Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu şi pe dragoste de poezia română cu Paul Farkaş

Literatura pe viu şi pe dragoste de poezia română  cu Paul Farkaş

Octombrie 2017

Profesorul Paul Farkaş, fost student la Cluj şi om de radio, ajuns cadru didactic universitar, a plecat în Israel cu familia, soţia, cei doi băieţi şi soacra în aprilie 1986, aşadar a fost unul din miile de evrei, saşi, şvabi „eliberaţi” prin vânzare de statul român, iar amănuntele acestei încâlcite afaceri se regăsesc în „Răscumpărarea evreilor”, cartea lui Radu Ioanid, director de cercetare arhivistică al Holocaust Museum Washington. Viaţa şi-a urmat cursul şi odată ajunşi acolo, Paul Farkaş a fost imediat admis la cursuri de ebraică şi până în septembrie a trebuit să parcurgă toate cunoştinţele de limbă corespunzătoare ciclului inferior şi a celui superior pentru a putea intra în circuitul didactic din postura de profesor de limba engleză în învăţământul liceal, după o carieră universitară în România, la Piteşti. Ar fi avut nevoie de doi ani de pregătire, ceea ce era imposibil, pentru că ar fi presupus să stea fără un loc de muncă, adică fără salariu. Avea atunci 39 de ani. 
Paul Farkaş: „39 de ani e deja un stejărel pe care, dacă-l dezrădăcinezi, nu se ştie dacă se mai prinde”, mi-a mărturisit profesorul Paul Farkaş la întoarcerea sa de la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet şi Serile de Poezie de la Deseşti, eveniment aflat la cea de XXXVIII-a ediţie. 
Rep.: Şi s-a prins până la urmă?
Paul Farkaş: A trebuit să se prindă, ca să continuăm în această metaforă a plecării. Am intrat ca profesor în cel mai mare liceu din Israel, cu vreo 5000 de elevi şi cam 16 profesori de engleză, un liceu care are cursuri de zi, serale şi posticeale. Că mi-a fost uşor acolo, aş minţi. Mi-a fost foarte greu, pentru că sistemul de învăţământ israelian, faţă de cel cunoscut de noi înainte de 1989 este foarte diferit. Diferit şi în bine şi în rău. În mult rău.
Rep.: În plus limba nu e una uşoară.
Paul Farkaş: Limba este una care te chinuie, te distruge până o înveţi. Apoi începe să-ţi placă şi înţelegi cât de logică este, cât de interesantă, de biblică şi de literară este.
Rep.: Spuneţi că ajungi să o apreciezi, până la urmă. Ce v-a ajutat să vă placă limba?
Paul Farkaş: În primii ani aveam nişte nervi în mine cum nu avusesem de mult. Când eşti un om care te ocupi de limbi străine şi eşti un specialist în limba română şi în alte limbi, dar devii neputincios, ca un bebeluş, te apucă nervii la 39 de ani. După ce predai Fonetică şi Literatură britanică şi americană să ajungi într-un liceu unde să ştii mai puţină ebraică decât elevii, nu e chiar uşor. Încă din vremea aceea, nu ţi se arăta un respect apriori, ei discută cu tine ca şi cum ai fi un nimeni, dar dacă le arăţi că ştii, dacă te remarci şi ştii să ţii o clasă în mână, îţi acordă tot respectul din lume. Respectul acolo e pe bază de muncă şi de câştig.
Dacă aici înainte de 1989 se făcea pârtie când treceam, acolo stăteau pe trepte special ca să nu pot trece, dar asta era atitudinea lor faţă de toţi profesorii. Dacă le dădeam voie, mă ironizau pentru faptul că eram nou venit în Israel. Eram o arătare ciudată, abia căzut din lună. Când m-am prezentat la şcoală cu o jachetă şi cravată, imediat a venit unul din clasa a XI-a şi m-a întrebat: „Ce-i profesore, te-nsori acuma?” Eram prea elegant şi am învăţat că la şcoală trebuia să porţi o cămăşuţă, nişte pantaloni şi poate nişte umblători. În linii mari, trebuie să faci cum fac cei din Roma, să te adaptezi. Mi-a fost greu, dar după vreo doi ani, ironiile copiilor s-au transformat în ajutor şi le-am împrumutat stilul. „Văd că sunteţi foarte deştepţi, le spuneam când am început să ştiu suficient limba, voi râdeţi de ebraica mea, în loc să plângeţi de engleza voastră. Nu uitaţi niciodată că aici e vorba de engleza voastră, nu de ebraica mea!”
