Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu cu Adonis şi Dinu Flămând

Literatura pe viu cu  Adonis şi Dinu Flămând

Octombrie 2017

Profeţiile unui areligios adoptat de poezie

La cei 87 de ani, Adonis, pe numele său Ali Ahmed Said este considerat cel mai mare poet arab contemporan, iar Festivalul Internaţional de Carte Transilvania l-a avut ca invitat de onoare, decernându-i la finalul dialogului cu Dinu Flămând, Marele Trofeu al festivalului. Îmi fac din nou o datorie de onoare din a vă face părtaşi unui eveniment profund pe care ni l-au dăruit de această dată Vasile G. Dâncu, Gabriel Bota şi întreaga echipă FICT. (A.V.M.)

 

Eu am două mame: mama mea naturală şi mama mea poezia.
Dinu Flămând: Dragă Adonis, aş dori să îţi urez încă o dată bun venit la Cluj, în inima Transilvaniei! Clujul este un oraş unde sosirea dumneavoastră are o valenţă simbolică foarte importantă. Atunci când ne-a vizitat Lobo Antunes îi spuneam că dumneavoastră, scriitorii veniţi aici, ne răzbunaţi pe noi, cei din generaţia noastră, pentru că veniţi într-un oraş care s-a luptat pentru libertatea cuvântului, pentru libertate în general, pentru literatura vie. Sunt emoţionat şi totodată fericit că pot să vă primesc şi pe dumneavoastră aici. Aţi fost de curând în China, vă veţi întoarce în China, aţi fost în Italia, în Spania, în Mexic, toată lumea vă invită, vrea să vă vadă şi vă oferă premii foarte importante pentru opera dumneavoastră, pentru felul în care puneţi lucrurile în discuţie, iar noi apreciem la rândul nostru foarte mult ceea ce faceţi. 
Aş dori să evoc momentul în care Pablo Neruda s-a întâlnit cu poezia, când poezia i-a vorbit, într-un poem excepţional în care el povesteşte cum s-a întâmplat, cum poezia era peste tot în râu, în lumea concretă şi la un moment dat i-a vorbit şi lui pentru prima dată. Având în vedere că aţi fost invitat aici ca poet, aş dori să vă întreb cum v-aţi întâlnit prima dată cu poezia?
Adonis: Vă mulţumesc foarte mult, dragi prieteni pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o de a veni la Cluj şi care mi-a permis să fiu astăzi alături de dumneavoastră. M-aţi invitat într-un oraş unde voiam de foarte multă vreme să vin. Sunt puţine oraşe care devin simboluri, iar Clujul este un astfel de oraş. Doresc, aşadar să salut Clujul, femeile, bărbaţii şi pe toţi acei care ajung în acest oraş. 
În ceea ce priveşte întrebarea referitoare la poezie, trebuie să vă spun povestea mea. Eu m-am născut la ţară şi asta înseamnă că am copilărit într-un sat mic, din toate punctele de vedere. De exemplu, până la vârsta de 14 ani nu ştiam ce e electricitatea, nu văzusem niciodată o maşină sau un telefon – practic, tot ce era modern mi-a fost străin până la vârsta de 14 ani. La școală nu am fost până la vârsta de 13 ani. Prin urmare, m-am născut într-un spaţiu rural, aşa cum se nasc toţi țăranii şi cum, de altfel, cred că ne naștem noi toți. 
Omul se naşte poet indiferent cine e. Chiar şi cel care îşi ară pământul este poet pentru că schimbă ceva. Toţi suntem poeţi în măsura în care reușim să schimbăm ceva şi prin faptul că schimbăm ceva, suntem cu toţii poeţi. Diferenţa dintre mine şi alţi poeţi e faptul că eu am două mame: mama mea naturală şi mama mea poezia. Din punct de vedere cultural, poetic, eu m-am născut printr-un poem care m-a creat, care m-a inventat. E o poveste lungă. Oare să o spun acum?
Micuţule, ce pot face pentru tine? 
