Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Îmi place să mă joc. Artistul

Îmi place să mă joc. Artistul

Octombrie 2017

Dolescu locuia în centrul orașului, într-o casă seculară, destul de impunătoare, veche, cândva avută în întregime în proprietate, acum nu mai avea mare lucru, doar camera servitoarei cu baie și beciul imens la care nu ar fi renunțat în ruptul capului. Acolo își ținea comoara ascunsă. Subiectivă. Desigur. Colecționar nu de obiecte inutile, sterile, ci de lichid vital. Un vin amărât strâns anual în butoaie de 100 de litri, din două sau trei regiuni ale țării. N-avea de gând să-l vândă, doar să trăiască cât îl avea în proprietate și consum. Reușise. Până atunci. Divizase pe rând și înstrăinase apartamentele când rămânea fără bani pentru mai mult de o lună. Cam rămăsese periodic, dar a ajuns și la fundul sacului. Se distra pe seama lui, spunându-și că mâncase ori băuse clădirea, zidurile de piatră, cărămidă, mortar, vopsea, lemn sigilat cu carii. S-a mobilizat cu o energie redusă. O să lucreze, de vreme ce munca nu a omorât pe nimeni, niciodată. Și n-avea de gând să riște, să se accidenteze neatent. Așa că s-a reapucat de pictat. 
Înainte de a fi proprietarul unei case imense, moștenite, devenise pictor. Dar mediul și spațiul unui orășel mic nu-l propulsase înspre afirmare. Nici talentul pe care nu-l prea avea. Știa asta, dar de ce să nu încerce să obțină mai mult? Garanția eșecului o compensa cu pivnița personală.
Artiștii sunt sensibili. Așa mormăia noaptea când se spăla apatic pe mâini, încercând să le curețe cu detergent dedurizant de culori, uleiuri, pigmenți, rășini naturale ori sintetice. Falangele le freca neatent, din obișnuință, dar dacă e deprindere, o respecta cu strictețe în unicul lighean din singurul dormitor-bucătărie. Pivnițele bune sunt ca femeile, merită orice sacrificiu. Mai afectat decât omul pus la corvoadă, ori viceversa, ofta și aproape adormea, curățindu-și degetele, de care uita că sunt pe acolo. 
Săpunind, frecând, aproape îngrețoșat privea tavanul opac, închis, cu lumină naturală, n-avea electricitate și luna îi lumina pașii până după miezul nopții, când trecea dincolo de cele două ferestre. O cameră cu două ferestre pe colț, situate într-un unghi de 90 de grade, unica din zonă, cum să nu fie bestială! Pentru cine să o plătească? Mai deprimați decât ființele patologice fiindcă își dau seama de ambele realități, nu trăiesc doar în cea falsă, iluzorie, alternativă, fixistă, cinică din cauza naivității exteriorizate cu dezinvoltură. Însă, ca efect al ideilor creative, poetice, textuale, materiale neîmpărtășite, creatorii adevărați se bozumflă exponențial. Plictisit, Dolescu făcea mutra caracteristică de broască țestoasă, deși nu mai era nimeni în preajmă care să se distreze de moaca afișată. Dar se considera aducător de nou și noutate. Tare firavi sunt artiștii! Schizofrenia nerecunoașterii eforturilor personale. Deseori inutile sau banale. Numai ei nu înțeleg acest lucru. Și cu cât societatea este mai indiferentă la artă, cu atât înnebunesc mai tare rațional. Iar dacă metaforele lor plastice ori retorice sunt evitate în detrimentul chiciurilor explicite, ajung la un fel de demență. A paraliziei factuale. Vedeți cât lucrez? Degeaba. Sunt priviți cu o notă de inferioritate. Ăla? Scriitor, pictor, dramaturg. Pierde vară. Nu lucrează util. Sau lucrează cu futilitate. Să și-o mănânce singuri!
Săturat de apă călâie, stătută de ore bune și încălzită de aerul monoton al încăperii, mormăia fiindcă avea și temeri existențiale:
- Vreau să fiu! Simplu, uneori se autosugestiona în stările de criză, fiindcă Dolescu, cel tânăr în trecut, bătrân în prezent, ori viceversa... și-a dat seama că nu contează starea de spirit, semnificativ este ceea ce produci ori propui ca imagine la nivel imitativ. Femeile nu-l mai băgau în seamă! Așa că avea un gând, un țel, o speranță naivă și hrănitoare. Să moară mai încolo, când s-o plictisi de lucrurile din jur, dar să n-o facă precum un sărăntoc neatent din cauza bolilor induse de consumul otrăvitor. N-avea rude, neamuri, era unicul vlăstar uscat și glumeț. Nu înghițea chestii prefabricate sau procesate de nimeni. Fragmente nivelate, habitudini la modă exploatate, capricii absurde, gonflabile depășite. Să fiu... era chemarea constantă după care se călăuzea dimineața și în miez de noapte. Uneori își pierdea răbdarea. Devenea nervos din cauza obligațiilor impuse ca o lăcustă căreia îi era lene să devoreze și-i venea numai să se împerecheze, da-i era frică să nu fie mâncat de parteneră. Din cauza acelei frici păstrase distanța prudentă față de multe femei. Mai ales față de modelele din tinerețe, când era perceput ca având un fel de talent promițător. Distracția și-o definise la nivel subit și exotic, fără efort, dar trebuie să fii praștie după parteneră, altfel se transformă în lucru și devine un fel de Sisif hipiotizat. Nu întâlnise multe femei exotice, dimpotrivă, erau comune, banale, recognoscibile, frumoase identice. Cum să fie în tranșă după una? Care nu are chef să mute bucățile de piatră, nisip, pământ dintr-un loc în altul. Amicii l-au încurajat constant, dar i-au întors spatele. Și reciproc. Fiind iubitor ancestral, nu îi băga în seamă, dar le lăsa iluzia că-i respectă. Nasol, să nu poți dormi cât vrei, când dorești, unde ți se năzare. Adică vedea că este aiurea să nu te lași pe tine însuți să respiri cu visele proprii. Nu cerea altceva mai mult. În plus.
Era slab ca o pălugă. Distrofic. Cu toate acestea se sugestiona că e tare precum un munte, îndeplinind cu încăpățânare ceea ce își propunea să facă. Cuvântul contează. Nimic altele. Ca și voința schopenhaueriană. Contează s-o ai, nu să pălăvrăgești pe marginea ei. S-o pervertești în acțiune, nu în afecțiuni idioate. În fapte pozitive care aduc un mai mult virtual gândirii imaginative. O să sporească imaginația! Asta își dorea și n-avea de gând să moară până în clipa respectivă. Se programase. Eficient. Măcar prin pictură! Dacă altfel nu mai era în stare!
Mâinile nu și le ștergea, deși avea trei prosoape lângă lighean, două din frotir și unul din cânepă vechi și autentic, prefera să le scuture până simțea că nu mai sunt umede. Un tabiet din pruncia ecologică. Mai bine să aibă grijă de natură decât s-o polueze absurd. Mai bine! Era sătul de detergenți toxici și de apă inutil consumată.
Când ajungea cu gândul la apă, realiza că e mulabil la multe forme, dar rigid în câteva idei. Adică se întreba instantaneu de ce urmase o meserie necăutată, puțin plătită, detestată, anacronică, dând din brațe ca păsăroiul cu aripile rupte într-o capcană întinsă de oameni sarcastici și egoiști. Știa că din prostie, dar nostalgic combătea critica exactă cu amintiri. Din copilărie își imaginase roșul pigmentat de alt roșu, dar diferit, mesaj nou, făpturi diferite, incitante, frumoase în orice conjunctură. O blondă naturală, pierdută între șuvițele castanii ale iernii, într-un lan de grâu copt pe o rotire solară apropiată de înserat și până să te dumirești respiri noaptea în toată tăcerea sensibilității lunii. Cine mai distinge ce? Imposibil. 
