Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Invazia (variantă)

Invazia (variantă)

Octombrie 2017

La intrarea în Băile Contelui, celebra stațiune, azi pustie, drumul cotea brusc la dreapta. Cine se aventura pe acolo, risca noaptea să audă scâncete și apoi plânset de copil. Dacă erai la volan, la kilometrul doi fix, îți ieșea dinainte o arătare învelită în scutece albe, ce părea a-ți zâmbi, traversând şoseaua. Accidente cu duiumul. Maşini care ajungeau din drum direct în şanţ. Întâi scâncetele, apoi plânsetul, şi scutecele albe târându-se pe drum, și zâmbetul ăla, băgau groaza în turişti. Fenomenul a fost prezentat pe larg în presa scrisă și pe ecranele televiziunilor locale. 
Când am ajuns la Băile Contelui era o amiază de sfârşit de mai. Doar trei oameni ce păreau înţepeniţi în bazinul cu apă sărată. Pe mal, mirosul și sfârâitul te îmbiau să te aşezi la umbră sub umbreluţe, dar scaunele de plastic crăpate din pricina timpului te cam puneau pe gânduri. Era mai cuminte şi mai sigur în pridvorul cârciumii, cu o cafea şi cinci mititei cu muştar. A apărut un om, fără vârstă, sprijinindu-se pe două beţe de schi.
„E liber, domnule ziarist?”, m-a întrebat.
„Cât vezi cu ochii, e liber, domnule Deubele”, am zis. (L-am recunoscut imediat, după o fotografie din arhiva contelui, semăna leit cu cel ce trebuie să-i fi fost bunic.)
„Deubele?!” (Zâmbea copilărește.) „Vă felicit, domnule ziarist! Da, chiar așa îl chema pe tatăl meu.”
Între timp, îşi aranjă cu grijă beţele de schi și se așeză, uitându-se drept în ochii mei: „Cu ce treburi pe la noi?”
„Ați ghicit, pentru stafie.”
„Aha, nici o noutate. Mare noroc cu stafia asta, că altfel nu ne-ar mai căuta nimeni. Te rog, comandă-mi o prună. Da’ una mare să fie, n-ai să regreți.”
„În regulă”, am răspuns.
Sorbituri mici. Îşi trecea regulat limba peste buze.
„Aşa se bea mai cu saţ”, a rostit. 
Am stat așa până către seară, fără să mai scoatem o vorbă. Mâncasem trei ture de mititei, băusem trei cafele și trei prune. Când și-a început povestea, nu se mai uita în ochii mei, ci, oarecum melancolic, privea către dealul prăbuşit, aflat la doi kilometri distanţă, unde fusese pe vremuri mina de sare:
În acel an, prin luna mai, a fost prima invazie de cărăbuşi. Erau mai mulți și mai dominatori decât lăcustele, domnule. Pădurea de stejari, că aici era atunci pădure și nu bazin de înot, nu case de oameni, devenise pădurea scheletelor de stejari. Cărăbuşii numa’ roiuri, roiuri. Nu te speria, domnule, stejarii sunt pregătiţi pentru orice tipuri de invazii. Imediat ce le dispar frunzele dau o nouă serie de frunze, mai mititele. Frunzele de primăvară le ştim cu toţii, mai rar apare însă seria de luna iunie. Stejarul e deştept foc şi ai zice că nu se pot pune cărăbuşii invadatori cu el. 
A fost război în toată regula. Toată ziulica zburătăceau, punându-se pe halit frunze, noaptea pe ramuri, plini ca niște butii, înţepeneau. La noi, în Nord, e încă răcoare bine în nopţile de mai. Dimineţile se dezmorţeau şi se apucau iar de treabă. 
În anul invaziei a apărut contele Appafy de la Budapesta, parlamentarul Appafy, proprietar de fabrici de pe lângă Szentendre, domnule. Avea baronul ăsta mai mulţi bani decât avea pădurea cărăbuşi. Cumpărase locul şi căuta acum izvorul. 