După cum v-am spus, până la 13 ani nu am mers la şcoală. Siria şi-a câştigat independenţa în 1943 şi atunci am avut un vis care s-a realizat la modul literal. Am visat că va veni preşedintele ţării în satul nostru şi m-am gândit că aş putea să scriu un poem pe care să i-l citesc preşedintelui. Eram sigur că preşedintele va aprecia poemul meu şi mă va întreba: „Ce pot să fac pentru tine, copile?” Şi eu îi voi răspunde: „Aş vrea să merg la școală”. Acesta era visul. Am scris poemul, i l-am citit tatălui meu, pentru că toţi ne naştem poeţi şi tata m-a întrebat: „Cum ai putea să citeşti aşa ceva preşedintelui nostru? Nu-ţi pot interzice să i-l citeşti, faci cum doreşti şi Dumnezeu să te aibă în pază”. 
Eu am luat poemul şi am mers destul de departe ca să-l văd pe preşedinte, prin ploaie, prin noroi şi la capătul unui drum complicat am putut să-l citesc preşedintelui real, care, precum în vis, m-a întrebat: „Micuţule, ce pot face pentru tine?” Şi am repetat ce îi spusesem şi în vis, că vreau să merg la şcoală! Aşa s-au petrecut lucrurile şi la scurt timp după aceea am devenit elev la liceul francez din Siria, timp de un an şi jumătate. Acest liceu era ultimul liceu francez încă deschis în oraşul Tartus, care în curând a fost închis în numele independenţei. Am continuat să studiez franceza ca autodidact.
Viaţa mea, de altfel, a fost presărată cu astfel de vise, precum cel pe care vi l-am povestit, dar asta e o altă chestiune. Acum aş dori să continui să trăiesc în poezie, şi asta pentru a trăi mai bine, pentru a mă înţelege mai bine pe mine însumi, pentru a înţelege viaţa mai bine şi pentru a-l înţelege mai bine pe celălalt, pe cel care e diferit. Trăiesc întotdeauna în poezie şi sper să continui să trăiesc aşa, pentru că a trăi în poezie înseamnă a trăi în viaţă, în prietenie, în dragoste şi a trăi cu ceilalţi şi cu celălalt. După cum spunea un mare scriitor arab, un prieten este un altul care eşti tu însuţi. Dumneavoastră sunteţi prietenii mei, aşa că într-un fel, sunteţi eu însumi.
Dinu Flămând: La momentul pe care ni l-aţi precizat, dumneavoastră vă numeaţi Ali Ahmad Said Esber, dar în curând v-aţi ales pseudonimul Adonis, semizeul grec care îşi avea originea în Orient şi a cărui nume era purtat, de altfel, şi de un râu din apropierea satului dumneavoastră. Dar eu, ca traducător al lui Fernando Pessoa aş spune că dumneavoastră, în acest fel, v-aţi inventat şi o personalitate, adoptând numele unui semizeu grec, fără să implic de la început întreaga încărcătură complexă a legendei din jurul acestui personaj. Aş dori acum să vă arăt o carte editată la Galimard, care arată o altă întrupare a personajului care sunteţi, este vorba despre Mihiar, un personaj mitologic din secolul al VII-lea, un alt avatar al lui Adonis. Aceste lucruri arată că sunteţi însetat după personalitate, că nu doar inventaţi noi nume, ci mergeţi mai departe, încercând să găsiţi în vechi mitologii sursa pentru ceea ce scrieţi şi aceste vechi mitologii alimentează poezia dumneavoastră. Aş putea spune că sunteţi un heteronim al lui Fernando Pessoa sau poate că lucrurile stau exact invers.
Am mers acolo aşa cum eram, îmbrăcat ca un țăran, un puşti care voia să fie scriitor.
Adonis: Tatăl meu este cel care m-a iniţiat în poezia arabă, dar niciodată nu mi-a impus părerile sau ideile lui. Mi-a spus mereu că trebuie să gândesc liber şi practic, el mi-a fost mai mult prieten decât tată. Nu ştiu cum să explic exact raportul meu cu poezia arabă sau cultura arabă în general. Deşi m-am născut într-un mediu arabo-musulman, cu un tată foarte credincios, lucrurile s-au schimbat. 
Într-o zi am trimis un text unui ziar, dar nu mi-a fost publicat. Am mai trimis şi alte texte, altor publicaţii, dar niciunul nu a fost acceptat. Eram furios şi trist că se întâmplă aşa. Din întâmplare am citit apoi într-o revistă legenda lui Adonis, despre cum a iubit-o pe Venus, cum a pornit la vânătoare de mistreţi şi cum mistreţul a fost cel care l-a ucis pe el. Din sângele lui Adonis s-a născut o floare roşie, numită Anemonă. În fiecare an, râul Adonis de lângă satul meu devine roşu şi se spune că devine roşu pentru că pe acolo curge sângele lui Adonis. 