Nu a fost uşor, dar am obţinut titlul de doctor şi apoi toate gradele, şef de catedră, pentru că munca era apreciată, deşi în anii ’80 era o foarte mare doză de nas pe sus din partea multora, nu era chiar o aroganţă, dar o superioritate era. Soţia mea lucra într-o firmă de navlosire şi transporturi maritime, postul de limba franceză pe care l-a găsit fiindu-i imediat luat, aşa că după 16 ani de carieră didactică în România, dacă nu a putut rămâne la limba franceză, a schimbat direcţia, pentru că avea şi altă meserie. 
Mă bucur că am reuşit să păstrez o limbă română corectă şi nuanţată, dar asta a fost posibil doar pentru că nu am părăsit-o niciodată, nici măcar o clipă. 
Prejudecăţile cu care a luptat în Israel au fost multe, întâmplările au fost uneori ca în bancuri, dar esenţială era cunoaşterea foarte bună a limbii şi un strop de umor. În anii ’90 erau mulţi noi-veniţi din România, mulţi liceeni dezrădăcinaţi care au fost nevoiţi să-şi continue studiile acolo. Legea învăţământului din Israel le permite elevilor să dea bacalaureatul şi din limba maternă, aşa că avea o mică grupă cu care făcea limba şi literatura română. 
M-au găsit pe mine bun de predat limba română şi am făcut-o, aveam o programă de la minister, mai mult marii clasici, Creangă, Eminescu, Slavici etc. Pentru că nu se putea da oriunde bacalaureatul a trebuit să-i duc la Ierusalim la o altă profesoară de română, numită de minister să îi examineze şi cu toţii au luat examenul foarte bine, a fost o mare bucurie pentru mine şi primul meu contact după mulţi ani cu literatura română. Dar nu singurul, pentru că am scos cam 2000 de cărţi din ţară, practic, puţinii bani care îmi rămâneau îi cheltuiam, împreună cu soţia mea pe cărţi şi dicţionare, spre disperarea celor de la vama teritorială Piteşti, care mi-au cerut ferm la un moment dat să mă car de acolo cu coletele mele cu cărţi cu tot. Mie nu mi-a păsat şi am mers mai departe cu alte cărţi.
Mereu am vrut să traduc literatură, dar nici în visele mele cele mai frumoase nu m-am gândit că voi traduce poezie, deşi îmi plăcea, nu-mi era străină deloc, dar îmi era o teamă groaznică. Uite că se poate, deşi nu am ajuns să traduc rimat, căci prozodia dintr-o limbă în alta e ceva special. Eu am avut parte de câteva întâmplări interesante şi una a făcut ca o doctorandă sociolog de la şcoala pomenită să lucreze la o facultate unde era prietenul de acum, Moshe Itzhaki. M-a sunat prin 2013 să-mi spună că acolo este un conferenţiar de origine română care traduce din poeziile Anei Blandiana şi să mă uit peste cele aproximativ 50 de poezii traduse deja. M-am întâlnit cu el, a început să-mi citească traducerile lui, dar am constatat unele inversiuni, chestiuni de detaliu care erau nepotrivite, pentru că el era născut din părinţi care trăiseră în România, dar el nu cunoştea atunci subtilităţile limbii. Am lucrat alături de el, l-am ajutat şi volumul tradus în limba ebraică a apărut la Editura Keshet, adică Bolta, Arcul. 
