuls dupa accederea la putere a lui Hitler, „Unirea Poporului” a tras un semnal de alarmă asupra revanşismului specific politicii hitleriste: „Pe noi românii, triumful şi isprăvile lui Hitler nu prea trebuie să ne îmbucure, deoarece hitlerismul înseamnă renaşterea vechiului militarism german, înseamnă lupta pentru revizuirea tratatelor şi împingerea popoarelor Europei la un nou război”17.
Caius Bardoşi, diplomat și doctor în drept, a arătat în revista „Gând Românesc” că în urma ascensiunii naziștilor, diplomația Germaniei a ajuns într-un greu impas. „Reflexul actelor politice ale revoluţiei hitleriste s-a resimţit în toată viaţa internaţională. Ecoul lozincelor rasiste, antidemocratice şi antiliberale s-a repercutat în întreaga presă mondială, stăpânită de finanţa evreiască şi de concepţiile umanitariste. Al Treilea Reich este Imperiul lui Hitler, visat şi preconizat de cancelarul dictator. Primul act al diplomaţiei hitleriste a fost restaurarea vechei «Machtpolitik» de nuanţă wilhelmiană. Exaltarea naţionalismului rasist a produs o renaştere a imperialismului şi militarismului prusac. Lent şi deghizat, înarmarea Germaniei s-a început pe toate liniile. Proiectele de expansiune ale hitlerismului sunt încă necristalizate. Ele sunt însă în curs de fermentare agitată”, a scris Bardoși, analizând direcțiile principale ale politicii hitleriste. În continuare, semnatarul articolului a susținut că atitudinea conciliantă şi pacifistă a țărilor democratice față de Germania a ajuns la final: „Atitudinea conciliantă şi simpatizantă a Marilor Puteri s-a schimbat brusc într-o teamă alarmată şi într-o ostilitate deschisă, Franţa obsedată de amintirile invaziei războinice şi stăpânită de preocupările ei de securitate, a unit, în faţa revanşardismului german, toate forţele de dreapta şi de stânga, într-o puternică solidaritate defensivă. Ea îşi sporeşte armamentele şi înalţă gigantice construcţii de apărare de-a lungul frontierelor. Anglia, temându-se de recrudescenţa ambiţiilor navale şi coloniale ale Germaniei, se raliază Franţei, bomba declaraţiilor lui Hugenberg, făcute la conferinţa de la Londra, în sensul că Germania aspiră la teritorii ruseşti, pentru colonizarea suprapopulaţiei sale, se apropie de Franţa, ca înainte de războiul mondial. Italia, cu toate afinităţile ideologice ale fascismului şi nazismului şi cu toată asemănarea tendinţelor revizioniste, se găseşte în antagonism inevitabil cu Germania, atunci când este vorba de «Anschluss»-ul Austriei şi de expansiunea germană în Europa Centrală şi în Balcani. În Statele Unite, tendinţele antisemite şi naţionalismul economic al hitlerismului au provocat o bruscă răcire a simpatiilor filogermane”. Bardoşi a consemnat și intențiile lui Hitler de creare a unui Reich care să-i cuprindă pe toți membrii poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei, arătând poziția față de imperialismul hitlerist a statelor care aveau minorităţi de limbă germană: „Pangermanismul, adică politica de înglobare a tuturor teritoriilor locuite de popoare germane în al III-lea Reich, a alarmat şi micile şi neutralele popoare limitrofe. Alarma începe în ţările baltice şi în ţările scandinave şi, mai ales în Danemarca (din cauza Schlesvigului). Se continuă în Olanda. Devine accentuată în Belgia, din pricina incursiunilor ultragioase de-a lungul frontierelor germane şi se prezintă gravă în Elveţia unde hitlerismul aspiră la teritoriile locuite de elveţienii germani. În proporţii şi mai serioase în Austria, pentru că «Anschluss»-ul forţat este considerat ca un pericol de simplă anexare şi prusificare. Poate că «Anschluss»-ul este o necesitate economică şi politică pentru Austria şi nu este exclus ca el să se producă mai curând sau mai târziu. Totuşi, constelaţia internaţională şi atitudinea guvernului austriac sunt opuse actelor de provocare violentă ale politicii hitleriste. În general, politica de violare a frontierelor sau tolerarea ei oficială, constituie o gravă greşeală diplomatică ce nu poate decât să complice situaţiunea Germaniei”18.