Copilăria pură, plină de culoare și-o imputa. Dilemele repetitive marchează respirațiile constante ale oamenilor singuri, mai ales ale celor trecuți de o anumită vârstă. Moș. Roșul reprezenta esența culorilor. Nimic nu există mai mult, dimpotrivă, mereu reprezintă mai puțin, gândea bătrânește iubind buburuzele, insectele, gângăniile respective. Distinse doar din cauza petelor negre. Sângele. Să-i oprești mișcarea, îl întuneci. Viu. Universul, să-i înțelegi evoluția, îi urmărești roșeața. Direcție. Timiditatea. Energia în plus, minus, neutră, ceva la care ochii noștri fac față. Context. Minciuna. Orice se reduce la culoare. Falsul este un fond. N-are nuanțe. Dar le capătă când prinde viață, fiindcă trece prin realitatea iluzorie cu curaj. Prin urmare, concluziona că din cauza culorii se dăruise penelului. Identificase trei duzini de nuanțe de roșu, dar nu reușise să o picteze pe ea în lan, doar în minte, și-i părea cu adevărat rău, pentru ceilalți, că nu sunt în stare să vizualizeze o asemenea frumusețe subiectivă!
- Vreau vin! Sec. Nu era auzit de nimeni, fiindcă nu avea chef să fie ascultat niciodată. Era morocănos, taciturn, ca un android ce respectă softul primit. Nu zâmbea, nu se încrunta, nu își deschidea buzele decât pentru țigară. Prea mulți ingrați, obosiți, teleghidați de internet și reclame ce reacționează penibil în masă, la unison! Obosiți înainte de a trăi. Disperați după hohotele de râs superficiale. Când se liniștea, Dolescu întrecea cumva măsura gândirii, oricum n-avea de dat raportul cuiva anume, știa că era criticabil în cele pe care le urma acasă. Nici măcar o pisică nu-l aștepta pe acolo. N-ar fi rezistat la indiferențele lui! Prea multul vin roșu din pivnița prețioasă îl determina să declame obsesiv și repetitiv aceleași lucruri în locuința slujnicei păstrate. Nu-și plângea de milă și nu se lamenta ca un trubadur plicticos ce se crede interesant, original, glumeț dar e cu siguranță depășit, fiind unicul ce nu-și dă seama de acel lucru. Încoronatul naiv reprezintă o tautologie fățișă? De mult timp nu mai râdea la nicio poantă auzită aiurea. Dar măcar avea răbdare să vorbească singur, fiind sigur că nu o să iște scandal. Imposibil să se bată cu reflexia personală. Era mulțumit că făcuse ceva în ziua respectivă pe care încerca să o uite. Mâine va renaște zâmbitor! Numai să se trezească la timp. Reîntruparea pentru potențialii bani neînsușiți ieri. Ajungea să creadă că-i un personaj mitologic remodelat. Ulise a fost un înțelept autist, nu filosof antic. Curajul luptei cu proprii monștri înseamnă reîntâlnirea familiară. Adevăratul curaj. La câte clișee se închină azi oamenii? Nenumărate. Și cu un fel de tic își mișca umerii, oripilat și indiferent căutând așternutul. Cum să schimbe această stare? Nu știa cum. Dar măcar se întreba. Conștientizarea e primul pas spre vindecare. Adormea și visa că are succes, măcar material. 
Într-o dimineață, după o noapte de amețeală imună autoindusă, s-a trezit cu un fel de mesaj, chemare de la o familie. I-a sunat mobilul pe care îl folosea pentru adrese, orientare și i-au fost solicitate serviciile. Să picteze o babă, o pirandă, undeva destul de departe. Tonul nu i-a prea plăcut. Era plângăcios și amenințător, totodată, iar limbajul redus, murdar, stricat. Îl implora să îi facă cel mai frumos tablou! Dacă nu... pauză. I se plătea oricât cerea. No problem! Frica i se trăgea din posibilitatea că n-o să reușească să-i impresioneze. Cei cu un limbaj simplist și marginal sunt capricioși. Uneori recunosc frumosul, alteori îl urăsc cu toată ființa. Cum să procedeze? Apoi s-a bucurat că poate câștiga bani mulți, uitând grijile. Deșteptarea nu e zadarnică, poate fi aducătoare de profit, dacă există cerere fermă. 
Obosit de drumuri impuse, ajunsese să se plimbe într-o zi de vară, pierdut în jurul unui lac aproape artificial de la marginea orașului, căutând o adresă anume, când primise apelul disperat. Adică fusese cândva natural, dar s-a încercat transformarea lui într-un baraj hidroenergetic. Ecologiștii s-au opus și au avut, în cele din urmă, câștig de cauză. Ca de obicei, degeaba, răul fusese făcut de la început, inițiatic, grobian. Adică investițiile s-au sistat, iar acumularea de apă rămăsese sterilă. Oarbă. Goală. Nici păsările nu mai cuibăreau pe acolo. Otrăviseră apa ca să distrugă vietățile, crezând că o să înceteze opunerile fățise. Nu obținuseră decât un rezultat nespectaculos și idiot, gloata, adică societatea civilă protestase revoltată mai acid. N-au înțeles că idioții interesați de parveniri și îmbogățiri spectaculoase, peste noapte, conduc, oricum au terminat totul în zonă, de or pleca cu buzele umflate or să caute alt habitat pe care să-l extermine, exploateze. Încă unul sau mai multe în plus. Nu-i interesau. Au câștigat adevărații pierzători. Normal. Viața. Rămași cu buza umflată, o victorie tristă, doar unii corporatiști rânjeau acoperiți de firme de avocatură, considerând că vinovăția nu-i a lor, obținuseră și o derogare legiferată înainte de acțiunile murdare. Confruntare deprimantă. De atunci și-a impus să picteze imposibil afectiv un subiect perfect ecologic: cadavrele. Naturile cu adevărat moarte, nu cele închipuite și botezate așa fără vreun sens de critici constipați sau învechiți, nu mai fac rău nimănui. 
- Să fiu? Dolescu nu-și răspundea explicit, ci era trist odată cu singurătatea purtată pe umeri. Era bărbat doar, suficient de naiv și vizibil ca un număr imprimat în cartea de telefoane. Accesibil oricui, căutat de puțină lume, găsit și format tocmai de cine n-avea chef niciodată ziua, noaptea ori în segmentele intermediare. Apelul tardiv dat de credința că cineva îl iubește și pe el dezinteresat. Cineva? Adică ele. Nu. Niciodată în ultimii ani. Ce ani? Decenii. Care decade? Viață! Care existență? Reîntrupare. Considera că mereu fusese un fir de nisip unic și ignorat, cauză din care ajunse să se refugieze cu tristețe în artă. Cei deștepți înțelegeau asta. Că roșul simbolizează negru, iar albastru gri. Măcar acolo să depășească condiția firului de nisip! Dolescu poate! Să nu fie doar o particulă ingrată! Ori nu, dar este dator să încerce. Adică să ajungă așa minuscul în ocean... ce ar mai pluti, înota, valsa, doar n-ar sta împietrit ca un idiot împlinit!