Întâmplarea a făcut să mă nasc nu departe de locul unde s-a născut şi alfabetul. În acest context, mi-am spus atunci că de acum înainte îmi voi semna poeziile cu numele de Adonis. Priveam atunci ziarele şi revistele, care nu mi-au publicat textele, ca fiind mistrețul pe care îl vânez şi care încerca să fugă de mine. Am scris apoi un poem şi l-am trimis spre publicare, semnat Adonis. Am trimis şi alte texte după aceea şi, la un moment dat, un ziar care a publicat textul, a scris pe prima pagină că Adonis este rugat să se prezinte la redacție pentru ceva foarte important. Am mers acolo aşa cum eram, îmbrăcat ca un țăran, un puşti care voia să fie scriitor. Cel care m-a primit în primul birou nu prea credea că sunt cel care scrisese poemele. L-am asigurat că eu sunt Adonis şi m-a trimis la redactorul șef, care m-a primit cu aceeaşi reticenţă. Nu-i venea să creadă că sunt eu Adonis. Nu ştiam atunci ce importanţă are acest nume şi nici ce spaţiu de civilizaţie deschidea. În timp, însă, am început să înţeleg mai mult despre Mediterana, despre Grecia. Am descoperit că, de fapt, Adonis era zeitate de origine feniciană şi grecii îl adoptaseră mai târziu. Din întâmplare aşadar, mi-a schimbat identitatea. 
Ce aş dori să spun despre identitate este că ea nu este o moştenire, ci o creaţie continuă, o deschidere perpetuă. Omul îşi creează propria identitate prin opera pe care o scrie. Întotdeauna mi s-a părut interesantă gândirea şi viziunea pustnicilor islamici, pentru că ele au schimbat conceptul de Dumnezeu şi felul în care e văzut raportul cu celălalt. De la aceşti mistici islamici preiau conceptul de identitate. Ei au revoluţionat o civilizaţie întreagă atunci când au spus că Eu-l nu poate să existe fără celălalt. Dacă visez că eu călătoresc spre mine, atunci trebuie să trec prin celălalt. Celălalt nu este un interlocutor, ci este o parte din mine, aşa că eu sunt în acelaşi timp şi celălalt.
Dinu Flămând: Cu toate că începeaţi să fiţi publicat, lucrurile nu stăteau foarte bine pentru dumneavoastră. Eraţi la începutul carierei, însă amestecul de culturi, spiritul dumneavoastră deschis era contrar principiilor şi practicii islamului şi, prin urmare, a creat o perioadă dificilă. Prima oară v-aţi refugiat în Liban, apoi în Franţa, dar nu ştiaţi, mi-aţi spus de ce eraţi hăituit. Nu eraţi o persoană sectară, eraţi pur şi simplu curios să aflaţi cum sunt alte culturi şi nu voiaţi să vă supuneţi unei legi care venea împotriva acestui spirit. Aş spune acum că sunteţi oarecum, captiv în Occident, deoarece nu v-aţi mai întors niciodată acolo.
Adonis: Aveam foarte mulţi prieteni în copilăria mea, am început să simt greutatea dorului şi să mă gândesc că nu este suficient ca un poet să încerce să schimbe o societate prin schimbarea poeziei, a formelor poetice sau a formelor artei. Pentru a crea ceva cu adevărat profund trebuia creată o nouă poezie, o nouă gândire, o nouă cultură. Dar aceste lucruri nu se pot face fără a schimba societatea şi problemele mele au început în momentul în care mi-am dat seama de acest lucru.
Cum poţi să schimbi societatea? Am fost influenţat de-a lungul vieţii mele de toate ideologiile, de marxism şi alte ideologii de stânga, în general, dar ele nu mi-au oferit tot ce îmi trebuia, pentru că eu visam să schimb societatea. Mi-am dat seama că acest lucru nu se poate face atunci când fiinţa individuală devine una instituţionalizată şi impusă de un individ întregii societăţi. Pentru a schimba o societate, trebuie să inversezi acest raport şi e foarte dificil, dacă nu chiar imposibil.
