Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dresura de specimene

Dresura de specimene

Octombrie 2017

Cel care cheamă câinii, 
Lucian Dan Teodorovici

S-a discutat și s-a scris mult despre ipostazele în care se manifestă artistic un scriitor, despre statutul bivalent – poet/prozator, poet/critic – despre pericolele sau avantajele pe care le incumbă această dualitate, despre influențe și interdependențe. Cât de util îi e poetului, prozatorului sau dramaturgului instrumentarul criticului, istoricului literar sau chiar al cineastului, al actorului sau al regizorului e greu, dacă nu imposibil, de cuantificat. În cazul în care prozatorul își asumă identificarea cu personajul-narator, influența pe care o are statutul de regizor al scriitorului pare mult prea delicată. 
E cazul romanului autobiografic Cel care cheamă câinii, care oferă o mostră extrem de interesantă de confruntare a scriitorului-personaj Lucian Dan Teodorovici cu regizorul Lucian Dan Teodorovici. Și raportarea la dubla calitate a autorului nu e deloc gratuită, dacă avem în vedere nivelurile textului, evidențierea permanentă a celor două „condiții” ale romanului – de a transfigura sau a transpune realitatea și de a dezvălui crezul artistic al autorului – și, de ce nu, ale personajului: ce ar fi vrut să fie și ce a trebuit să fie. 
Asemenea romanului, cronica de față debutează cu un pseudoincipit: dacă prozatorul ieșean alege să marcheze intrarea și ieșirea din operă cu două paragrafe ce aparțin romanului pe care ar fi trebuit să îl scrie, autoarea cronicii de față a ales să se raporteze la o mai mult sau mai puțin ambiguă încercare de teoretizare. În fond, ambele sunt artificii de compoziție care pot îndepărta cititorul sau pot declanșa acea curiozitate bolnăvicioasă a celui avid de literatură. Citite cu atenție, aceste pseudoincipituri sunt, de fapt, paratexte aflate într-o fină armonie cu esența textului care urmează. În cazul romanului, armonia e de-a dreptul dureroasă, căci experiențele traumatizante, raportarea personajului la destin, la hazard, la divinitate sunt simbolic anticipate în episodul cu accente baroce din incipit. 
O dualitate intrinsecă, paradoxală pare să traverseze romanul pe toate palierele sale, parcă în replică la statutul bivalent al autorului, despre care vorbeam, de la colecția sub semnul căreia a apărut, la aspecte care țin de structură, laborator de creație, factură. Apărut în colecția Fiction Ltd, la Editura Polirom, romanul are evidente, mărturisite accente autobiografice, care ar pune sub semnul întrebării decizia editorului de a publica romanul în această colecție. Generat de boala care schimbă dramatic viața scriitorului personaj, romanul ajunge să exprime, în egală măsură, crezul artistic al acestuia, devenind, în mod inedit, un roman despre roman, în genul cunoscutului Falsificatorii de bani, al lui André Gide. Cerebralei autoanalize a efectelor bolii asupra individului îi adaugă o atentă și asumată autoanaliză a mentalității scriitorului, a esenței scriiturii, astfel încât, la final, cititorul se întreabă, pe drept cuvânt, dacă e în fața unui roman care are ca temă poetica și poietica existenței umane sau poetica și poietica creației. În fond, ceea ce place în acest roman e tocmai estomparea discretă a granițelor dintre aparență și esență, dintre impresie, coincidență și miracol, dintre denotativul și conotativul vieții, dintre viață și literatură.
Chiar sensurile titlului, Cel care cheamă câinii, sunt luminate treptat. Ușor de intuit e primul dintre sensuri, căci autorul folosește sintagma în descrierea unui vecin care, dominat de spaima pe care haita de câini din cartier i-o provoacă, încearcă să domine vocal, prin urlete sistematice, animalele. O exteriorizare, o verbalizare a propriilor temeri realizează și autorul, dar efectul terapeutic, chiar mistic al textului, al scrisului se dezvăluie după un alt episod. E vorba de episodul în care e rememorată emoționanta scenă în care bunica îl vindecă, miraculos, de răceală, prin rostirea unei „formule magice”, a unei incantații care cuprindea patru cuvinte ce începeau cu prima literă a cuvântului care denumea boala. De fapt, scena e, sugestiv, plasată si pe copertele 3-4, semn că titlul Cel care cheamă câinii nu e o simplă aliterație, ci o „incantație salvatoare” care plasează, sub semnul miracolului, vindecarea de cancer. 
O coerență și o iscusită strategie narativă sunt vizibile la o lectură atentă a romanului ale cărui constante, dominante sunt autenticitatea și substanțialitatea. Urmărind povestea celor patru-cinci luni care urmează sumbrei diagnosticări, cele 15 capitole ale romanului realizează, fiecare în parte, o monografie a unei stări, a unui sentiment, a unui eveniment. Nota originală e dată de faptul că tema capitolului e privită polifonic, iar starea, sentimentul, evenimentul sunt raportate la viața personală, la realitățile sociale, economice, politice, ba chiar geopolitice. Se realizează, astfel, extrem de interesante analogii, paralelisme, simetrii. 