Mișcarea politică vizând alipirea Austriei la Germania, dezvoltată după preluarea puterii de către Hitler și sprijinirea austriecilor pro-germani și național-socialiștilor vienezi nu a fost văzută cu ochi buni de redactorii de la „Societatea de Mâine”: „Ceea ce am prevăzut cu privire la hitlerismul sălbatic şi expansiv, se desenează în forme tot mai limpezi: naţional-socialismul Germaniei vrea în mod deschis să înghită Austria. Anschluss-ul n-ar mai fi o chestiune de sufragiu popular, ci o lovitură de forţă brutală. Hitler apucase doar pe un drum cu ocol. Voise ca sarcina asta să şi-o ia adepţii din Austria. Naţional-socialiştii din Austria trebuiau întăriţi, subvenţionaţi, încurajaţi și chiar înarmaţi pentru a cuceri forţa de stat. Intervenţia Germaniei hitleriste trebuia să se facă doar în faza lucrului gata. Fiindcă însă Austria înţelege să se împotriviască oricărui atac brutal al fascismului, amărăciunea caporalului Hitler e evidentă. Hitler e impacient. Dă ordine să se împuşte jandarmi austriaci și vrea să impresioneze prin mijloace teroriste. Îşi dă pe faţă tendinţa de a acapara Austria în orice chip. Marile puteri nu sunt mai puţin prezente, ci prin demersuri categorice la Berlin silesc pe Hitler, să bată în retragere. De formă Hitler cedează”19.
În martie 1938, în urma Anschlussului, Austria a fost anexată de Reich. Până în 1939 Hitler avea să demonstreze că naţiunile vestice puteau fi sfidate fără nicio primejdie. Alipirea republicii austriece la Germania impusă de Hitler a stârnit polemici în presa transilvăneană.
Revista Episcopiei Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, „Biserica și Școala” a comparat dispariția Austriei cu dezmembrarea statului polonez de-a lungul istoriei și a caracterizat-o drept o înfrângere a catolicismului: „«Finis – Austriae», putem spune şi noi, aplicând dictonul cunoscut, ce fusese rostit la adresa Poloniei de odinioară, trecută prin trei sfărâmări, de pe urma politicii de intoleranță religioasă, ce a caracterizat-o în veacurile trecute. Austria, chemată la fiinţă odinioară, pentru a slugi – ceea ce a şi făcut-o cu credinţă – interesele Catolicismului agresiv împotriva Ortodoxiei, a ajuns, în mod iremediabil, în zilele trecute, la aceeaşi soartă de desfiinţare politică. Cu o esenţială deosebire, însă, în raport cu Polonia. Polonia reprezenta şi o naţiune deosebită; pe când Austria – un fragment de popor german şi unealtă politică şi de cucerire eclesiastică în mâna Papalităţii, cum era şi statul ungar – a fost desfiinţată, prin contopire în marele «Reich» german, restabilindu-se astfel, pe drept cuvânt, şi unitatea politică a națiunii germane. Mâna de fier a führerului Hitler – prin această încorporare a Austriei, pentru totdeauna – a pecetluit ca într-un sicriu al morţii, nădejdile Papismului, de reînvierea Austriei care aşa de bine a servit, veacuri de-a rândul, în Orient, dimpreună cu Ungaria de odinioară, expansiunea Catolicismului, cu aspect austriac mai întâi şi, după aceea, în tricolor unguresc”20.
În replică la articolele în care s-a susținut că prin Anchsluss s-a dat o lovitură catolicismului sau evreilor, gazetarii de la „Unirea: foaie bisericească-politică” au susținut că acțiunea din martie 1938 a fost o amenințare gravă la adresa păcii europene și s-au arătat indignați de atitudinea unor conaționali: „S-au schimbat domnii în Austria şi s-au găsit tocmai în România deştepţi care să se bucure de acest triumf hoţesc al hitlerismului. Şi n-au avut românii-nazişti nici măcar pudoarea ori prudenţa de a-şi ascunde fericirea. Au trâmbiţat-o la toate răspântiile, cu toate sursele şi cu toate resursele cerebrale şi vocale de care dispuneau. Trebuia doar să afle toată lumea grozava ispravă: ultimul bastion al catolicismului s-a prăbuşit – pentru unii; încă o cetăţuie a lui Israel a fost dărâmată – pentru alţii! La toate s-au gândit filozofii noştri: la catolicism, la jidovi, la nazism. N-au uitat decât un mic amănunt: România şi interesele românismului”21.
