Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Nevoia de comunicare și seducția ficțiunii

Nevoia de comunicare și seducția ficțiunii

Octombrie 2017

Ultimele zece pagini din cea mai nouă carte a lui Cornel Cotuțiu, Ce nu se pierde, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, sunt acoperite de un interviu cu autorul, întrebările aparținând unui interlocutor ce-a dorit să rămână anonim. Credem că e mai degrabă un ultim truc al volumului, dintr-o lungă serie, menit să mascheze în realitate un autointerviu. Tehnica aceasta, generatoare de iluzii, aparținând teatrului vieții, e în măsură a spune multe despre natura scrisului la acest prozator. O întrebare din prezumtivul interviu are drept țintă relația de apropiere, cunoscută în mediile literare, dintre Cornel Cotuțiu și sagacele, ingeniosul său profesor de la Literele clujene, V. Fanache. Răspunde fostul student de odinioară: „A fost o afinitate de spirit, de temperament, ca între maestru și discipol. Până și aplecarea mea spre ironie, pamflet de tip caragialian, a fost cultivată, contaminată de/ prin personalitatea lui” (p. 130). Prin cuvintele replicii de mai sus, autorul își motivează, într-un fel, genetica literară: cartea sa se subintitulează Schițe, povestiri, nuvele.
Mergând pe firul timpului mai către începuturile sale literare, îl găsim pe Cornel Cotuțiu în atmosfera febrilă și densă în care s-a plămădit Cenaclul Saeculum, grupare de tineri scriitori și artiști plastici rebeli, dar feriți cu largă înțelegere, să nu sară peste cal, de doi foști deținuți politic, Teohar Mihadaș și N. Steinhardt. Sapienția acestora și duhul lor umanist s-au imprimat în scrisul, atât gazetăresc, cât și beletristic al celui care va realiza, la o dată aniversară, o remarcabilă antologie Saeculum, dincolo de nostalgii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006. A condus reviste și instituții de cultură, a călătorit, a publicat romane și cărți de proză scurtă, a continuat să cultive prietenii, a rămas profesor și după ce a pășit peste pragul pensionării, scanând circumstanțe și medii, încât vorbim astăzi de un foarte ingenios prozator de stirpe realistă. În construcțiile sale narative, Cornel Cotuțiu armonizează un fason moralizator, atât de specific unei largi arii de proză ardeleană, cu cel pur estetic, aflat în căutarea, de multe ori inspirată, a formulelor de expresie. În prima nuvelă, Capetele punții arcuite, ni se dezvăluie, în tehnica puzzle, des folosită de autor, profilul unei familii, din perspectiva naratorului omniscient. Cadrul acțiunii, veridic sau inventat, în majoritatea textelor e Becleanul ori împrejurimile. Avem mai întâi scena unui dialog între mamă, fostă casieră de bancă și fiul Casian, „avocat vrednic”, venit într-o vizită la casa natală, unde constată comportamentul nițel ciudat al tatălui, Simion Popescu, tot fost și el, cizmar în armată. Mama se cam plânge fiului că, atins de ramolisment, ieșind odată să cosească iarba de pe șanț, acesta se așezase la umbră cu un necunoscut, care împarte cu el o sticlă de rom și o găină friptă. Asta, în pofida bolii grave de nervi și a hipertensiunii arteriale. Următoarea treaptă diegetică este o incursiune în tot trecutul lui Simion, făcută de fiu din amintiri, pe drumul spre Melișor, satul de baștină al bătrânului. Poposind la un verișor, Casian află că aici se izolase mai nou, renunțând și la jumătate din pensie, tatăl său, în casa bătrânească de pe Dealul Strâmb. Întrevederea dintre tată și fiu, dialogul lor sec și pe alocuri absurd, scot la suprafață sentimentul zădărniciei, care însoțește bătrânețea.