Avea o țintă, o adresă la care se cădea să ajungă: strada Vișinului numărul 26, colț cu strada Pelinului. În acel loc i-au fost solicitate serviciile de urgență. Și cum nu avea bani, acceptase. Însă avea și cuvânt. Dacă a spus da, așa rămânea. Trebuia să ajungă într-o înfundătură de la marginea orașului. Destul de departe, încât nu întrezărea finalitatea nicidecum, se întreba ironic dacă o să ajungă efectiv vreodată. Nu luase niciun taxi și regreta, târziu, tardiv, aiurit. Cu ce să-l fi plătit? Orice acțiune amânată nejustificat de mult devine inoportună în cele din urmă, altfel nu s-ar numi tânguire, ezitare, părere de rău. A spus da. Oricum.
- Să? întrebă Dolescu compulsiv, nervos că nu ajunsese încă la destinație. 
După tristețe urmează sufocarea cu habitudini, întotdeauna. Mahmur diminețile. Cui îi păsa? Nimănui, cu adevărat. Paradigma specifică umanioarelor. Depresiile sunt depășite prin ritualuri sarcastice, prostești, orișicum inutile. Iubirea este înlocuită cu mângâierea pisicii, erosul fizic cu închinarea la icoane, gândirea cu acceptarea unor maxime penibile, sofisme ale unor ratați celebri mediatizați, liniștea privirii cu perdele de fum aruncate de parveniți și impostori serioși. Dar și invers. Mângâiem pisica obsedant, insinuând că suntem diferiți, discutăm numai despre sex arătând neconformismul și că nu vedem altceva în perspectivă, cităm din filme sau piese comerciale propunând cultura de masă fără a fi tocmai un scaun adaptat la mobilier. Astfel sunt preferați conformiștii, mediocrii, executanții în locul celor care au un fel de viziune a idealului, perfecțiunii, a lumii împinse spre altceva diferit de istorie. Mai bine rămânem evoluționiști și speriați de cel mai mare care poate ne înghite și bau-bau, murim, mai bine rămânem finiți decât să încercăm să trecem mai departe de condiția impusă și să progresăm spre mai mult și mai bine. Proștii autentici spun că progresul este ireal, intangibil, impalpabil, altfel cum și-ar dovedi adevărata imbecilitate și cum ar profita pe seama noastră? Nicicum. Desigur.
- Psssîhh... strănută mocnit, genul înfundat care anunța prăpădul. De două, maxim trei ori. Când ieșea din cameră la amiază. După ce se întreba de ce mai trăiește? Doar era și puțin alergic la polen și la tristețe, le traducea prin diferențele termice, mâhnire, jale interioară neîmpărtășită ori particule jucăușe, cine mai știe? Oricum, nu-i plăceau depresiile, necazurile melancolice, chestiile superficiale și interesate material. Cine le suportă? Dădea din umeri ca un naiv, poate doar cei care le adoră și respiră nostalgic din prezent pentru trecut, ignorând ceea ce este în față. Viitorul e tare dacă nu-i deformat de impresiile meschine ale prezentului. Nu era cazul lui.
Elimina microbii! Când se supăra, își dădea drumul minute bune, strănutând, și nu se mai oprea decât printr-o tuse seacă. Primele erau timide, urmau cele vulcanice și invazive cu exteriorul, expectora abundent până la o limită în care nu mai avea nimic de dăruit. Atunci se oprea lăcrimând și-și relua tabieturile. Din cauza lor nu-și permitea să fie trist. Era nasol. Un fel de mahmureală grețoasă. Dureri de cap, burtă, limbă sau invers: călcâie, ceafă, sentimente. Îi paralizau și mușchii faciali, grimasele mureau și adopta o fizionomie de broască țestoasă cu toate cele îndreptate în jos, leneș, pământul atrage nasul și buzele fără să conștientizăm. Nu se va mai enerva decât rareori. Așa-și promitea de fiecare dată și privea viitorul. Dar cum să uite în întregime trecutul? Imposibil. Doar nu era un sfânt!
Într-un final a ajuns să caute un loc inedit în câmpul pustiu de la marginea urbei în ziua solstițiului de vară. Nu îl prea găsea. Sau în realitate n-avea chef să lucreze, indiferent la ciclul solar. Cine mai știe? La ce te gândești Dolescu? 
Cum să răspundă la asemenea întrebare? Dacă ar face publice ideile, ar trezi cu siguranță compasiune, dacă nu revoltă sau scârbă profundă. Să leșine unii la propriu sau figurat, din cauza lui? Nu. Ar fi mai singur decât un sine aruncat la conservare, formolizat. Dacă ar conștientiza gândirea, ce își dorește cu adevărat, poate că nu s-ar mai prețui defel și s-ar sinucide. Mai bine să lase în pace întrebarea fără sens. Ar căpăta un rost dacă ar fi pusă sub forma: la ce te gândești că ți se pare că gândești? Sau la ce gândești fără idee. Și când pici într-o groapă o faci fără să vrei. Cauți să înaintezi, dar dispari în hău. Astea da întrebări esențiale. De ele nu se poate desprinde nimeni. Mai bine să picteze decât să gândească.
Viață și moarte. De aceea ajunsese să picteze trupurile trecute în altă lume, zisă paralelă, abstractă, virtuală, necunoscută. Fiindcă citise undeva, dar uitase locul, că omul este un sac de memorii, nimic mai mult. Un cd neglijabil, deseori. Memoriile aparțin trecutului. Nimic în plus. Iar pământul ne iubește. Dar ne iubește necondiționat, aproape ne violează cu iubirea afișată. Adică ne atrage nespus. De n-ar exista gravitația, iubirea pământului, ne-am dezmembra. Mâinile nu ni s-ar mai lipi de trup. Nu și alte părți semnificative în cazul bărbaților. Dar și al femeilor. Concluzia unor fizicieni. Deci. Aici intervenea sarcasmul personal: pământul ne omoară cu prea multă iubire. Ne contopește cu sine. Atunci nu este normal să prețuim trecutul trupesc? Ba da. Înainte. Hmmm... ori în urmă?! Cine știe. Oricum suntem iubiți și reprezintă totul, întregul, înfrângerea tristeții, a fricilor și temerilor. Vreți să vă pictez? Răbdare!
Se opri trăznit, la figurat, doar nu era nicio furtună deasupra. Unele momente sunt făcute să îți rămână în minte pentru totdeauna. Te amăgesc și posedă veșnic și tu stai, te închini, stai, te crăcănezi ori explodezi, stai, mori, ce mai, nimic alte cele. Cele fantastice, încărcate de simbol, de semnificații personale, de superstiții naive sau grave sau fără niciun sens. Rămăsese pe loc din drumul lui înspre o destinație cunoscută numai abstract, după nume. Cum să accepte munca de Sânzâiene? Tocmai când se deschid cerurile. Porțile altor dimensiuni. De ce n-a refuzat-o cu grație? Din ignoranță și neștiință. Uitase. Asta era. Din aiureală, amețit n-a ținut minte data, a evitat îndrăgostirea flash dezinteresată, înțelegerea aproapelui, multiversurile care nu-s schizofrenice. Păi, numai un idiot se angajează la o treabă tocmai în momentul nepotrivit, oamenii normali visează, huzuresc, împart sentimentele cu ceilalți, îngurgitează ceva, înghit chestii cu mirodenii, reciclează idei etc. O să-și schimbe lumea potențială ca să ajungă în cea în care se odihnește. Privea cerul. Nu era același. Își schimba nuanțele. Mereu. Dar era indiferent la planurile lui. Nu-l băga în seamă. Totuși, Dolescu îndrăgea zenitul, orizontul, atmosfera, lumina, soarele și restul lucrurilor din depărtare. Sânzâienele-s chiar miraculoase și nebăgate în seamă... 