Colonelul George Bacaloglu, directorul revistei „Cele Trei Crişuri” a prezentat Anchlussul ca și un act de justiţie: „Problema Anschlussului austriac, ceară topită de focul german, a dispărut de la ordinea zilei fără multă trudă, fără pic de sânge războinic vărsat, preparat şi sprijinit de noul cancelar Inckart, intrat la treburile ministerului de interne în guvernul Schussnig. Programul a fost executat de forța germană – focul – după planul stabilit pe note. Prin această nouă cucerire teritorială, în dispreţul tratatelor – supranumite petice de hârtie – în virtutea drepturilor etnice, Germania şi-a făcut singură dreptate. A fost oare tot o revoluţie spirituală, ca în Italia? Aceste state naţionaliste, Germania şi Italia, prin excelenţă dinamice, se găsesc în plin marş de cuceriri, de fapt triumfătoare, faţă de măruntele state de ceară. Aceasta este soarta popoarelor mici, a celor slabe, lipsite de forța de apărare, de conducere unică, de lipsa de solidaritate, soarta popoarelor şovăitoare ”22.
„Viața Ilustrată” a prezentat Anchlussul și plebiscitul aprobat cu o majoritate covârșitoare drept o demonstraţie de forţă a regimului lui Hitler: „Plebiscitul german de la 10 aprilie a dat un rezultat de 99 la sută în favorul Anschlussului şi al politicii hitleriste. Faptul are o însemnătate excepţională şi învederează unitatea şi solidaritatea exemplară a poporului german. Metoda plebiscitară a dat dlui Hitler cea mai mare putere dictatorială din lume. De aceea nu e mirare că dsa se simte fericit şi a putut să declare că ora istorică în care a luat cunoştinţă de rezultatul plebiscitului a fost cea mai mândră din viaţa lui”23.
După anexarea Austriei, Hitler a început să pună presiune asupra Cehoslovaciei și a reușit să obțină sprijinul nativilor germani din Regiunea Sudetă, profitând de nemulțumirile acestora. Agresiunile Germaniei împotriva Cehoslovaciei, respectiv criza cehoslovacă, soluţionată prin Acordul de la München de la 29 septembrie 1938, prin care Regiunea Sudetă a intrat în componenţa Germaniei, şi ocuparea Cehoslovaciei, secesiunea Slovaciei, includerea în Reich sub forma unui protectorat a Boemiei şi Moraviei la 15 martie 1939 au constituit acţiuni care au provocat o mare îngrijorare la nivelul opiniei publice din Transilvania. Redactorii au arătat că, în perioada agresiunilor contra statului cehoslovac, războiul în Europa a fost amânat, dar în niciun caz evitat.