E singurul care a rămas. Toți care veneau își făceau treaba și se întorceau repede la Viena ori Budapesta. Lui i-a plăcut mult boncăluitul cerbilor. Era însoţit de meşterii Probst, Dechant, Leidl, Spindler şi Deubele. Da, Deubele îl chema și pe tatăl meu. Nu departe de şantier era satul cu ţăranii români. Contele Appafy a început imediat angajările. „Ce religie ai?”, întreba. „Sunt ortodox, da’ de-al Papei”, i se răspundea. Unii se angajau, renunţau, veneau alţii. În decembrie au apărut colibele construite din lut şi scânduri de stejar. Lutul şi lemnul îi protejau de vântul cel aprig. Contele Appafy a trimis depeşe la Budapesta. În martie s-a înfiinţat în sat Oficiul Poştal. Deubele conducea echipele de ţărani. Îl ajutau Probst şi Leidl. Spindler ajunsese şeful magaziei mari. Cuiburi de stânci, cărări înguste. Urcau şi coborau râpele sprijiniţi în beţe de schi. Furtună, ceaţă, ploaie cu lapoviţă, lemne ude. În apropiere de şantier trecea râul Tisa, către Sighet. Contele le-a arătat pădurea, zâmbind: „Domnilor, câtă mobilă se află aici!”, și-a frecat mâinile şi a plecat către Sighet.
Deubele a devenit dirijorul fanfarei locale: subvenții imperiale, instrumente vieneze. Probst, Dechant, Leidl, Spindler şi Deubele se salutau cu „Servus” şi se îmbiau cu gustoasa „Mensch”. 
Trecuseră zece luni. Odată cu primăvara, lucrurile se schimbaseră în bine. Babit îi ziceau Văii Babii, Baltagon îi ziceau la Baltag, Fayna Valgy se numea Valea Făinii, Lozdun se chema Valea Lăstunului. Apăruseră veterinarul Uhrig şi doctorul Berg. 
În septembrie cerbii boncăluiau, iarna grea sosea mai repede ca la Viena ori ca la Budapesta. Probst, Dechant, Leidl, Spindler şi Deubele gâfâiau pe cărările abrupte. Pantalonii de piele şi cizmele deveneau ţepene.
După trei ani de munci herculeene a fost inaugurat trenul de linie îngustă pentru cărat buştenii la Sighet. De la Sighet lemnul o lua către Chop prin Miskolc până la Budapesta şi apoi la Viena ori München. Deubele a fost descoperitorul izvorului cu apă sulfoferogazoasă. Lângă el s-a construit fabrica de cherestea. În sat i se zicea „Firmă”. Ţăranii se duceau la „Firmă”, la conte; puțin mai târziu, au construit hotelurile pentru turiştii Imperiului, care veneau să se bălăcească în scăldătorile cu apă sărată ori sulfoferogazoasă. Au apărut și sălile de dans, de biliard, de teatru, încăperi de divertisment, pavilion pentru muzica fanfarei, capela şi preotul. Trenul de linie îngustă s-a procopsit cu vagoane de lux, cu scaune învelite în catifea albastră şi cu perdeluţe viu colorate la geamuri.
Lipit de staţiune era lacul, ce avea forma unei guși de gâscă umflate, pe care creşteau nuferii albi. Dar după cinci ani de la prima invazie s-au reîntors cărăbuşii. Nici nu se putea altfel. Ţăranii ieşeau noaptea la scuturat stejari. Făceau foc mare. Cărăbuşii veneau să danseze în flăcări, se destrămau. Capetele le săreau într-o parte, trupurile ajungeau grămezi de cenușă. Din jar ieşeau fuioare de fum cu un miros greu, cărăbuşesc. Găinile din curţi au fost hrănite câteva luni cu grămezile de capete măcinate, transformate într-un praf gălbui. S-au îngrășat și au ouat mai des. S-a făcut astfel economie la mălai.