Atunci când vorbesc despre Islam, religia mea, vorbesc în general despre monoteism. Vorbesc despre Islam și las alte religii monoteiste deoparte, pentru că m-am născut în religia islamică. Religiile monoteiste şi Islamul în particular sunt bazate pe mai mulţi stâlpi, despre care vă voi vorbi imediat, dar foarte important este că monoteismul nu poate fi împotriva credinţei. Fiinţa umană are dreptul la credinţă, la religie, pentru că are nevoie să se raporteze la lumea cealaltă. Este un drept pe care trebuie să îl apărăm, dar acest drept dispare în momentul când un individ vrea să impună o credinţă întregii societăţi. De aceea, am început să mă gândesc că societatea arabă are nevoie de o separare a credinţei de tot ceea ce este politic, social, cultural. Cred că trebuie să se formeze o nouă societate bazată pe drepturile omului, pe libertăţile lui şi pe tot ceea ce ţine de cetăţenie. 
Suntem cu toţii membrii unei comunităţi şi tot ceea ce ne leagă nu este religia, nu este rasa, nu este nimic altceva decât drepturile pe care le avem cu toţii şi cetăţenia comună. Iată de unde au pornit problemele mele! Vă daţi seama că lumea nu era de acord cu mine, majoritatea erau împotriva ideilor mele, credinţa nu era, în societatea în care trăiam, una individuală, ci era la baza societăţii, a culturii şi a imaginarului. Se poate ajunge la o separare a religiosului de politic, de social şi de cultural şi dovada o avem în faţa ochilor. Este vorba de Europa. De ce nu s-ar putea realiza acest lucru şi în lumea musulmană? Este dificil, pentru că foarte multă lume este împotriva ideii şi la vremea când învăţam asta, toată lumea era împotrivă, cu excepţia câtorva tineri visători ca mine. Atunci au început problemele.
Când vorbesc despre islam, fac o distincţie dintre religie şi credincioşii acestei religii. Foarte mulţi oameni se nasc într-o societate musulmană, dar nu sunt într-adevăr musulmani. Chiar şi în Arabia Saudită sunt persoane care nu sunt musulmane, chiar multe care sunt împotriva religiei aşa-zis oficiale. A fi musulman e un lucru, Islamul este alt lucru. Nici nu există un singur Islam, ci mai multe, wahhabit, şiit, sunnit, chiar există musulmani largi, care se declară astfel. Cum să separi religia de stat? Nu e ușor. Islamul este destul de diferit de monoteismul creştin sau iudaic, deşi se aseamănă mult cu iudaismul, Coranul fiind o versiune a Bibliei, înclinată, însă într-o mai mare măsură, înspre putere. Pentru a face această distincţie trebuie în primul rând să înţelegi Islamul. Eu sunt areligios, deci mai mult decât ateu, dar respect toate religiile care există.
Dumnezeu acum nu mai poate spune nimic.
În general, o viziune monoteistă este bazată pe trei-patru stâlpi. Primul este că profetul acelei religii este ultimul şi niciun alt profet nu va mai veni după el şi este la fel în Creştinism, Iudaism şi Islam. Al doilea stâlp este acela conform căruia adevărurile transmise de profeţi sunt adevăruri ultime şi nu vor mai fi alte adevăruri exprimate după ele. Al treilea spune că lumea este divizată în două: există musulmani şi nemusulmani, creştini şi necreştini, există evrei şi neevrei. Dar există şi persoane de mâna a doua. Dacă mergem mai departe cu logica, aceasta înseamnă că Dumnezeu acum nu mai poate spune nimic, pentru că deja şi-a spus ultimele cuvinte prin gura ultimului său profet şi astfel vedem că o lume monoteistă este una închisă. Se poate accepta acest lucru dacă e vorba de o credinţă individuală, dacă este o credinţă impusă cu forţa, atunci această credinţă devine agresiune împotriva libertăţilor şi drepturilor omului. Din fericire, europenii şi-au făcut propria revoluţie