Situația încordată ca urmare a discursului lui Hitler de la Nürnberg din 12 septembrie 1938, a fost surprinsă de „Unirea Poporului”: „La Nürnberg în Germania, Hitler a rostit un răsunător discurs, care a tulburat adânc întreagă lumea. Declaraţiile pe care le-a făcut acolo, numai a declaraţii de pace nu seamănă şi sunt mai mult nişte declaraţii de război. A spus lămurit lumii întregi că, dacă Cehoslovacia nu face dreptate germanilor, le-o va face el. A vorbit apoi de puterea mare a armatei germane, de întăriturile de război pe care le-a făcut, uriaşe ziduri de oţel şi beton, în faţa cărora aşteaptă întreg poporul german înarmat. Cum era şi de aşteptat, discursul său a sporit şi mai mult îngrijorarea şi neliniştea, a fost petrolul aruncat în foc, ca să mărească bobotaia. La acestea s-au mai alăturat şi declaraţiile dlui Mussolini, care a dat dreptate Germanilor şi a spus că în Cehoslovacia numai printr-un plebiscit s-ar linişti lucrurile. Lumea s-a simţit în aceste zile mai aproape de război ca oricând”. De asemenea au prezentat situația din Cehoslovacia și revolta germanilor sudeți, care a fost rapid reprimată de guvernul cehoslovac: „În urma discursului dlui Hitler situaţia în Cehoslovacia a devenit şi mai încordată. Sudeţii au rupt legăturile cu guvernul cehoslovac. În multe părţi au avut loc ciocniri sângeroase între sudeţi şi trupele cehoslovace. În continuu sudeţii trec în grupuri mari în Germania. Până acum se spune că ar fi trecut graniţa mai multe mii. Guvernul cehoslovac a luat aspre măsuri pentru stabilirea ordinei şi a început să mobilizeze soldaţi. Sudeţii au început să se înarmeze şi ei şi au declarat că îşi vor alcătui corpul lor de apărare. Care va fi sfârşitul acestei situaţii apăsătoare, e greu de spus. Lumea tot mai nădăjduieşte încă într-o limpezire a lucrurilor pe cale paşnică. Poate că Dumnezeu ne va feri de o nouă cumplire şi va face ca pe pământ să coboare din nou pacea şi bună înţelegerea”24.
Deznodământul crizei sudeților, respectiv Conferința de la München a fost prezentată în „Viața Ilustrată”, redactorii considerând că reglementarea internaţională a crizei a salvat pacea pentru moment: „Reprezentanţii celor patru mari puteri europene, dnii Hitler, Mussolini, Chamberlain şi Daladier, după conversaţii de opt ore, taie pur şi simplu nodul gordian. Interesele Cehoslovaciei sunt jertfite şi ale Germaniei satisfăcute. Sudeţii până la 10 octombrie sunt ataşaţi Germaniei, urmând ca în celelalte teritorii cu populaţie germano-cehă să se facă plebiscit sub control internaţional, ca şi în regiunea Saar. Tot acum intervine şi Polonia cu pretenţii categorice asupra teritorului Teschen cu populaţie majoritară polonă. Cehoslovacia în situaţia critică în care se afla, nu putea decât să cedeze. Cu astfel de jertfe marile puteri europene au pus capăt conflictului germano-ceho-polon. Războiul este evitat, dar nu inevitabil”25. Astfel prin acordul de la München, marile democraţii, Franța și Marea Britanie au garantat regimului nazist controlul asupra teritoriilor sudete, după ce Hitler le declarase drept ultimele pretenții teritoriale.
În„Revista Economică”, Eugen Vancu, funcționar la Banca Albina din Sibiu, a prezentat pericolul crizei cehoslovace pentru România și pentru celelalte state est-europene și anume aservirea față de Germania: „Noi românii în special, trebuie să urmărim cu mare băgare de seamă desfăşurarea evenimentelor din Cehoslovacia, deoarece o anexare, sau chiar numai o aliniere a acestei ţări în cadrele intereselor politice şi economice germane, ar aduce cu sine mai curând sau mai târziu, şi cotropirea noastră. Senzul lozincei «Drang nach Osten» nu este doar altceva, decât cucerirea ţărilor din estul Europei, cu scopul de a pune mâna pe bogăţiile şi materiile prime ale acestor ţări. Expansiunea germană a întâmpinat în vest o rezistenţă invincibilă. Energiile germane îşi fac deci vânt spre est, unde rezistenţa e mai slabă, şi unde se pot găsi resurse naturale cu mult mai importante pentru industria germană de război, decât în coloniile pierdute şi aflătoare în mâini atât de ferme ca ale Angliei şi Franţei. Prin cucerirea Europei de Est, nici o blocadă nu ar mai fi primejdioasă pentru Germania, şi alimentele, petrolul şi lemnul nostru ar merge pe căi absolut sigure în Germania. Ar urma apoi o decontare finală cu Franţa şi Anglia. O apreciere justă a acestor posibilităţi ar trebui să fie busola orientării statelor democrate în prezentul conflict dintre Germania şi Cehoslovacia”26.