Într-un târziu, Probst, Dechant, Leidl şi Spindler n-au mai rezistat și au plecat definitiv la Budapesta. La rugămintea contelui, care i-a făcut casă și i-a dat o leafă cât trei salarii de meşter de case la Viena, Deubele a rămas, ca administrator la fabrică şi la staţiune. Deubele s-a însurat cu o țărancă din partea locului, Irinca. 
Irinca şi-a organizat nemţeşte grădina: dalii, gălbenele, tufe de rujă-bujă și de mălini, printre ele busuiocul îşi făcea de cap împreună cu călubărul, buzducii, bumbuştele şi florile de paie, bunele rude ale florilor de iarnă. 
Irinca îl lua pe Deubele de mână, îl ducea în grădina lor şi îi zicea: „Hai să-ţi arăt bumbuştile cele globoase de culoare roşie, roză, violet închis, albe şi chiar galbene împreună cu tătăişele, pintenaşii, scânteiuţele şi regina nopţii”. 
Când Irinca a rămas gravidă, Deubele s-a dus în Sighet, a cumpărat o ceapă de tulipă galbenă pe care i-a făcut-o cadou. Era noiembrie. În primăvară, ceapa a dat frunze, lujer şi-n vârf boboc verde ce s-a deschis într-o cupă galbenă cu stamine şi praf negru. Când a văzut-o, Deubele s-a dus direct la cârciumă să bea o cană de „Kneipp – Kave”. Îi plăcea lichidul negru şi aspru, care se fierbea ca amestec de apă cu orz ars şi măcinat.
Irinca a născut într-o zi de mai, ca acum. Da’ atunci staţiunea era arhiplină cu turişti de la Budapesta și Viena, nu ca acum! Deubele plecase la Chop să facă aprovizionarea mare pentru lunile de vară. 
Irinca s-a chinuit două zile și două nopți, nu i se deschideau oasele ca să poată da drumul Nou-Venitului, urletele și vaietele ei i-au speriat pe trecători. Pe seară, ţăranii au chemat preotul cu patrafirul, cartea, crucea, uleiul sfinţit, mirul pentru maslu, şerveţelul, sticluţa cu apă sfinţită, o lumânare, un sfeşnic mic, chibrituri şi o farfurioară. 
Nou-Venitul a venit pe lume cu capul spart, astfel încât i se putea vedea o parte din creier. A apucat să deschidă ochii, să-și privească mama. Totul a fost iute pregătit, numai că joia era cea mai norocoasă zi a săptămânii pentru nunţi, nu și pentru botezuri. Așa că preotul n-a mai avut vreme să-i rostească numele Nou-Venitului, să facă semnul crucii și să-l miruiască. Alburiu la piele, cu obrăjorii ca aluatul puțin dospit, privirea curată și scurtă, un fel de puf gălbui în loc de păr, a schițat chiar și un zâmbet; atunci însă nimeni n-a pomenit de zâmbetul ăla. Nou-Venitul le părea tuturora frumos. Scutecele erau pregătite, așijderi jucăria cu biluțe de lemn cântătoare, isprăvită și lăcuită de tâmplarul din Chop și adusă de grijuliul părinte Deubele. A apucat să vadă totul, în puținele clipe care i s-au dat. După ce-a închis ochișorii, nici nu i-a mai venit întunericul, n-avea de unde să-i vină, Nou-Venitul n-avusese timp să cunoască decât lumina pură și zumzetul aripilor de cărăbuș. I-a plăcut tot: stațiunea, grădina mamei Irinca, laleaua galbenă, femeile care se agitau cu ligheanul în mâini... Chiar că nu merita să poposești doar o clipită aici și să dai bir cu fugiții! Nou-Venitul era foarte liniștit, se împărtășeau cu toții din frumusețea lui, deși îl știau mort, ziceau, ca-n fața oricărui mort: „E tare cuminte, uite cum zâmbește, parcă-i viu”. Da, era ca un viu tăcut. Vai! Prin spărtura din ceafă i s-ar fi putut prelinge pasta ceea gânditoare! Tatăl Deubele i-a astupat-o, meșter, cu o bucățică de lemn. În trei zile, pasta gânditoare s-a întărit și a devenit creier. Da, domnule ziarist, așa a fost, apoi l-au dus în cimitir unde începuse răcoarea dimineții a se îmbina cu nădușeala după-amiezei. În scutece primitoare înfășurat a fost dus, domnule, și l-au coborât în răcoarea pământului, acolo, în colțul umbros plin cu tufe țepoase de măcieș, cel al nebotezaților. Nou-Venitului i-a plăcut asta. Urletele mamei Irinca l-au iritat și speriat, dar lacrimile tatălui Deubele, tăcute și dese, l-au veselit și liniștit. N-a mai deschis ochii pentru că, e bine știut, dacă stai la naștere doar o clipită cu ei deschiși, nu e nevoie să-i mai deschizi ca să poți vedea. Femeile care au fost prezente în camera Nou-Venitului au devenit toate sterpe. Doar Irinca a mai născut două fetițe moarte, până bătrânul Deubele s-a așezat în cimitirul Băilor Contelui, chiar lângă Noul-Venit. 