De o cu totul altă factură tehnică este Când am folosit ultima dată securea. Constrâns, într-o anumită circumstanță, să ia parte activă la sacrificarea unui vițel, personajul narator nu găsește altă soluție decât părăsirea precipitată a locului și a celor care-l aveau ca oaspete. Perspectiva subiectivă a relatării conferă paginilor o notă de lirism dureros, în care eul se dramatizează pe sine. Bucata e o descărcare de tensiune nervoasă de blitz sau de fulger, având și câteva accente naturaliste, în genul unora dintre prozele scurte, extrem de bine scrise, ale lui Leonid Andreev. O scriitură vijelioasă, abruptă, stufoasă și debordantă, de tip faulknerian, unde vocabulele fac eforturi pentru a se clarifica în fraze, care, la rându-le, se încalecă să redea un context cețos, confuz, nelămurit al unei nunți la țară, întâlnim în Ce nu se pierde decât o singură dată: „În curând, ajung la biserică, nașul de botez al mirelui se apropie de mamă «uite la el, cumătro, cu coronița aia pe cap parcă-i Decebal» biserica e plină, s-a adunat lume și în jurul bisericii și pe trotuar, la porți, la geamuri, copiii s-au cocoțat în teii aleii, ies mirii din biserică «s-au iubit de mici, nu-i de mirare că s-au luat așa de repede, n-au mai avut răbdare» spune cineva, alaiul pornește, mama aude din toate gurile «s-au iubit de mici», mama duce mâna la inimă «cum de-am uitat asta?» lumea nu o aude, rostesc mulți «s-au iubit de mici…»” (p. 22). Tehnica monologului interior, amestecul de vorbire directă și indirectă, o fac pe această narațiune unică în volum. În Curaj odată și încă o dată se strecoară și câteva date recognoscibile ușor din CV-ul autorului. Lucian, protagonistul autoreferențial, aflat în proximitatea unei intervenții chirurgicale decisive, reface la o șuetă cu prietenul său Octav, story-ul unei iubiri trecute, scăldată în multă poezie. Plin de armonii ascunse este numele fetei cu siluetă de salcie plângătoare, pe care o poate reconstitui după vocea din telefon: „- Îți amintești de… momentul acela?.../ - Momentul acela?/ - Da… Acum, descoperindu-ți vocea, îți recompun ființa și simt cum crește în mine, mă inundă, momentul acela. Când am fost nebuni” (p. 28). Ca de fiecare dată, în personajele de autoproiecție a autorului putem identifica prototipul omului spiritualizat.
Cea mai complexă povestire din volum e cea cu titlu interogativ: De ce? Tema ei: moartea percepută din mai multe unghiuri, nu întotdeauna convergente. Barbu Aldea, inginer, constructor de baraje, după ce își petrecuse mare parte din viață ridicând diguri pe râurile din Transilvania, trăiește acum alături de un motan capricios, preocupat să-și afle textul potrivit pentru a-i fi gravat pe mormânt. Numai că, în final, murind într-un azil, ceruse să fie incinerat, iar cenușa sa, aruncată pe râurile unde își risipise tinerețea. Martori la căutarea încordată a celei mai potrivite inscripții, dar mai ales ai deturnării momentului de exit, prin incinerare, sunt un pietrar cioplitor de monumente funerare pe nume Titi Rusan, zugravul Cosma, dar și preotul Toma și doamna Zica, personaje cu deschidere și posibilități diferite pentru a înțelege sfârșitul. Naratorul urmărește precumpănitor să ne încarce de tot misterul morții. Îl interesează prea puțin latura ei morbidă. În căutarea unei organizări interne mai libere a textului narativ se află autorul într-o bucată cu titlul Într-o după amiază. Povestirea e desprinsă dintr-un carnet vechi de notițe și ilustrează un citat despre raportul viață-literatură, consemnat cândva de el în paginile aceluiași blocnotes. Tehnica e ingenioasă și arată ispitirea ineditului. Subiectul, tipic unei schițe: anodinul cotidian. Mai aproape de nuvelă e tema moștenirii, a familiei cu mulți frați, rezolvată la modul cehovian, prin revelarea tragicului, distribuit în măruntele întâmplări ale vieții, din Într-un microbuz. Râsul melancolic al lui Cehov se strecoară printre paginile prozatorului nostru asociat și cu un important element de poetică narativă: lipsa deznodământului, cel puțin în câteva texte. Autorul ia în cătare, printr-un astfel de artificiu, perplexitatea, descumpănirea cititorului. Schița intitulată Joi are următoarea exergă: „(un cuvânt prevenitor: E posibil ca proza aceasta să nu aibă final.)” În textul propriu-zis se insinuează absurdul natural, cel al existenței de zi cu zi, care își trage resursele din onomastică, din cronologie, din calendar, aproape din orice. Protagonistul, Ilie Polog, e din nou un personaj autoreferențial.