Gazetarii de la „Unirea Poporului” au arătat că statul cehoslovac a reprezentat un ghimpe de nesuferit în ochii Germaniei și au evidențiat câteva dintre avantajele obținute de Germania în urma acțiunilor din 15 martie 1939: „Prin simpla voință a dlui Hitler, Cehoslovacia a fost ștearsă dintre ţările lumii şi trecută sub domnia cizmei nemţeşti, iar poporul ei înecat în marea neamului german. Spre Cehoslovacia căutau de mult ochii nesăţioşi ai politicii nemţeşti. Prin noua cucerire, dl Hitler a câştigat nespus de mult. A luat tot aurul acestei ţări, 175 miliarde. Afară de aceasta, armele armatei cehoslovace, una din cele mai bine înzestrate armate din Europa, toate au încăput în mâna dlui Hitler, care s-a întărit şi mai mult”. În continuare au constatat eșecul politicii marilor puteri, a conciliatorismului englez şi francez: „Vestea încălcării şi ocupării Cehoslovaciei a produs uimire în întreagă lumea. Marile puteri aliate au văzut în aceasta, călcarea făgăduielilor şi învoielilor de pace din toamnă, de la München. Anglia şi Franţa şi-au văzut, prin această faptă a dlui Hitler, înmormântată toată politica lor de pace şi înţelegere din trecut. Noua stare de lucruri n-a fost recunoscută, nici de Anglia şi nici de Franţa. Cum se vor limpezi lucrările, e greu de spus. Lumea întreagă este într-o fierbere mare şi s-ar putea din ceas în ceas ca războiul să izbucnească”27.
Agresiunile Germaniei din 1938-1939 au arătat în mod clar faptul că Hitler era cel care impune ritmul evenimentelor din Europa. Rolul de lider european pe care Führerul l-a deținut, a fost consemnat și de redactorii de la „Vieața Creștină” în articolul „Toate drumurile duc la... d. Hitler”: „În ultimul timp – în mai puţin de un an, aproape toţi conducătorii de state din Europa sau dacă nu, miniştrii lor de externe au făcut câte o vizită sau mai multe conducătorului Germaniei, d. Hitler. Mulţi, merg să-i cerşească de milă, câte o bucată de ţară de la vecini – cum a făcut Ungaria care a primit o ciosvârtă din fosta Cehoslovacie, mai liniştindu-i-se limbuţia cea mare cu «nedreptatea» ce zice că i s-a făcut de când s-a «fript» în Marele Război. Se spune acum că vizita preşedintelui de guvern bulgar, d. Kiosseivanoff, ar avea acelaşi rost”28.

Curentul hitlerist din România
Gazetarii din Transilvania au denunțat, în mai multe rânduri, pe adepții hitlerismului din România considerând atitudinea lor drept trădare a intereselor naționale. Pe lângă legionarii care prezentau mai multe afinităţi cu ideologia nazistă, au existat și alți politicieni care au promis că vor realiza în România programul lui Hitler din Germania, au abandonat principiile democratice și au susținut îndepărtarea de sistemul tradiţional de alianţe franco-englez şi orientarea politicii externe româneşti către Germania şi Italia.
Militantul antisemit Alexandru C. Cuza a fost criticat pentru discursurile sale rasiste, pentru susținerea acțiunilor de discriminare şi de excludere a evreilor propuse de Hitler și pentru asocierea cu politicianul german și cu prim-ministrul maghiar István Bethlen, susținători ai mișcării revizioniste. „Orice ne-am fi putut imagina despre maestrul antisemit de la Iaşi, afară de situaţia penibilă în care s-a aşezat singur: la braţ cu Bethlen şi Hitler. Cu cei mai crânceni adversari ai unităţii noastre naţionale. Cu cei mai pătimaşi protagonişti ai revizionismului. A, va zice d. prof. Cuza: «dar Hitler şi Bethlen sunt antisemiţi, mă găsesc în aceeaşi linie de acţiune cu ei». Perfect. Numai cât aceşti antisemiți ne urăsc pe noi mai mult decât pe jidani! Ei vor chiar extirparea noastră”29, a scris publicistul Bazil Gruia în „Chemarea Tinerimei Române”, referindu-se la ieşirile retorice ale septuagenarului profesor universitar din Iaşi.
