Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Sensurile unui neologism: scrupul

Sensurile unui neologism: scrupul

Octombrie 2017

Interesul nostru pentru neologismul scrupul și derivatele acestuia a fost provocat de prezența cuvântului într-o enumerare a termenilor ce denumeau unitățile de măsură pentru cantități minimale. În Le livre des métaphores, Marc Fumaroli are o secțiune intitulată Le corps étalon de mesure în care comentează expresiile ce conțin cuvinte din terminologia corpului uman folosite ca unități de măsură. În paginile ce preced secțiunea este reprodus un fragment dintr-o lucrare a lui Charles Nodier pentru a sugera bogăția și savoarea terminologiei populare a domeniului: „Ei [strămoșii ]… nu aveau nicio problemă când foloseau drept unități de măsură picătura, grăuntele și scrupulul, deoarece acestea făceau parte din vocabularul lor și cu inteligența lor le puteau chiar modifica, căci din scrupul au trecut la «un praf de»”. Când vine vorba de substantivul lacrimă, M. Fumaroli citează dintr-un Dicționar istoric apărut în 1872: „Se spune o idee de zeamă de lămâie, un strop de oțet, un scrupul de lichior de coacăze, o lacrimă de coniac pentru a numi câteva picături din lichidele amintite”. Alăturarea picătură, grăunte, scrupul ne-a trezit bănuiala că avem în față un cuvânt a cărui semnificație a suferit trecerea de la natură la cultură. Presupunerea ne-a confirmat-o consultarea Dicționarului latin-român al profesorului Gheorghe Guțu. Substantivul latinesc scrupus avea un sens propriu „piatră ascuțită” și unul figurat „neliniște, grijă chinuitoare”. Aceste sensuri au trecut și la derivatele cuvântului: adjectivele scrupeus, scruposus și scrupulosus erau folosite atât cu sensul propriu „cu pietre ascuțite, pietros, stâncos”, cât și cu sensul figurat „greu, spinos, meticulos, minuțios, exact”; alte derivate, adverbul scrupulose și substantivul scrupulositas s-au folosit doar cu sensul figurat. Dintre aceste derivate, diminutivul scrupulus beneficiază de cele mai multe ilustrări ale sensului figurat: alicui ex animo scrupulum eximere – a-i lua cuiva o grijă de pe suflet, scrupulum inicere alicui – a-i băga cuiva un ghimpe în suflet (Cicero). 
Termenul latinesc s-a păstrat în franceză (scrupule) și în italiană (scrupolo), dar cu ilustrări doar pentru sensul figurat. Ce s-a întâmplat cu sensul propriu? Doar ultimele rânduri ale articolului pe care Le Petit Robert îl acordă cuvântului (veche unitate de măsură „a 24-a parte dintr-o uncie”) mai fac trimitere la „piatra ascuțită” folosită de vraci, de spițeri, de alchimiști…
În Dicționarul limbii române primul sens este cel care face trimitere la „unitatea de măsură pentru greutate egală cu a treia parte dintr-un dram”: [Spițeriile] „au toată libra sau litra de 12 unții…, tot dramul de 3 scrupuli și tot scrupulul are 20 de grăunțe”. Pe măsura adaptării sale, neologismul împrumutat din franceză a cunoscut variante fonetice (scrupol, scrupel) și morfologice (pl. scrupuluri). Iar sensul principal al cuvântului a devenit acela de „sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii, al datoriei manifestat în acțiunile, în munca, în realizările cuiva; neliniște, îngrijorare de care este cuprins cineva cu privire la corectitudinea, moralitatea unui lucru, a unei acțiuni”. Dintre bogatele ilustrări ce însoțesc termenul am ales două, una din scrierile lui Ion Ghica („Acela de multe ori se înșeală, mai ales la București, unde nu mai este scrupul de a minți”) și alta din paginile de istorie literară ale lui G. Călinescu („Unul din scrupulele lui Eminescu… pare să fi fost întotdeauna acela de a nu împovăra pe ai săi cu întreținerea lui”). Termenul intră în locuțiunea adjectivală lipsit de scrupule (franceză dénué de scrupules, italiană senza scrupoli, pelle da tamburo, literal „piele de tobă”); și expresia a (nu)-și face scrupule are corespondent în franceză avoir scrupules à faire quelque chose și italiană non farsi troppi scrupoli, non aver peli sulla lingua, literal „a nu avea peri pe limbă”. 
Împrumutat din franceză, adjectivul scrupulos aduce o nuanță semantică aparte într-o serie sinonimică bogată ce cuprinde, deopotrivă, termeni mai vechi (amănunțit, migălos, scump) și mai noi (exigent, minuțios, riguros, meticulos, serios). Într-o schiță a lui I.L. Caragiale (Greu, de azi pe mâine… sau unchiul și nepotul), adjectivul apare de mai multe ori, căci cele două personaje nu se înțeleg din pricina faptului că suferă de o „adevărată anomalie”: ambii sunt scrupuloși „prea din cale afară”. Scena VII a actului al doilea din O scrisoare pierdută aduce o nouă dovadă a slugărniciei care-l caracterizează pe Ghiță Pristanda, polițaiul orașului: „Poftiți, coane Nicule, poftiți…(umilit) și zău, să pardonați în considerația misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloși la datorie”. Nu este singurul neologism deformat, în gura personajului remunerație devine renumerație, iar vampir devine bampir.
Socotim că întreaga creație a lui I.L. Caragiale poate constitui o „ilustrare” pentru ceea ce înseamnă scrupulozitate; prin minuțiozitatea lucrului asupra textului, prin cultul formei, prin grija acordată punctuației văzută ca o gesticulație a gândirii, dramaturgul și prozatorul și-a făurit și respectat propriul supranume – Moș Virgulă. 

Autor: Gheorghe Moga