şi au creat o societate laică, dar nici aici lucrurile nu sunt întru totul limpezi şi au probleme cu vecinii, cu foştii lor prieteni arabi sau musulmani. Absurditatea istoriei este faptul că astăzi, în loc ca politica europeană şi americană să ajute statele arabe să se elibereze, să îşi creeze propria societate civilă, au inventat, practic, toate ideologiile religioase de care auzim astăzi. Ei nu au ajutat, ci, dimpotrivă, au făcut mai mult rău. Nu poţi să înţelegi situaţia din lumea arabă, musulmană, făcând abstracţie de ceea ce au făcut europenii şi americanii. Intelectualii europeni, asemenea lui Camus, Sartre s-au aplecat asupra lumii musulmane şi au vorbit despre libertăţi în Statele Unite şi Europa, dar acum au devenit aproape nişte funcţionari ai politicii americane şi europene care susţin religia. Eu cred că monoteismul stă în picioare în cazul creştinismului şi al iudaismului.
Aş dori să închei cu o constatare tragică. Dacă luaţi lumea arabo-musulmană, veţi vedea că sunt o mulţime de doctori, arhitecţi, specialişti în toate domeniile, care îşi depăşesc colegii din alte regiuni. Problema nu este, aşadar, la nivelul individului din lumea arabo-musulmană, ci la nivelul instituţiei. Dacă luăm lumea arabo-musulmană ca pe o instituţie, vom vedea că nu există nici măcar un centru care să conteze cu adevărat, căci această societate aparţine încă Evului Mediu şi nu are nimic în comun cu modernitatea, dacă lăsăm deoparte elementele exterioare, tehnica, maşinile, luxul.
O civilizaţie este o fiinţă care trăieşte şi moare.
Dinu Flămând: Aţi intuit multe din întrebările mele. Aşa că vă invit, dragă Adonis, să vorbiţi despre cartea dumneavoastră „Violence et Islam”, tradusă la noi „Islamul şi violenţa”, cu un titlu mai blând în română şi în care faceţi o analiză radicală şi spuneţi esenţialul despre cincisprezece secole de cenzură, vorbiţi cu forţă, calm şi clar, fără blasfemie, evident cunoaşteţi această lume medievală, care surprinzător, rezistă, cu toate că este depăşită de lumea modernă. Spuneaţi despre Daesh, care este acum pe moarte, că va reprezenta sfârşitul Islamului. V-aş ruga să comentaţi această afirmaţie.
Adonis: Vorbesc despre sfârşitul Islamului în acest sens foarte precis, dar ca orice sfârşit, e un început. O civilizaţie este o creaţie perpetuă, o depăşire perpetuă, este o viziune asupra unui anumit sens dat de cum faci o lume mai bună, mai dreaptă, mai umană. Dacă ne uităm la starea lumii islamice de astăzi, putem spune că ea nu mai are nimic de dat lumii ceva care să poată schimba lumea. Nu există creativitate în lumea islamică. O civilizaţie care nu mai are ce să dea, care nu mai poate crea este una care va muri, aşa cum s-a întâmplat cu civilizaţia sumeriană, greacă sau a faraonilor. O civilizaţie este o fiinţă care trăieşte şi moare. Cred, din acest punct de vedere, că civilizaţia musulmană este pe cale să moară, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte lumi. Va avea o legătură esenţială cu trecutul şi acei indivizi dispersaţi acum în întreaga lume vor avea şansa şi curajul de a crea o nouă societate arabă, una modernă, care respectă fiinţa umană şi drepturile omului.  

„Oare în numele tău să mă fi locuit limba,
cea care face sângele meu să curgă în mine
în numele tău, lumea trupurilor noastre 
şi a tot ceea ce a fost între tine şi mine.
Altfel ce sunt aceste litere risipite,
pădure de iubire înlăuntrul nostru?
Şi care să fie numele tău în această clipă?
Vântul, uneori boală, alteori certitudine.
Am ajuns noi, oare, să fim de acelaşi sânge?
Se va schimba, oare, limba?” 

Din volumul „La forêt de l’amour en nous”
Poem de Adonis, tradus şi rostit de Dinu Flămând

A consemnat Alice Valeria Micu