De critici nu a scăpat nici Dumitru Stăniloae, teolog ortodox, datorită articolelor în care a ridicat în slăvi mișcarea hitleristă și a decretat național-socialismul drept creştinism militant, considerate simpatii rău plasate sau neîndreptățite de profesorul de la Academia Teologică din Blaj, Dumitru Neda în „Unirea: foaie bisericească-politică”: „Slobod este fiecine să se închine idolului care-i place. Fie acest idol bărbat de ştiinţă, artist, politician, cu galoane ori fără de-un sânge şi de-o lege cu închinătorul, ori străin. Şi întrucât aceasta s-ar întâmpla numai pe cont propriu, şi fără jignirea celor de alte credinţe, nimenea, afară de judecătorul tuturor, n-are drept la cuvânt de osândă. Se schimbă însă cu totul situaţia când e vorba de-o admiraţie frenetică şi «apostolie» cu tâlc, cum e cazul cu încântarea vorbăreaţă a unui profesor de teologie sibiană, pentru căpetenia nemţilor cu crucea încârligată, actualmente cancelar al Reichului. Las că prea e brează, cu substrat prea străveziu ca să fie luată în serios, şi învinuirea de „cameleonism” cu care îşi îngăduie d. Dumitru Stăniloae să gratifice Centrul catolic (pricepeţi, mă rog?), dar se întrece cu îndrăzneala mai ales atunci când riscă să prezinte naţional-socialismul hitlerian drept reacţiunea creştină împotriva comunismului, în opoziţie cu politica religioasă ce frizează ateismul, cum, chipurile, e aceea a Centrului dat în petec cu social-democraţii. («Calendarul» din 26 Martie 1933). Cu toate acestea n-am fi stricat un singur picur de cerneală glosând ieşirile d. prof. de teologie, Stăniloae, dacă n-am şti că se află şi printre ai noştri câţiva orbiţi de fumul de tămâie al atâtor cădelniţe gazetăriceşti, uşor captate de faima lui Hitler”30. În continuare, preotul greco-catolic Neda a prezentat programul anticreștin și intolerant al curentului național-socialist din Germania.
Printre personalităţile politice cu ciudate înclinaţii şi slăbiciuni faţă de Germania hitleristă s-au numărat: Corneliu Zelea Codreanu, creatorul partidelor Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier sau Totul pentru Ţară; Alexandru Vaida-Voevod, fost prim-ministru, care după excluderea din Partidul Național Țărănesc, a creat Frontul Românesc în aprilie 1935; Octavian Goga, liderul Partidului Național Agrar; A.C. Cuza, fondatorul Ligii Apărării Naţional Creştine. Ultimii doi au format în iulie 1935 Partidul Naţional Creştin, exponent al intereselor economice şi politice germane și principalul beneficiar al sprijinului din partea naziștilor.
Pericolul unui bloc național creștin format din Vaida, Goga, Cuza a fost relevat în „Românul”: „Aceste trei persoane care se urăsc de moarte, fiindcă o viaţă întreagă s-au bârfit, la porunca liberalilor s-au unit şi joacă după cum le cântă partidul bancherilor şi al trusturilor industriale. Această trinitate plătită de liberali, care stă în legătură directă cu nemţii, duşmanii de ieri şi de azi ai românilor, trebuie alungată de oriunde se prezintă, fiindcă sunt duşmanii ţării şi lucrează contra intereselor ei. Interesul ţării noastre cere să fim contra acelor popoare care cer revizuirea hotărârilor stabilite prin tratatele existente. Ori dintre aceste popoare fac parte şi nemţii, deci noi nu putem fi alături de ei. Toţi acei români care activează în sensul politicei lui Adolf Hitler, sunt trădători de neam, buni de puşi la stâlpul infamiei. Trădători de ţară sunt şi acei care voiesc să întroneze dictatura în locul libertăţilor cetăţeneşti, cu scopul de a opri în loc înfăptuirea acelui stat care să aibă de bază o ţărănime înstărită, viguroasă şi cu drepturi egale cu toţi cetăţenii țării. Blocul «Vaida-Goga-Cuza», lucrând după sistemul lui Hitler nu mai poate fi numit bloc naţional, ci bloc internaţional. Cei trei crai de la răsărit, stând ascunşi în umbra cortului naţional cred, că păcatele de care sunt copleşiţi, nu vor fi văzute, însă speranţa lor este zadarnică, fiindcă lumina prin tăria ei va pătrunde şi în umbra în care s-au ascuns, dându-le pe faţă perfidia şi ipocrizia de care sunt capabili”.