În 2007, prietenul Moshe, profesor de literatură ebraică şi religie, decan al Şcolii Postuniversitare de Educaţie Continuă de la Colegiul Academic Oranim a avut bucuria de a o auzi pe Ana Blandiana citindu-şi poeziile şi s-a îndrăgostit mai mult de poezia ei. A decis să continue cu exegeza operei Anei Blandiana, a scris un studiu foarte serios, a tradus 170 de poezii, acoperind aproape întreaga carieră poetică a autoarei, 1964-2010. I-am luat şi eu un interviu în scris Anei Blandiana, iar cartea a apărut anul acesta într-o ediţie foarte frumoasă, îmbogăţită de ilustraţiile unei studente masterande din Israel. Volumul a fost urmărit cu atenţie şi muncit, atât de Moshe Itzhaki, cât şi de mine, timp de doi ani, pentru că am vrut să finisez ceea ce lui Moshe îi mai scăpa. 
Mă bucur că am reuşit să păstrez o limbă română corectă şi nuanţată, dar asta a fost posibil doar pentru că nu am părăsit-o niciodată, nici măcar o clipă. Probabil acum, de când soţia mea a plecat în lumea veşniciei voi mai avea momente de pauză, pentru că vorbeam cu ea numai româneşte. 
În fine, volumul a ieşit anul acesta, a avut parte de două lansări, una la Institutul Cultural Român din Tel Aviv şi alta lângă Haifa, într-o localitate mică şi cochetă unde este facultatea, la Tivon, într-o frumoasă librărie „Vagonul cu cărţi” a doi prieteni de-ai noştri. 
Am lucrat şi am terminat un alt volum la care ţin mult, o antologie a poeţilor echinoxişti, care se va numi „Ca apa în căuşul palmei”, după un vers din Dinu Flămând. Am decis împreună că nu putem include decât 11 poeţi în antologie, deşi sunt mulţi echinoxişti, dar i-am ales pe cei mai apropiaţi. Îmi amintesc de Ion Mircea, Bruno, mereu zgribulit, vară-iarnă, cu o ţigară în colţul gurii, venea la sala 29 şi ne cerea o ţigară. Îmi amintesc de toţi prietenii de acolo şi alături de Radu Ţuculescu am copt lucrurile. Vor fi prezenţi poeţi din prima generaţie echinoxistă, din cea de-a doua şi din douămiişti. 
Rep.: Când va apărea volumul? 
Paul Farkaş: Ar trebui să apară până în martie anul viitor, depinde de editor, dar ne dorim ca la lansare să participe măcar trei-patru poeţi prezenţi în antologie, iar noi vom invita din nou poeţii israelieni să ni se alăture.
Rep.: Mai daţi-mi un nume, pe lângă Dinu Flămând şi Ion Mircea, vă rog!
Paul Farkaş: Nu vreau să creez animozităţi, dar fie: Marta Petreu. Ne bazăm pe aprecierile celor cu care ne-am consultat. Şi mai pot spune că volumul este prefaţat de profesorul Ion Pop. 
Rep.: Să vă întreb şi eu, ce vă iese din antologia asta, domnule profesor?
Paul Farkaş: Bani? Zero. E o întrebare foarte bună şi nu este uşor să răspund, dar nu mă sperii eu de întrebări. În primul rând e împlinirea unei nostalgii faţă de Cluj, faţă de literatură, de cultura română, e felul meu de a închide un cerc mare. Este o vorbă în limba ebraică: atunci când vrei să-ţi cauţi rădăcinile, să-ţi aduci aminte şi să nu uiţi ceva, trebuie să închizi cercul. Apoi este plăcerea nespusă de-a birui două limbi, plăcerea deosebită de a vedea cultura românească pusă pe limba bibliei. 
Vin de la Sighet, de la festival şi acolo au fost şi trei preoţi poeţi. Când pe unul dintre ei l-a sunat soţia, el i-a spus că e la masă cu mai mulţi prieteni, între care şi evrei, iar ea i-a amintit cum se spune, că dacă atingi un evreu te-ajută Dumnezeu. Aşa am vrut şi noi să atingem literatura română.
Rep.: Hahaha, atunci daţi-mi voie să vă ating şi eu şi să vă mulţumesc pentru dialog, domnule profesor Paul Farkaş! 

Autor: Alice Valeria Micu