Vișinului numărul 26. Nume plin de sentimente și senzații. O să ajungă și acolo. Probabil. Cândva. Proiecții pozitive, false prin condiționare. Altfel n-ar fi dat curs invitației.
- Hapciuuu... și-a dat drumul urlând de câteva ori nearticulat parcă, explozia plămânilor și a stomacului fără nicio reținere, mijind rușinat și cercetând în jur, ușurat că nu era nimeni în preajmă. Nările șterse tacticos, profund, fremătau obosite de chinul la care s-au supus singure.
Cireșele amare, sălbatice îi stimulau memoria. Roșii. Ca buburuzele. Dar mai mari. Fructul în care identifica toate gusturile: dulce, amar, acru și chiar sărat. Dar mai ales chinul, lupta cu gravitația, teama de moarte în clipele în care se cățăra în copaci pe ramuri tot mai subțiri pentru a le găsi în cât mai multe nuanțe închise sau deschise în funcție de care saliva îi dansa în gură și zâmbea descătușat. Reușise de fiecare dată să scape, să nu se îngrămădească înspre țărână și să profite de aroma niciodată aceeași. Ce este departe și greu de ajuns este iluzoriu mai bun. Ajungea în vârf și se bălăngănea la orice adiere odată cu crengile. Se ruga vântului să tacă o clipă, strângând în brațe arcuri nărăvașe. Liniște. Voia doar o șansă să apuce a coborî. Se apropiau de finețea abundentă a vișinelor, dar aveau un surplus. Mirare. Nu găsise două senzații identice. Ca și copilăria plină de libertate. Libertatea de a te învârti în același cerc, familie, cușcă, școală, areal, oraș, zonă, țară, perimetru. Cui îi mai păsa? Dacă exista frumusețe, orice altceva devenea nesemnificativ pentru Dolescu. Picătura chinezească o pervertea într-un fruct colorat atât de strident, încât orice altceva devenea amorf cu toate rezonanțele insistente. Din acele zile iubise culorile vii, inegalabile ale cireșelor amare.
Dezorientat realiză că încurcase drumul pășind tăcut, dar cu gândurile în altă parte, rătăcindu-se, deși nu era cazul. Se așezase pe o bornă de măsură a șoselei, umbrită de un nuc și se întreba dacă să meargă azi, acolo, ori să încerce mâine. În loc să ajungă la adresă, se rotise în cerc inconștient și ajunsese la o extremă opusă față de destinație. Prostia, neatenția, memoriile se plătesc cu eforturi în plus. N-avea chef de chin și jale, doar era un babalâc.
- Câh... Lumina reprezintă aerul. Cerul, insinuările interiorizate. Restul rămân nesemnificative pentru artist. Dolescu se deplasa destul de greoi printre ierburile înalte și bălăriile limitrofe ale urbei. Sunt simboluri la care niciunul nu renunță niciodată, deși puțini se prind de lucrul respectiv. Puțin îi păsa. Oftă îndurerat de superficialitatea umanioarelor. Dacă n-ai ochi să vezi infinitul, rămâi la margine mereu și țopăi cu naivitate pe-acolo, redundant. Nu îi judeca, însă îl ardea la buzunare să fie puțin empatici. Degeaba. Desigur. Pășea mecanic mai departe. Inerțial. Vă dați seama că inerția este la fel de puternică ca și gravitația. Însă nu sunt puse în același taler. Gravitația strălucește. Inerția-i ascunsă, fluentă, palpabilă, mată, incoloră.
Unde mă aflu? S-a întrebat la un moment dat plictisit să ajungă unde n-avea deloc chef să fie. Mai bine în beciul personal unde își depozita averea. Butoaiele cu vin roșu sau alb. Otelă, un soi care numai în România există. Ce n-are nevoie de chimicale, nici anti mană, putregai, rugină, nimic, rezistă singur în unicul loc pe care-l suportă din lume. Francezii fac spume la gură din cauza viței-de-vie imune și fac presiuni în comunitate să fie distrusă total din țară. Restul sunt indiferenți. Acolo se regăsea odată cu Maramureșul istoric, Sălajul autentic și Năsăudul exuberant. Beciul era un loc întunecat în care și paharul î1 umplea orbecăind, n-avea nicio sursă de lumină, asculta vinul și-i cunoștea după sunet cântecul, curgerea, vărsarea, plinătatea. Știa când să închidă cepul, așa cum cunoștea culorile posibile. Puținele bucurii rămase, pe care le păstrase chiar de ajunsese un bătrân pictor cu tabieturi. 
Stătea la margine de șosea și își scutura colbul de pe pantaloni, curăța pensulele neutilizate, șevaletul deshidratat, care mai trosnea când îl lustruia cu bucata de piele de căprioară, pe care o păstra în mod special prin rucsac, vrând să nu lase urme defel pe pătratul de lemn, pe care îl întrebuința rar. Iubirea. Iubea. Nu era în stare să folosească timpul trecut. Își lovea genunchii cu palmele acolo, stând la marginea drumului ezitant, sperând să găsească un motiv de întoarcere. Dar îl atrăgea câștigul. Nu ieșea praful din textură. Nu rătăcise destul. Când ajunge omul la un punct final care nu-i trecerea dincolo? Rareori. Nu există așa ceva decât pentru amorfi și limitați, handicapați sentimental ce se iluzionează degeaba. Iubirea înseamnă un prezent-perpetuu, în primul rând cedare, spus în cuvinte simple: renunțare la sine pentru ea. Clacase total în fața ei. Până când moartea îi va despărți. Hotărâse că murise. Cine altcineva decât ea? Mai bine el! Și așa avea o înclinație groaznică spre autocompătimire, tragism, desconsiderare. Așa că rămăsese să trăiască precum un pictor mort, singuratic, neînțeles. Nu mai căuta explicații, consecințe, fragmente justificative. Picta muribund, deseori comun și dezinteresat. Oricum o iubea cu sau fără știință. Pe cea cu care se căsătorise. Nu amintiri fragile și uitate total. Și picta nu fiindcă altceva nu știa să facă. Ci pentru că asta îi plăcea. Să-și exteriorizeze iubirea. Fiecare tablou era dedicat mutual veșniciei. Universurilor suprapuse total, nu alegerilor multiple, altor femei. Ca să le facă în ciudă scepticilor, necredincioșilor, pragmaticilor, impostorilor. Simțea că devine un fel de târfă dedicată muncii, luminii, iubirii. Fără efecte. Iubirea înseamnă aservire fără răsplată, restul sunt sechele inutile inventariate de contabili, ori neînțelese de filosofi fanarioți, anacronici adică. Rămăsese fericit și unic în singurătatea personală. Dacă iubești, chiar că nu mai ai nevoie de nimeni în plus!
- Te interesează? întreba în tinerețea târzie, timid, unii care se mai opreau să observe schițele, picturile, compozițiile din parc, centru, ori din pădurile de lângă stațiunile montane și nu dispăreau imediat. Vadul umple contul. Până când a început să fie amendat de poliția locală. Cotidian. Călca spațiul verde. N-avea voie să strice iarba, doar nu se pișa acolo. Unde să picteze? Pe acoperișuri, probabil. Ajunsese insolvabil. Nu mai era în stare să-și plătească taxele. Ciudat. Artistul de succes este cel care își plătește cu nonșalanță dările la stat și urinează în locuri nefirești. Imposibilitate. Absurdul are comportamentul comun și invers. Simțea că-i neputincios în fiece privințe.