În mai multe state europene, național-socialiștii germani au încercat să coalizeze forţele de dreapta şi să le susţină în demersul lor de a ajunge la putere. În România, Hitler a căutat să-și formeze o clientelă politică activă, prin acordarea de subsidii unor oameni politici şi formaţiuni politice de dreapta și prin încurajarea presei aservite ideologic. Aceste acțiuni au determinat ostilitatea față de Reich a mai multor jurnaliști transilvăneni. De exemplu, „Românul” a semnalat sprijinirea financiară a partidelor din dreapta spectrului politic românesc: „Miliarde grele de mărci germane se revarsă în toate ţările – pentru a ţine la suprafaţă ideea revizuirii graniţelor. Cu aceste miliarde se corup sufletele ce sunt gata să se vândă la auzul monedelor sunătoare. Nu-i ţară pe pământ unde infectarea propagandei nemţeşti să nu fi pătruns. Nici noi românii n-am fost scutiţi de această pacoste teutonă. Şi la noi sunt destule lichele şi destui nemernici, care pentru arginţi sclipitori şi-ar vinde şi pe tată-su nu numai ţara care-i hrăneşte. Ce sunt gardiştii de fier, de sub conducerea fanariotului Zizi-Cantacuzino şi a polonului Zelinsky-Launer zis Codreanu? Ce sunt Gogo-Cuziştii zişi şi naţionali-creştini? Decât uneltele plătite ale lui Hitler şi a tuturor clicilor bancare, care doresc să dea lovitura de stat, spre a întrona dictatura, sub acoperământul căruia se poate exploata mai liniştiți şi mai uşor suferinţele poporului. De câteva zile se observă o fierbere grozavă în rândurile pretinşilor noştri naţionalişti de dreapta, şi în presa condusă de ei – după indicaţiunile Berlinului şi-a marii finanţe, care plăteşte. Nu-i împrejurare de care să nu se folosească – fie în vorbă – fie în scris – pentru a ataca alianţele noastre cele mai sfinte şi pe prietenii ţării noastre cei mai devotaţi”31.
Urmare a discursului din 1 noiembrie 1936 în care Mussolini a cerut „dreptate pentru marea mutilată Ungaria”, revista „Țara de Mâine” a publicat apelul Tineretului Naţional-Țărănist din Cluj, care a atras atenția asupra ameninţării dictaturilor fasciste revizioniste și i-a chestionat pe simpatizanţii pangermanismului, pe „naţionaliştii falşi”: „De ani de zile politicieni fără scrupule proslăvesc, tarifat, regimul şi persoanele lui Hitler şi Mussolini, reprezentanţii revizionismului. Ce spun acum maimuţele de la Carpaţi şi Dunăre ale fascismului şi hitlerismului? Ce spune d. Vaida, bătrânul papagal fascist, admirator şi apologet al «Ducelui»? Cum se rostesc mâncătorii de democraţie, supracreştinii Cuza şi Goga, care s-au dus la Budapesta şi Berlin să afle drumul mântuirii noastre? Cum reacţionează oastea «Căpitanului» străin de neamul şi de sufletul românesc, îmbrăcată şi instruită după chipul şi asemănarea miliţiilor fasciste?”32
În „Românul” au fost criticați susținătorii hitlerismului, care s-a pronunţat spre o politică de apropiere a țării noastre faţă de puterile fasciste și s-a considerat că doar Franța reprezintă o opțiune împotriva revizionismului și garantează hotarele României Mari. Jurnaliștii arădeni au arătat că în România exista un curent dreptist „care urmăreşte inaugurarea în această ţară a politicei hitleriste, caracterizată printr-o savantă doctrină rasistă, printr-o tendinţă de cuceriri teritoriale spre a se împlini visul teutonic «Deutschland überalles» printr-un orgoliu naţional pe care nu-l întrece numai prostia şi care susţine că lumea începe şi sfârşeşte cu Hitler şi că nimic din toate bogăţiile materiale şi spirituale ale omenirii nu s-a creat fără intervenţia vreunui naţist care se închină idolului Adolf. Acest curent poartă pe spinarea valurilor sale pe gogişti şi cuzişti, pe vaidişti şi pare-ni-se pe legionarii lui Codreanu. Am spus «pare-ni-se» deoarece în lipsa unui program politic pe care să-l fi publicat acest partid politic, suntem în drept să credem că şi dânşii sunt hitlerişti, de vreme ce sunt adversari înverşunaţi ai politicii susţinută de partidele de ordine. Curentul hitlerist de la noi din ţară tinde să schimbe acul politicii noastre externe îndreptându-o pe linia Berlin-Roma. Reprezentanţii hitlerismului în România tună şi fulgeră împotriva aliatei noastre Franţa şi ar fi foarte fericiţi dacă Mica Antantă s-ar spulbera ca fulgii de păpădie. În ochii acestor politicieni, Franţa este marea vinovată, Franţa poartă răspunderea tuturor relelor, Franţa este de vină că pe Valea Mureşului nu curge lapte sau vin”34.