Datate cu precizie, dată fiind scrierea și de-scrierea aproape în timp real a evenimentelor, episoadele-matrice ale cărții configurează profilul scriitorului-personaj pentru care autocritica, autoironia, autopersiflarea și autoanaliza devin esențiale. Data operației, data diagnosticării, data primei ședințe de chimioterapie sau a fotografierii mesajului Writing is the only way of life, citit pe o pancartă de la ghena de gunoi sau a mesajului similar transmis, în aceeași seară, de un bun prieten scriitor care trecuse prin aceeași suferință cu ani în urmă („Dar știi care a fost pentru mine cel mai bun tratament? Scrisul.”) sunt notate cu o exactitate care denotă acuta trăire și conștientizare a timpului, a momentului. Cancerul mamei, diagnosticat la aceeași vârstă, raportarea asemănătoare la divinitate, după conștientizarea gravității bolii, și fina expunere a percepției actuale asupra fețelor bisericești și a miracolelor săvârșite de acestea, extrapolarea interesantă la perioada tinereții, în care îl adora, „empiric”, pe Kerouac și revenirea la regulile „naratologiei” care îi impun să urmărească, în mod cronologic, evenimentele constituie substanța primului capitol care include, abia la final, contextul bolii, al diagnosticării cancerului și al scrierii acestui roman. Se conturează, pe tot parcursul romanului, o imagine nudă a sistemului medical românesc, prin relatarea experiențelor trăite în Iași și Cluj-Napoca, pe un ton care, în mod justificat, alternează elogiul cu oprobriul, admirația cu gustul amar. 
Simplificând mult stările și experiențele traumatizante, probabil din dorința de a nu cădea în capcana compătimirii și a autocompătimirii, a tonului de litanie sau bocet, autorul alege să expună cu luciditate și, uneori, chiar cu umor (macabru, dar de calitate) situații tragicomice, generate de personaje inedite, surprinzătoare. Nu minimele biografii schițate dau savoare și autenticitate personajelor, ci modul în care ele se raportează la lume și la existența umană în genere. Dialogurile lungi și savuroase dezvăluie nu doar disponibilitatea umană de a comunica, de a interacționa cu aceia aflați în aceeași stare sau în același mediu, ci și comedia mundi, în cea mai pură formă a ei. Omul care nu știe să citească, nu poate vorbi, dar comunică prin intermediul unui caiet în care are întrebări și răspunsuri potrivite pentru orice situație și orice interlocutor pare un personaj coborât din romanele kafkiene. Femeia care deplânge prea mult și deloc justificat soarta soțului, care denaturează intenționat adevărul și intră în polemici dure cu cei care îi contrazic poziția sau punctul de vedere, totul pe fundalul afișării ostentative, strict declarative, a unei credințe nestrămutate în Iehova amintește de quiproquoul din comediile lui Molière. Reacțiile și situațiile generate de personalul medical par, uneori, suprarealiste, prin insolitul lor.
Difuz se conturează și fresca societății contemporane și a omului de azi, cu toate cutumele și tarele lor. De la problemele de comunicare pe care le are media românească (vezi capitolul 3, în care o nefericită înțelegere a unui studiu privind speranța de viață a copiilor bolnavi de leucemie generează cititorilor părinți traume, poate la fel de puternice ca aflarea diagnosticului) sau companiile aeriene, la problemele de comunicare ale individului care nu are puterea să nege o catalogare făcută de ceilalți sau care nu poate avea dezinvoltura din „online” în realitate, autorul trece, cu stil și aproape insesizabil, la aspecte psihologice, precum modul în care simțurile se acutizează sau se estompează, modificând percepția și perspectiva, în planul realității sau al visului, al aparenței și al esenței, ca într-un joc Clash of Clans. Nici situația după diverse alegeri electorale sau deciziile factorilor politici, opiniile diverșilor cercetători nu sunt ignorate, alături de subiectele, replicile unor filme și dialoguri reale care, sintetizând decizii-cheie, puncte de vedere-reper, devin verigi importante ale cărții. 
Se cristalizează, cu fiecare pagină, convingerea că suntem în fața unui volum care e, peste toate, un elogiu adus umanitarismului și condescendenței pe care le simțim profund la/în cei de lângă noi, cărora le alocăm, oricât de chibzuiți, meticuloși am fi, prea puține pagini în cărțile vieților noastre. Pioni ai cărții, sacrificați ca personaje, sunt Adela și Oana, Ciama, Alin și Alex, Adrian și Aliona, „oamenii apropiați” care beneficiază de un amplu panegiric doar în sufletul și în gândurile autorului. Regi și regine sunt „nebunii marilor orașe”, cei care, în aparență reprezentanți ai speciei umane, nu sunt decât niște specimene, ca bancnota de 100 de dolari din copilăria autorului.

Autor: Carmen Ardelean