- Nuuuuu... i se răspundea. De parcă le-ar fi arătat prohabul deschis și eliberat de textile. Nu arătase nimic sexual, dar reacții de genul respectiv căpăta. Pictura era desconsiderată, desacralizată, investiție inutilă, nereciclabilă. Natura-i mai bună într-o societate săracă spiritual. 
Și acum primise în urmă cu o zi un telefon de la un individ cam agramat, vorbea prost și dezarticulat, să îi facă un tablou mare, mare, mamei, unei femei, ceva de genul ăsta, nu înțelesese prea bine, muzica de petrecere îi urla în urechi și câteva tânguieli întrerupeau logica celuilalt. Strada Vișinului. N-avusese încredere, credea că este o farsă și adresa i se părea la marginea pământului. Dar i-a trimis banii în cont, confirmați prin sms, voise să-l refuze de la început și-i spusese un preț piperat. Se mințea că o să fie refuzat. Dacă ar fi plusat? Vorba este vorbă, cuvântul cuvânt. Stătea acolo la margine de drum nemulțumit și revoltat. Banii îi avea, dacă le-ar da o țeapă? Imposibil. Cuvântu-i cuvânt, doar nu-i vorbă în vânt. Revolta îi venea din ideea că oamenii nu se pricep la artă! o lacună ce devenea un mesaj elementar, fundamental de care se agăța cu mai mult sau mai puțin temei. Și prin revoltă ajunsese artist, restul rămâneau în locul unui public materialist, ignorant în legătură cu formele inedite. Iar proștii se așteaptă la fidelitate. Femeia trebuia să fie redată corect, atât de mult încât să fie recunoscută de oricine. Dacă nu o să reușească? Parcă ar fi în cireșul sălbatic. O să-i facă de petrecanie. Era un artist, nu fotograf. Este drept, cam mediocru, într-o școală nordică, maramureșeană, despre care vorbeau numai oamenii locului. Peisajele de acolo întreceau orice tablou, însă nu accepta asta, era musai să le reinterpreteze cu tehnica de cuțit. Cel puțin la început. Și-a vândut opera pe nimic, umilindu-se în fața diferiților funcționari, politicieni, judecători, medici, avocați, profesii cu oareceva bani. Însă zgârciți, nu apreciau pictura, și-i cumpărau pânzele după îndelungi amânări și negocieri. Tot ceda din preț. N-aveau valoare. Dacă realitatea este mai bună și nu-i atât de rece coloristic și nici tăiată prin linii frânte!
Zilnic bătea instant la ușile îndoliate ori urmărea capelele în care erau aduși morții proaspeți, dorind să-i imortalizeze contra unei sume cu adevărat modice din punctul personal de vedere. Și așa nu avea modele bune de pastelat. N-avea bani, faimă, firmă, era limitat în această privință. Cine să-i pozeze în lumea inculturală în care trăiau? Arta era inițiatic, inconștient și rațional o nonvaloare, ceva disprețuit. Cei mai mari fraieri erau artiștii, scriitorii, muzicienii. Și el se situa pe undeva pe acolo. Tragic, însă nu renunța nici în ruptul capului. Acum se regăsea într-o zi eveniment, primise o comandă fermă.
- Îmi cer scuze. Îmi dați voie să-l pictez? Îl vând ieftin. Întreba la început cu sfială, neîncrezător căutând afaceri reciproc avantajoase. Să nu supere. Apoi a realizat că supărările sunt conjuncturale și interpretative, depinzând de starea de spirit. De ce să fie timid? Mai bine hotărât. 
- Nu! Pleacă, îi răspundea ființa disperată. Orice om trist, lovit la început de unele evenimente este disperat câteva zile, până se împacă cu starea, apoi empatizează cu supărarea și o acceptă ca o stare firească.
- ...nu renunța imediat. Știa că la greu un om trebuie să fie ajutat, sprijinit, dar mai ales era deschis și putea să profite de slăbiciunea, de împăcarea cu sine. Când ești demoralizat și nu ai multe pretenții de la exterior, îți accepți propria stare fără să-i ruinezi pe alții, ești de-o naivitate fabuloasă. Așa au fost exterminate o grămadă de populații native de către umanioare cu deviații sexuale.
Vișinului ca stradă! Ce administrație ar pune unei alei nume de fruct? Numai una habarnistă, superficială, indiferentă, idioată, cretină, credulă, naivă etc. Adică o adresă care îți trezește reflexe gustative sau curative. Duale. Ori, ori. Aveți vișine, nu vă mai trebuie asfalt! Un mesaj subliminal de genul respectiv, ignorabil și detestabil, simultan. Venera vișinele, din acea cauză era revoltat, și înțelegea cu mâhnire că n-o să găsească ceva dezirabil acolo. Dimpotrivă.
Hmmm.... Dolescu, un pictor profesionist, dar cam bătrân și ignorat se fofila prin partea extremă a centrului orașului, fiind într-un fel de dilemă. Mare. Cum să facă bani pentru propria înmormântare? În realitate nu-l interesa cortegiul, numai să nu ajungă la cheremul statului, a ajutoarelor sociale. Însă, huzurul intangibil îi făcea cu ochiul, mai avea chef să se distreze. Viața o trăise ca un individ ce-și repeta în fiecare clipă „mă piș pe ceilalți”, doar subsemnatul contează, însă, în unele momente depresive, când intuia trecerea în dimensiune necunoscută avea impresia că o să primească un răspuns de reciprocitate, așa că îi era frică de crematoriu, gropi ascunse, indiferente, putreziciuni printre câini vagabonzi și flămânzi, gunoaie, neamuri îndepărtate, ostile, birocrați interesați de cum să fure și ei ceva pe lângă acțiunea caritabilă pe care se prefăceau că o reprezintă. Sătul de sărăcie, nu realiză că se îndrăgostise de el și n-avea de gând să-l părăsească. Până la urmă gândi și că superficialitatea are propriile limite. Măcar ultima fază să o predetermine, anticipeze, îngrijească, să se deruleze bine ca într-un film american penibil în care se iubesc pasional, la sfârșit, sau trăiesc mai departe cu ajutorul corporațiilor dezinteresate și învinse de câțiva indivizi. Cum să adopte ideea nud, mi-se-fâlfâie pe undeva, cândva, de ce nu, da? Trupul neînsuflețit să-i fie îngrijit, îmbălsămat, mângâiat. De ce nu? Știa că nu mai avea mult de trăit. Tremura tot când nu avea bani pentru alcool. Să amestece mai abitir culorile, să înduioșeze formele, să experimenteze sentimentele neconștientizate, să definească acțiunile greu auzite. 
Ajuns acolo, la destinația pentru care fusese plătit deja, îi era frică să nu fie omorât dacă nu atingea criteriile normalității. Cum să explice că un tablou nu este o poză a unor oameni mai puțin inteligenți? N-avea cum în lumea instantaneelor penibile. 