Relevând caracterul agresiv al hitlerismului, ziariștii transilvăneni au sesizat primejdia pe care acesta o reprezenta pentru dezvoltarea democrației în Europa, pacea și securitatea lumii, preconizând că revizionismul Germaniei lui Hitler va conduce spre declanşarea unei noi conflagraţii mondiale.

(Endnotes)
1 Observatorul, Anul II, Nr. 2, aprilie 1929
2 Chemarea Tinerimei Române, Anul VII, Nr. 1-2, 11 ianuarie 1932
3 Unirea Poporului, Anul XV, Nr. 41, 22 octombrie 1933
4 Dumineca, Anul X, Nr. 10, 5 martie 1933
5 Societatea de Mâine, Anul X, Nr. 7-9, iulie-septembrie 1933
6 Unirea: foaie bisericească-politică, Anul XLIV, Nr. 28, 14 iulie 1934
7 Renașterea, Anul XIII, Nr. 12, 24 martie 1935
8 Viața Ilustrată, Anul II, Nr. 4, aprilie 1935
9 Cultura Creștină, Anul XVI, Nr. 3, martie 1936
10 Viața Ilustrată, Anul III, Nr. 4, aprilie 1936
11 Unirea Poporului, Anul XVIII, Nr. 35, 30 august 1936
12 Dumineca, Anul X, Nr. 18, 30 aprilie 1933
13 Unirea Poporului, Anul XV, Nr. 14, 9 aprilie 1933
14 Unirea Poporului, Anul XV, Nr. 17, 7 mai 1933
15 Unirea Poporului, Anul XX, Nr. 27, 3 iulie 1938
16 Unirea Poporului, Anul XX, Nr. 47, 20 noiembrie 1938
17 Unirea Poporului, Anul XV, Nr. 13, 2 aprilie 1933
18 Gând Românesc, Anul I, nr. 5, septembrie 1933
19 Societatea de Mâine, Anul X, Nr. 7-9, iulie-septembrie 1933
20 Biserica și Școala, Anul LXII, Nr. 13, 27 martie 1938
21 Unirea: foaie bisericească-politică, Anul IIL, Nr. 18, 30 aprilie 1938
22 Cele Trei Crişuri, Anul XIX, Nr. 3-4, martie-aprilie 1938
23 Viața Ilustrată, Anul V, Nr. 5, mai 1938
24 Unirea Poporului, Anul XX, Nr. 39, 25 septembrie 1938
25 Viața Ilustrată, Anul V, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1938 
26 Revista Economică, Anul XL, Nr. 39, 24 septembrie 1938
27 Unirea Poporului, Anul XXI, Nr.13, 26 martie 1939
28 Vieața Creștină, Anul V, Nr. 29, 16 iulie 1939
29 Chemarea Tinerimei Române, Anul V, Nr. 48, 21 decembrie 1930
30 Unirea: foaie bisericească-politică, Anul XLIII, Nr. 43, 1 aprilie 1933
31 Românul, Anul XVIII, Nr. 21, 25 decembrie 1935
32 Românul, Anul XIX, Nr. 14, 7 iunie 1936
33 Țara de Mâine, Anul II, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1936 
34 Românul, Anul XX, Nr. 7, 21 noiembrie 1937

Autor: Alexandru Bogdan Kürti