Cum crezi că era plăcuța aia de lemn care a întărit pasta gânditoare, domnule scriitor? Uită-te aici, în ceafa mea, și ai să afli. Cam ca și asta. E o rană umplută cu platină de către doctorul Dan din Sighet, demult, și uite că ține. Om tare priceput, doctorul, domnule. Platină pură, scoasă dintre aurul și argintul minelor din Baia-Sprie, nu chiar așa departe de băile astea. Te poți uita cât dorești, domnule, poți și pipăi, e la fel de pură ca dintru începuturi”.
Se făcuse noapte neagră. Deubele, nepoliticos, îşi luase beţele de schi şi dispăruse fără să mă mai salute. Am plătit consumația, eram deja în mașină, în drum spre Sighet, către numitul doctor Dan. Pe șosea, nici urmă de scâncete, plânsuri ori scutece și zâmbet! Ha! Ha! Bună gluma! 
La un cot de drum, ca un cot de pisică, am intrat brusc într-o zonă torențială, grindină oare? Nu, vedeam acum clar, ploua cu capete de cărăbuși, ștergătoarele de parbriz s-au împotmolit în pasta aia; în depărtare distingeam ca o coloană de fum ce urca spre cer. Am tras pe dreapta, am oprit motorul și am așteptat. Dimineața, deși nesperios din fire, am ieșit din mașină îngrozit: eram dinaintea a trei morminte, noaptea nu făcusem decât să mă-nvârt pe aleile cimitirului! În locul coloanei de fum se înălța turnul bisericii. Erau trei morminte situate la marginea cimitirului, lângă niște tufe aprinse de măcieș. Pe crucea celui din dreapta scria: „Doctorul Dan: 1860-1918”; pe cel din mijloc: „Deubele Franz: 1855-1918”; pe cel din stânga, ca o moviliță, scria doar: „Nou-Venitul: 1910”, și avea o cruce miniatură, strălucind metalic. M-am apropiat: era făcută ca din aripi și elitre de cărăbuși, peste ea era așezată o coroniță de usturoi, ai cărui căței albicioși semănau leit cu niște cărăbuși! Chiar atunci s-a năpustit peste cimitir un stol de ciori, întunecând cele trei morminte! Croncănitul ghiftuit și oarecum bășcălios al ciorilor m-a trezit de-a binelea. Uf! 
Nu-mi mai rămânea decât să-mi fac o cafea tare și să retranscriu visul, împărțindu-l în trei sau patru fragmente; aveam astfel asigurat, fără nicio deplasare, materialul rubricii „Ancheta săptămânii”, încredințată mie de nou-venitul, pe piața maramureșeană, cotidian al Băii-Sprii. Pâinea mea.
Nu, n-am terminat încă: să nu uit să-i solicit redactorului-șef Marian Ilea o primă specială pentru riscurile asumate în ancheta mea. Ce contează că a riscat subconștientul și nu conștientul meu, amândouă sunt tot eu, nu?

 

Autor: Marian Ilea