Luntrea poete fi un exemplu de regizare a limbajului alegoric, cu două fațete, una întoarsă spre realitate, cealaltă spre ritul de trecere. E o schiță despre moarte, relatând toate tribulațiile unei femei de la țară, lelea Ravecă, care se tot pregătea să treacă o apă, îmbrăcată în straie negre, ținând în mână un coș acoperit cu un ștergar, de sub care scotea clonțul o găină cu pene negre. Avea și un ban pregătit pentru luntraș, dar, aproape de neînduplecat, acesta o refuză mereu. După o duminică ploioasă, a doua zi străbate cu greu prin noroaie, încă o dată, drumul până la râu, unde află un alt luntraș, cu altfel de veșminte, poate mai caraghioase și având alături un mare câine negru. Trecerea apei continuă să rămână doar un vis, căci, de spaima câinelui, bătrâna își ia moneda înapoi din mâna noului luntraș și renunță. Găina cu capul gâtuit, bănuțul galben, dar și o ulcică cu două lumânări albe neaprinse îi erau alături, când o află feciorul și nora „întinsă pe patul înalt, acoperită cu un țol vărgat, până peste cap” (p. 82). O nuvelă precum Reverberații se face ecoul unor aspecte picant amare ale târgului de provincie. Dintre vocile narative ale textului, destul de multe și amestecate, ca să creeze confuzie în mintea cititorului, se clarifică un cuplu care „funcționează” extrem de capricios: Voicu Magdea și Bianca. El, un inginer silvic, holtei tomnatic, își duce traiul alături de o pisică pe care o apucase de pe stradă, botezată Molecula. Bianca, o damă de vreo cincizeci de ani, dar cu ținută de domnișoară, luată în cabina mașinii la ocazie de pe marginea unei șosele, aduce în viața bărbatului hazardul existențial. De altfel, aleatoriul venit printr-un personaj care așteaptă o mașină, e aproape o stereotipie în scrisul autorului. Prin câteva circumstanțe simetrice, Bianca și Molecula ajung două ipostaze feminine ale aceleiași entități. Ele prezintă multe note comune, luând cu ușurință una locul celeilalte într-o alegorie a vieții de cuplu.
Să fie el! stă mărturie că autorul înțelege înclinația spre social a artei realiste. Tematica e culeasă din viața unui gazetar de provincie, iar mare parte din dialog se învârte, nu fără haz, în jurul numelui acestuia, Manole Palaneț. Ca fost profesor, în prezent gazetar și prezumtiv prozator, Manole Palaneț anunță cu emfază scrierea unui eseu despre condiția artei narative: Nevoia de comunicare și seducția ficțiunii. Titlul articolului amânat sine die s-ar potrivi lui Cornel Cotuțiu însuși. Spre dimineață e ceea ce s-ar putea numi o fiziologie literară. Schița surprinde tot ce poate „fabrica” mintea unei văduve când, într-o seară, tânăra studentă Fulvia, care ocupa cu chirie o cameră a casei, i-l prezintă pe Fulviu, logodnicul său. Roasă de curiozitatea ce n-o lăsase să închidă un ochi toată noaptea, la ivirea zorilor, proprietara Aurica, după ce trebăluiește în treacăt, mai mult de formă, pe la orătănii, bate sfios la ușa fetei. Cum tânăra se cam grăbea la o întâlnire, ea se oferă să-i facă patul. Gesturile iscoditoare ale văduvei sunt psihanalizabile. Tripticul intitulat Fulgurații e mai mult un exercițiu de poetică, propunând trei subiecte de proză scurtă, pe care le retează în punctul în care încep să se dezvolte. Aici, mai mult ca oriunde, scriitorul se dovedește adeptul unor caligrafii austere. Când Cornel Cotuțiu își scrie „schițele, povestirile, nuvelele” din noua sa carte, se înțelege că aceste specii existau de când lumea. Menirea lui este să caute și să dea noi semnificații unor anecdote și întâmplări, repetabile cu fiecare existență, ceea ce și face cu un viguros talent narativ.

Autor: Viorel Mureşan