- Mă sinucid! Mâine. Cu siguranță! Ce-și doresc bărbații? se întreba Dolescu, dându-și ochii peste cap și zâmbind vulgar când era pleaznă. Adică zilnic. Bărbații! Sinucidere ori harem variabil. Cine are, are, cine n-are, n-are. Forme noi, diferite. Rostea printre diftongi și se asculta vorbind grav și cu seriozitate. Oricum, nu-l auzea nimeni. Nici măcar ecoul. În fiecare clipă, zi, noapte, nu-i răspundea. Era alergic la pisici, câini, tricotaje sau bârfe inutile. Mâine. Cioranesc, aștepta numai o grație cu zeci de ani mai tânără să se umilească, aplatizeze în fața ei, ignorând că ajunsese o bătaie de joc firească. Doar era artist! Apoi ațipea în diferite ipostaze. Cu capul pe o masă. Lângă o canapea pe care nu era în stare să o escaladeze. Pe granit ori întins printre imitații ieftine. Își imagina o femeie îndrăgostită. Sau interesată. Ori prefăcută că-l venerează. Nu-i păsa. Avea răbdare. Nu mai avea nici răbdare. Mâine. Util. Sinucidere.
Avea de lucru. Era în era postindustrială în care se bucura că găsise o slujbă, fie și temporară, pe o stradă de fructe, rău famată, într-adevăr, unde viețuiau doar infractori și un grup consistent de minoritari puși pe jaf și hoție, dar pentru bani un individ disperat riscă orice. Era disperat, recunoștea măcar starea respectivă.
Picta zilnic cu aviditate. Acuarele, tempera, ulei, graffiti, cărbune, mixturi. Își expunea tablourile în orice galerie posibilă și imposibilă. Protejată ori stradală. Unele aveau succes. Altele, nu. Cele mai mohorâte, reci, triste. Oricum, nu se cumpărau. Oamenii le priveau cu respect și își strângeau banii pentru mâncare, relaxare, mașinării. Nesimțiții nici măcar nu le dădeau binețe. Erau plini de șhaorme în buzunare, portofele și chiloți. Arta nu avea relevanță pentru cei care se închinau la maioneze. Mulți maionezați trăiau. Treaba lor.
- Da, da! își răspundea în barbă. Ca orice artist care se respectă avea o barbă căruntă, aproape ninsă, nu galbenă, albă, doar așa strălucește soarele, pe care și-o mângâia cu mândrie. Cum să urineze pe propriul păr? Aiurea. Îmbătrânise. Era clar. Doar bătrânii reajung să se autoflageleze, cine să-i mai bage în seamă? Însă sunt sensibili. Mai tactili decât o mimoză. Poți să le modifici comportamentul cu o privire, respirație, abandon fățiș, nu-i necesar să-i atingi într-o formă sau alta!
Dolescu își cam ratase viața. Căsătorit, despărțit, abandonat, dezmoștenit ori sărăcit de alcool și grămada de iluzii că-i în stare să producă un gen de artă inedită pentru care era necesar să se sacrifice. Se va îmbogăți de pe urma tablourilor într-un viitor habotnic, impredictibil. Sau de timiditate și eșecuri nu o să realizeze mare lucru, firesc. Acuarelele și pastelurile preferate purtau nuanțele reci pe care le resimțea în suflet. Apoi gândi că este cazul să se redefinească. 
Din clipa în care te naști, te îndrepți spre propria moarte. O chestie provenită din înțelepciunea veche. Dar dacă din cauza banilor riști să fii ucis? Și îți dorești asta. Adică nu să ajungi subiect necrologic, ci să câștigi mulți arginți. Ce-ai alege? Mincinoșii ar spune cu prudență disimulată viața. Și s-ar comporta invers, aruncându-se în prăpastie pentru iluzii, că ar supraviețui cumva și s-ar folosi de ei. Obezitatea idioată primează. Cei sinceri ar alege banii, dar ar ezita mult să meargă mai departe, mai bine să crape de foame, deci tot indecizia predomină împreunată cu un alt gen de naivitate insurmontabilă. Prostia este în floare. Cum să îți îndeplinești misiunea cu care ai fost hărăzit și să nu mori? Nicicum. Deci frica de moarte este o poveste, o invenție, o problemă falsificabilă, fiindcă este civilizatorică. Omul se naște fără această temere care devine o problemă culturală mediocră, copiii sunt curajoși, ignoranți. Deci, o să meargă mai departe cu toate că nu știe dacă o să revină viu din mediul respectiv, ostil și periculos!
- Îmi dați voie să-l pictez pe domnul X, doamna Y? întreba când era vesel și plin de speranțe. Avea o fire sensibilă.
- Nu!
Primise acel telefon anonim. Era solicitat de un țigan să-i picteze o rudă, cineva apropiat. Recunoscuse intonațiile reduse de limbaj și un fel de convorbire ciudată pe care respectivul o purta în paralel cu altcineva din jur. Conștientiza că avea prejudecăți. Și-i era frică să nu se facă de râs, adică îi era teamă că o să dezamăgească, că nu o să se ridice la nivelul așteptărilor familiei respective. Numeroase. Auzise și țipete de copii, vociferări răgușite ale unor bătrâni, înalte ale altora, care i se părea că nu erau de acord cu o asemenea inițiativă. Dacă îi va picta buzele cadavrului prea cald, ori de o să-i schimonosească chipul? Nu o să se răzbune pe el? Că-și bate joc? Că trișează? N-avea cum să anticipeze.
- ...
În afară de hohote, obținea multe uși închise cu furie. 
- Cioc, cioc... repeta bătaia, după ce fuma o țigară, trăgea două, trei guri din plosca cromată ascunsă în haină. Cum să renunțe din prima? Poate discută în familie și se răzgândesc. Le-ar părea rău dacă n-ar insista și l-ar pierde. Se vedea de la o poștă că e pictor, avea șevaletul cu el și rucsacul cu instrumente.
Oamenii nu se pricep la artă! o idee devenită revelatorie. Chiar îi întorceau spatele.
În afară de sensibilitate era și rutinat. Cotidian avea aceleași tabieturi. Cronica de decese din ziarele tipărite sau on-line, votca de dimineață, țuica să stingă chestiile consumatoriste, ouăle moi cu puțină pâine albă, altceva nu putea înghiți. Vomita instant alte soiuri de mâncare. Își setase corpul ca un alcoolic învederat doar pe alcool și culori întinse pe pânză sau hârtie tratată. N-avea alte griji. Se sacrifica total.
- Îmi dați voie? Îl pictez frumos. Ca și cum ar fi în viață! Să fie o amintire deosebită. Iarna, toamna, primăvara. În anotimpul cald lua pauză. N-avea chef de putreziciune. Să simtă carnea înrobită de bacterii și urât mirositoare. Chiar de era ținut în coșciug ventilat și răcit, tot avea impresia că pute respectivul, respectiva. Nu era în stare să picteze. Îi tremura mâna. Apa. Uleiul. Cărbunele. Le abstractiza atât de mult încât prost să fii, tot îți dădeai seama că sunt portrete făcute pe fugă. Șevaletul. Făcea în chiloți de spaimă. Îi era frică de moarte. Cine o să-l imortalizeze atunci? Când și-a deschis afacerea avusese impresia că o să fie urmat de toți confrații. Și încercase să o păstreze cât mai secretă. Dar nu. Nimeni nu-l imita. Bucuros că era unicul, dar îngrijorat că ajunge și el pe acolo și n-avea discipoli.
În afară de hohote, obținea îmbrânceli. Uneori. 
Ajunse să adopte strategia comis-voiajorilor, dimineața devreme, când nu era băut. Uneori bătea străzile în funcție de anunțurile mortuare și după-amiezele, când se trezea. Căuta din casă în casă să își vândă operele neîncepute. Eșuase cu natura moartă și portretele, restul fabulațiilor individuale sau externe conducând la eșecuri de proporții și mai mari. Pictase la indicațiile primite și rezultatul fusese absolut, chin degeaba și cheltuieli nepermise pentru culori. Așa că hotărâse să intre pe o nișă. Să picteze cadavrele proaspete. Oamenii sunt cei mai sensibili în acele clipe în care își pierd apropiații. Sau se prefac că suferă! Devenea bogat, avut, i se întrezărea construcția criptei personale aurite. 
