Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Zădărnicii postdecembriste

Zădărnicii postdecembriste

Octombrie 2017

Oricât de adânciţi în stele ar fi poeţii (în opinia multora!) şi oricât de înalt ar fi turnul de fildeş în care se retrag pentru a se feri de noroiul lumii străine, totuşi există, mai totdeauna, o latură civică a creaţiei lor. Ei sunt ultimii luptători din Cetate, căci orice retragere este doar temporară... 
Oarecum firesc, în cazul lui Adrian Alui Gheorghe, care a debutat editorial cu volumul de versuri Ceremonii insidioase (1985), atitudinea civică e fie vizibilă, fie voalată, mai degrabă în volumele de proză Titanic şvaiţer. Momente şi schiţe (1997), Goliath (1999), Bătrânul şi Marta (2002), România pe înţelesul tuturor (2003), Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei? (2004), Frig (2008), Urma (2013) şi Laika (2014).
Pornind de la motivul rebelului fără cauză, întruchipat de protagonistul Albert Radiţki, romanul Luna Zadar (Editura Cartea Românească, Bucureşti 2016) e o radiografie subtilă şi subiectivă a societăţii româneşti (şi nu numai), aşa cum a fost (şi, poate, mai este) ea, înainte de execuţia cuplului Ceauşescu şi după victoria Revoluţiei din 1989. 
Urmărind traseul iniţiatic al tânărului Albert, asistăm la un conglomerat de scene, episoade, imagini, în care firele nevăzute ale unor destine debusolate se constituie într-o fină şi febrilă ţesătură existenţială ce reiterează tristul adevăr: „Viaţa e absurdă, în esenţa ei (...). Dacă îi recunoşti absurdul, ştii să te aperi mai apoi, ştii să o gestionezi, să o faci suportabilă”.
Printre altele, meritul fostului director al Bibliotecii Judeţene „G.T. Kirileanu” din Piatra Neamţ (pe nedrept, destituit) este, aici, şi acela de a depăna o poveste captivantă şi senzaţională, fără accente melodramatice. 
La 19 ani, exact în ziua de 1 ianuarie 1998, nemulţumit de confuza societate postdecembristă, de o mamă ocupată mereu cu serviciul şi de un tată necunoscut, adolescentul Albert fuge de acasă, cu gândul de a-şi atinge paradoxalul ideal, acela de a fi NIMIC în viaţă: „Voiam pur şi simplu să fiu un nimic social, un gunoi care să cadă în supa troglodiţilor, să fiu păduchele de pe gulerul cămăşii unui politician care îşi mestecă discursul greţos în faţa unei mulţimi de prostănaci, care s-au născut din greşeală fiinţe umane”. După ce vând o seamă de lucruri din casă, Albert şi prietenul său, Şobi, ajung lefteri la Belgrad, fiind jefuiţi în autocar de... un român. În capitala Iugoslaviei, ei locuiesc într-un adăpost numit, impropriu, Casa Viselor şi îşi găsesc cu greu de lucru. Ulterior, Şobi se angajează pe un vas de croazieră, iar Albert este iniţiat în tainele lumii balcanice de interlopul Tanko, fiind plătit de acesta ca să-l supravegheze şi să-l apere de periculoşii fraţi Barici. Grav rănit în bombardamentul Nato asupra Iugoslaviei (1999), adolescentul din Măgurele e îngrijit şi salvat de Aiana, o infirmieră româncă. Întors în ţară, alături de Aiana, vrea să-şi cunoască, în sfârşit, tatăl. Între timp, mama, Albertina Radiţki, murise într-un accident de autocar, în Austria. Solicită dosarul ei, de la Securitate, şi descoperă că mama lui, ghid turistic la ONT (Oficiul Naţional de Turism), a fost informatoare, sub numele de cod Sabina. Cu ajutorul doamnei Titieni, care lucra la Arhivele Securităţii, intră în posesia scrisorilor Albertinei. Toate scrisorile erau adresate lui Olaf Svensson, un norvegian ce participase (împreună cu un grup de canadieni) la construcţia Centralei Nucleare de la Cernavodă. Interceptate de Securitate, scrisorile n-au mai ajuns niciodată la destinatarul lor, plecat în Suedia, după încheierea idilei. Împins de curiozitate, Albert pleacă la Stockholm şi, după multe căutări labirintice, dă de urmele tatălui său, „o epavă eşuată într-un cămin de bătrâni, un azil în fapt”. Se întâlneşte cu „vikingul” Olaf, la restaurantul Saigon, dar nu-i mărturiseşte că e fiul lui. Din amintirile bătrânelului din faţa sa, amintiri impregnate de alcool, află că Albertina Radiţki a fost doar un „trofeu” dintr-o mare şi frumoasă galerie feminină.