- Îmi dați voie să pictez decedatul?! Uneori nici nu reținea numele cadavrului. Și vorbea nehotărât, fabulând cu ochii împăienjeniți de abstinență ori abundențe, trezire în diminețile improprii creației ori nesomn. Cine naiba mai reține numele unui mort? Filologii. Criticii. Frustrații ignorați de comunitate. Restul sunt indiferenți. Așa că, își spunea, de ce să se chinuie să memoreze nume proprii degeaba. Cine e disperat acceptă orice, restul găsesc pretexte de refuz și amânare.
- Nu.
- Dispari.
- Vă rog, lăsați-mă în suferința mea. Adică cu banii căpătați. Nu voi să-i împart! Era un subterfugiu penibil nerostit. Nu răscoliți morții! Fie bărbat, dar mai ales femeie. Ultima idee era definitorie și explicită. I se trânteau negările hotărâte, barierele în nas. Nu se lamenta ca o pasăre închisă într-un dulap. Accepta. Și bătea din nou la ușă. Una veche, alta nouă. Oamenii și mor. Propunând tranzacția: vă pictez decedatul, contra cost! Doriți? Nu-i așa că este extraordinar! Stimula achiziția, dacă întrezărea ezitarea refuzului! Sau se umilea în zilele în care, din disperare, rămânea gol, nud, fără bani pentru evitarea sevrajelor nedorite.
- Îmi dați voie? întrebă într-o zi o nană comună, supraponderală, plină de sine și cu o privire de reptilă satisfăcută. Reușise. Roșcovană. Roșie. Nu vizualiză prea bine, fiindcă adoptase masca unui artist umil. Decadent. O servitute molipsitoare, empatică. Scăpase de unul. Ea nu îi permitea să îl picteze. Tot reducea din prețul cerut pentru tablou. Era privit cu superioritate și i se răspundea că nu! Făcea prea mult. 
Redimensionare. Mesajul era vinovat. L-a schimbat într-o zi din anii trecuți și l-a păstrat:
- Îmi dați voie să-l imortalizez pe răposatul, o fac ieftin, cel mai lesne din piață, accept și plata în rate! N-o să vă pară rău!
Uneori avea succes. Așa, de câteva ori într-un an. Nu prea des. Abia îi ajungeau banii de chirie și de pâine. Țuica era hrana lui. Intra sfios și după un ritual al negocierilor. Dimensiunile pânzei, dacă doresc să înrămeze tabloul, expresia dorită. Și începea lucrul. Stătea ziua, noaptea, ziua până termina lucrul. 
Frumosul. Avea de gând să-l picteze. Indiferent de paletar, cald sau rece. Dar cum să pictezi frumosul? Vă dați seama că ar fi un fel de impietate! O blasfemie. Un Dumnezeu al imaginii inimaginabil. Frumosul nu poate fi imitat, redat, simulat, niciodată. Fiindcă este subiectiv. Individual. Particular. Umanizat de fiecare. Unora le plac morții, dar majoritatea detestă ideea din cauza primară a frivolității. Numai filosofii se amăgesc că sunt în stare să discute despre estetică și despre creație. Restul dezertează, fiind convinși că este neserios, habitudinal și întâmplător, o cale de trecere înspre lumea de dincolo de care le este cu adevărat frică. Iar când ți-e teamă de ceva, transpiri fiziologic. Cei care sunt prea plini de ei înșiși își pudrează excesele. Orice poză este un clișeu! Dacă nu este fardată. Închinarea la clișee este insuportabilă. Unii sunt curajoși când identifică o piesă de artă pe care o acceptă ca fiind frumoasă din disperare și sentimentul propriei dispariții. De fapt, sunt paranoici. Detestând lumea cadaverică, neagă total posibilitatea lipsei frumosului și a frumuseții și se complac în situația găsirii indescifrabilului. Arată cu degetul, conceptual îndeosebi, aceasta este frumusețea! Își belesc ochii și respirația, altceva nu mai au, și se hlizesc satisfăcuți că au găsit acul în fârcitură, tatuându-se în plus ca fiind înțelepți. Cum să-și accepte moartea? Tam-nesam. Detestă, neagă, incriminează procesul. Mai bine să-i prostească pe ceilalți că au găsit un fel de nemurire, adică un lucru frumos în sine. Din această cauză, Dolescu avea de gând să picteze numai morții. Care sunt sinceri și acceptă că frumosul e pur și simplu o abstracție, în restul criticilor nu mai avea încredere. Frumosul aparține respirației individuale, nu celei universale. Frumosul este o stare de spirit, nu un obiect, cuvânt, operă de artă. Frumosul este singur, nu plin de falsă venerare.
- Cioc. Cioc... Îmi dați voie să-l imortalizez ieftin...?
- Măăă... i-a răspuns un bărbat tuciuriu. Dolescu tresărise. Cu burtă și o privire goală. Deși era băut, simțise aburii alcoolului celuilalt și încruntarea, ura respectivului i-a trezit un sentiment de nesiguranță personală accentuat.
- Mă scuzați. Plec. Instinctul îi spunea că era cel mai indicat să dispară.
- Stai, măăă... și a fost prins de umărul stâng și tras pe spate. A văzut cum își protejează pumnul cu o rozetă de metal. L-a trântit, luându-l prin surprindere pe spate. Șevaletul se rupsese pe o latură. Căderea îi era amortizată de trusă. Degeaba. 
- Știi unde trăiești? În România. Aici numai cei care se lamentează au succes dacă o fac în gașcă. Și cocoșații. Lingăii celor care se plâng continuu. Ce vrei să schimbi? Reînvierea morților? Îți arăt eu...
- ...
Plecase năclăit. Puțin. Dar i-au trecut toate după ce-și suflase cu năduf nasul. Când ești obosit, deprimat, trist, dărâmat, este suficient să te cureți de chestiile inutile, în surplus din organism. Să-ți ștergi nasul este cel mai înălțător proces. Toate porcăriile sangvine și prăfuite ies și rămâi curat. Mai ales dacă te afli în prag de sărbătoare. N-are sens să ți-o strici cu polițaii. Avea un mănunchi de cuțitașe în traistă. L-ar fi tranșat într-un minut. Anatomia este mai simplă decât la animale. N-avea sens. Să dea cu subsemnatul? Mai bine renunțase și-și cărase lucrurile, amintirile, ambițiile, visele în altă parte. Îl lăsase pe impotentul ăla cu rozetă să se radă, poate așa-și creștea stima de sine. Prin obrajii similari cu bucile, că pe gură nu era în stare să elimine altceva. Nimicul îți dă starea simultană cu care te armonizezi, prostului îi dă simplitatea credulă, fudulului lauda frustrantă, idiotului stima de sine mult prea exagerată. Cretinul anterior fusese un nătâng penibil și invidios. De ce se apucase de pictat? Se întreba oprindu-se din mers din când în când? Ca să le demonstreze părinților că nu au vorbit greșit, sau să-și dovedească că le prețuiește memoria. Când fusese mic pictase un tablou tembel, naiv, în podul casei. O săptămână urcase zilnic pe scara de lemn lungă și instabilă, pe care numai el putea să pășească, câteva kilograme în plus ar fi distrus-o, și rămânea câteva ore bune simulând desenul, amestecând culorile, pregătindu-și pânza etc. Intrigați, l-au somat după mai multe zile să le arate ce face acolo. A ezitat să le prezinte preocupările, rușinat, timorat, intimidat de parcă ar fi făcut o porcărie. Și în loc de batjocură a primit laude. În realitate era obișnuit cu bătaia de joc la adresa lui din partea tatălui. Și mama îi ținea isonul. Îl iubea pe el, nu pe el. Adică își iubea soțul mai mult decât orice, iar ceea ce spunea devenea lege. Așa că a rămas surprins că a fost lăudat de părinți. Nu i-a ieșit din cap acele laude. Nici măcar bătrân. O să le dovedească reușita în ale picturii. Fie și cadaverice!