Cu tot senzaţionalul ei, „povestea” e abia un pretext pentru textul narativ şi, mai ales, pentru construcţia narativă ale cărei tipare ne trimit, uneori, la pasionalul şi ultralucidul Camil Petrescu. De pildă, scena în care Albert citeşte scrisorile mamei sale, în apartamentul doamnei Titieni, ne aminteşte de Patul lui Procust, respectiv de Fred Vasilescu citind scrisorile lui Ladima, în alcovul Emiliei Răchitaru. Jocul intertextualist pare acelaşi, însă noutatea construcţiei din Luna Zadar e dată, în esenţă, de reconstituirea (şi, alteori, imaginarea) dialogurilor cu Aiana, îngerul păzitor şi totodată demonul „ţăcănit” al personajului narator: „Eu (cândva): Înţeleg lumea, dar nu-i înţeleg pe oameni. Aiana (altădată): Respectă amintirile, sunt mai bătrâne decât clipa de acum. Eu: Dar dacă amintirile sunt mizerabile? Ce respect să le mai acorzi? Aiana (tot atunci; dar şi altădată): Aşteptăm ca să ne ajungă din urmă trecutul, ca să ne dea dreptate. Aparţii lucrurilor pe care le-ai câştigat. Ele dispun de tine după placul lor. Pierde tot şi eşti liber. Uită”. Naraţiunea încalcă, deseori, ordinea cronologică, într-un vârtej năucitor al amintirilor. Astfel, glisează, permanent, trecutul şi prezentul istoric, meditaţia gravă şi „filozofia ieftină”, visul fantasmagoric şi cruda realitate social-politică. 
Dezamăgite de cenuşia tranziţie, de stupizenia şi degringolada lumii în care „nu trăiesc, ci se intersectează întâmplător cu viaţa”, multe dintre personaje resimt, acut, drama globalizării şi uniformizării, iar tendinţa sau dorinţa de a pleca din ţară devine, din păcate, un laitmotiv românesc: „Ah! Şi să plecăm mai repede, că în ţara asta ne-am uniformizat, avem aceleaşi vise tembele toţi, de parcă ne-ar fi scos cineva dintr-un laborator de clone!” Dureros de trist, fenomenul migraţiei din ultimele decenii poartă pe umerii încovoiaţi povara inaptocraţiei (un termen ce aparţine francezului Jean d`Ormesson). Ce este inaptocraţia? Antonim al noocraţiei la care visase, odinioară, acelaşi Camil Petrescu, „inaptocraţia este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce; membrii acestor două categorii sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin sustragerea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă...” 
Pe lângă alura eseistică a multor pagini, farmecul romanului scris de Adrian Alui Gheorghe constă în „panorama deşertăciunilor” evocate cu o mare delicateţe sufletească, în complexitatea tematicii abordate (adolescenţa, iubirea, viaţa, moartea etc.), în ironia surâzătoare care învăluie această tematică. Iată doar o mostră: „La noi speranţa moare ultima. Dar până moare, se mai chinuie o vreme”. Nu este de neglijat caracterul aforistic al unei asemenea proze substanţiale: „Toată viaţa e un şantier, iar noi suntem salahorii ei”.
Chiar dacă titlul noului volum sună straniu, Luna Zadar ar putea fi luna decembrie (1989); o lună în care toate visurile noastre s-au înălţat precum baloanele colorate şi au sfârşit la fel ca ele...
Parafrazându-l pe Bacovia, Luna Zadar rămâne o carte „tristă, plină de umor”; o carte despre zadarnica frumuseţe a lunii („zadar, zadar, lună de porţelan/ într-o zi ai să te spargi”) şi totodată despre zădărnicia unei lumi (postdecembriste), în care Oamenii (câţi mai sunt!) aleargă după propria lor identitate, cu naivitatea şi stângăcia unor somnambuli. 

Autor: Marcel Lucaciu