Se grăbea rătăcit și încurcat să ajungă pe strada Vișinului numărul 26. Încerca să uite eșecurile anterioare. Nu trebuia să cedeze niciodată. Omul are o viață cu care își face de cap. Încerca să fie stăpân pe sine. Dar își reamintea eșecurile! Nu era în stare să le uite.
- Îmi dați voie să-l pictez pe regretatul... își dregea vocea. Nu avea memoria numelor. Le-a uitat după câteva minute de plictis și așteptare în fața porții. Deși citise anunțul cu puțin timp înainte, uitase instant apelativele. Nici nu vă dați seama c-a murit! Îi venea să-i spună Giorgel, Gabriel, Florinel, orice nume propriu cu care era familiarizat, dar conștientiza că era într-un fel de culpă, eroare, inadecvare.
- Rămâneți cu o amintire inedită, trainică pentru totdeauna. Zâmbea nefiresc, cu timiditate, timorat de greșelile anterioare și-și tot muta centrul de greutate de pe un călcâi pe celălalt. Meseriile au prețul lor! În fiecare zi i se părea că pensulele îl vâră înăuntru, în țărână, le-ar dărui toată viața, deveneau tot mai grele, dar n-ar renunța niciodată la visul perfect. Un tablou imemorabil. Venerat. Dorit de muzee. Criticat, fascinant, recomentat. Pentru atâta lucru merita să trăiască. Pentru o clipă a recunoștinței. Sacrificiul personal n-ar fi în van. Lupta cu pasiunea. Lupta cu iluziile. Un război echitabil. Primești atât cât dăruiești. Voia să înfrumusețeze lumea. Himera proprie care merita orice sacrificiu.
- Bluf! Ușa trântită în nas. Cu isterie. Deznădejdii. Oamenii cât de cât adevărați, ce-și prețuiau antecedenții cu nume inutile, inodore, incolore îi apărau cu negare dacă memoria le era stimulată în vreun fel, uitarea este cel mai bun remediu împotriva vieții actualizate. Uiți întâmplările nefericite și este suficient să reziști mai departe. Cui îi place să fie nostalgic? Nimănui în afara naivilor imaturi, fără experiență, ori credulii netrecuți prin viață. Nu întâlnise persoane iubitoare decât o singură dată. Ce întâmplare...
De obicei o lua de la capăt însingurat, refuzat, detestat. Căuta un mâine, mereu este un mâine potențat de posibilități neprevăzute, deschizător de drumuri, de cele vechi era plictisit. Când ar fi fost binevenit în lumea picturii atemporalizate. Avea și un simț cinic dezvoltat. Ce cretini ar accepta să le imortalizeze morții? Doar cei care nu acceptă realitatea de moment. În realitate foarte puțini. Nesemnificativi. Oamenii mor din cauza urii celorlalți, a indiferenței, a neiubirii. Sau din accident. Totuși, cei mai mulți se duc dincolo în pace, împăcați cu singurătatea deplină, altfel ar mai respira. Îi căuta pe naivi, pe adevărații tăntălăi încremeniți în nemișcare ce ar da mult pentru o mașină a timpului, reîntoarcere, reamintire. Tot foarte puțini!
Obosise. Uneori obosea, fie bătea trotuarul, fie zăcea în pat, cu temei sau fără motiv conștient. Ca și îndrăgostirea. Îți place de cineva, păi, poate fi și moartă, tot surâzi și speri că o să aibă ochi și pentru tine la un moment dat! Speranța. Iluziile. El renunțase total la promisiuni și promitea să vândă trecutul, pur, simplu, doritorilor. Deși trăiesc numai acolo, îi întorc spatele când nu mai pot profita de el. Ciudată făptură omul. Iubește speranța detestând prezentul. Urăște prezentul venerând trecutul. Și paradoxul final: iubește speranța venerând trecutul. Nu știe ceea ce vrea în cele din urmă. Dar nu-și dă seama că se contrazice, își dă cu stângul în dreptul și se miră că doare, îi trist. „Cine vrea să îi pictez ruda, cunoștința decedată! Accept comenzile și anticipat!” 
Când era sfârșit, cu energiile epuizate, Dolescu se punea să își facă planuri, proiecții, reconsiderări în legătură cu acțiunile de urmărit sau de urmat, strategii care să-l îmbogățească. Surmena tacticos canapeaua din bucătărie. Dacă nemișcarea îl silea să se întindă, mintea îi rămânea activă și se distra pe seama trupului leneș. Nu mai picta că nu era în stare. Nu-și mai ruja modele dacă era lăsat să le surprindă într-un tablou. Devenea un fel de filosof. Iubirea. Își imagina iubirea prin cuvinte, lăsând culorile deoparte. Și-și pregătea cocteilul revigorant. Un vin de masă în care presăra un ardei iute roșu sau verde. Dar proaspăt, neapărat proaspăt. Amestecul devenea păstos și îi trezea simțuri inedite de fiecare dată. Nimeni nu mai băuse așa ceva! Își spunea zâmbitor când nu se îneca, plângea, strâmba, agita din cauza iuțimii. Măcar cunoscuții, conștientizând că nu cunoaște comportamentul gastronomic al tuturor culturilor. Plictisit de gusturile comune. Așa era și cu arta. Să picteze iubirea. Dar nu la fel ca ceilalți, diferit. Măcar cu o nuanță, să facă un lucru nou. Că era obosit și plictisit de lamentări, de istorie, de stiluri diferite care nu spun nimic. Arta nu înseamnă repetiție decât pentru impostori, creatorii care țin seama de modă ce or să dispară precum digestia băuturii lui. Imprevizibil, dar anticipat. Este musai să aducă ceva nou. Musai. 
A ajuns în locul rău famat, în care nu avea chef nicidecum să ajungă, dar sugestionat de recompensă se învârti de câteva ori prin zonă, până când își luă în cele din urmă inima în dinți și intră. Pe strada Vișinului. 26. Și nu mai putea da înapoi. O casă imensă, mare, plină de praf, neaerisită, stătută. În interior. Aerul îi rămăsese ca un pâlc clocit în gât, sau frica de a nu ieși întreg de acolo. Nu înțelegea. 
Țopăind înspăimântat de pe un picior pe altul, se luminase. Era vremea să se elibereze de temeri. Realiză că prostia este urâtă, urâțește omul, orice individ devine hidos și mai sec decât o piatră plină de nervuri brăzdate de apă. Sclipirile din ochi sunt nu fade, e un clișeu, lipsesc bucuriile, pupilele nu se dilată în prezența frumosului, frumuseții artistice, postumane. Numai proștii consideră că sunt frumoase exclusiv făpturile ori lucrurile cu care-i pot manipula pe ceilalți, și ignoră estetica, arta în întregime. Așa că totu-i devenea simplu. Ca să scape întreg de acolo era suficient să picteze persoana cu o doză de inteligenț

Autor: Regis Roman