Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Malaxorul de toamnă

Septembrie 2017

■ Mare hibă-i (pe) la Lozna… Publicația „Graiul Sălajului” a titrat, în 24 august 2017, sub semnătura Mihaelei Peștean: „Mariana Petrache, poeta din Lozna apreciată în țară, este ignorată de cei care controlează «cultura» în Sălaj”. Nici mai mult, nici mai puțin: „Ca să scrii poezie nu trebuie să fii academician. Poezia cere în schimb sensibilitate și talent pentru a da cuvintelor putere să transmită și celorlalți emoțiile tale. Nu-i puțin lucru, dar este și cazul Marianei Petrache, poeta din localitatea Lozna, cunoscută la Zalău mai mult pentru legumele de calitate pe care le vinde săptămânal în hala agroalimentară. Alături de soțul său, Costel Petrache, inginer, Mariana cultivă legume în serele și solariile din satul natal, Lozna. Fire creativă, acolo, la munca de jos din serele de legume, Mariana își găsește inspirația pentru poezie”. Mai departe, pe Someș în jos, autoarea (publicația?), printre multe altele, ne acuză: „Caiete Silvane - club închis, pe banii bugetului județean. Poeta de la malul Someșului nu a fost însă publicată niciodată în revista de cultură a Sălajului «Caiete Silvane», finanțată de Consiliul Județean Sălaj, deși, spune ea, a trimis mai multe poezii editorului”. Da, într-adevăr, am primit de la doamna cu pricina mai multe texte. Câteva exemple din lirica dnei Petrache: „A pierdut busola într-un ocean necuprins,/ Apusul de soare era de mult stins,/ A pribegit pe mări țesute în valuri de mătase,/ Navigând prin zarea albastră și furioasă/ Căutând mereu drumul către casă”; „Drumețule, mai lasă-mi primăvara/ s-aud arpegii de greieri seara,/ dragostea în suflet să se nască,/ odată cu livada să rodească”; „Drumețule, ascultă cum cântă marea/ vine și duce departe scrisoarea/ se va rătăci unde se despică zarea,/ cerneala își va pierde culoarea...”. Și câteva precizări: chiar dacă revista noastră e finanțată din bani publici, asta nu înseamnă că trebuie să publicăm tot ce primim; autoarei articolului și dnei Petrache le recomandăm să citească indexul bibliografic din numărul 150 al revistei, pentru a vedea dacă, într-adevăr, „Caiete Silvane” e un „club închis”; dnei Peștean, din solidaritate jurnalistică, îi solicităm pe viitor să respecte și drepturile celor acuzați, adică să ceară și punctul lor de vedere. Altfel, să auzim (și) de bine! 

(D.S.)


■ Ne surprinde plăcut noua înfățișare a  României literare. O grafică mai săltăreață și mai bine aerisită, în care crește în importanță dinamica spațiilor albe, cele care încadrează textul, potențând astfel punerea în pagină cu funcții estetice noi. Primenit e și corpul de literă, începând cu nr. 32/ 21 iulie 2017. Directorul publicației, dl Nicolae Manolescu, își și argumentează inițiativa: „Încercăm în felul acesta să împrospătăm aerul paginilor, al textelor, al ilustrației și al tuturor elementelor care concurează la crearea unei bune impresii tipografice”. Din sumar: Gabriel Chifu, într-un „puzzle” pe post de editorial exprimă, sub parabola unui „vis dublu, de vară”, anxietăți generate de prea multele devieri ale societății românești actuale. La cronica literară, directorul revistei descoperă „un debut remarcabil” în romanul lui Alexandru Done, Down Shifring. Rubrica rezervată istoriei literare ne atrage atenția printr-un articol cu titlul  N. Steinhardt, editor al Crailor de Curtea-Veche, semnat de George Ardeleanu. Autorul articolului, nimeni altul decât monograful cel mai calificat al lui N. Steinhardt, ne dezvăluie aici calitatea acestuia de co-autor al unei ediții bibliofile, din 1945, a romanului matein. O dimensiune a Părintelui de la Rohia, până azi necunoscută cititorilor săi. Poezia e ilustrată remarcabil printr-un poem al tinerei și talentatei Medeea Iancu. Mai reținem replicile echilibrate dintr-un interviu cu Ludmila Ulițkaia, realizat de Cristian Pătrășconiu. Acestea ar putea sta ca model de bun-simț în fața multor literați cu orgolii nejustificate.

■ Tema numărului 5-6/ 2017 al revistei „Vatra” e una care a marcat profund întreaga existență spirituală din a doua jumătate a secolului XX: Conciliul Vatican II și România. Evenimentul ecleziastic, desfășurat sub doi papi și în patru sesiuni, între 1962 și 1965, a fost puțin cunoscut atunci în România, în pofida largilor reverberații în lumea creștină. Abia după 1990 au fost traduse și editate și la noi documente care ar putea interesa societatea în ansamblu. Teologi români de marcă sau profesori universitari, trăitori în țară și în străinătate, aduc mai aproape de poporul drept-credincios acest eveniment cu încă pregnante ecouri în istoria contemporană. Dezbaterile în jurul temei enunțate nu pot fi decât benefice și utile celor două mari biserici creștine românești. Poezia este reprezentată la vârf de Aurel Pantea, Romulus Bucur, Vasile Igna. Ion Mureșan, susținând o rubrică fixă de la o vreme încoace, este prezent  cu câteva reflecții de călătorie, învăluite în poezie și umor. Cu gânduri exprimate în stil aforistic, despre propria viață, se înfățișează Ana Blandiana, iar o pagină recuperată dintre manuscrisele rămase de la Alexandru Vlad, sub titlul Guraliva, schițează un corosiv portret feminin. Critica literară, distribuită pe mai multe rubrici, excelează, ca întotdeauna la „Vatra”.

■ În „Viața Românească” nr. 7, iulie 2017, istoricul literar Roxana Sorescu, cea care, de mulți ani, concentrează mari și generoase eforturi pentru o mai bună cunoaștere a vieții și operei lui B. Fundoianu, publică partea a doua a unui corpus inedit din corespondența de familie  a poetului deportat și gazat la Auschwitz. Sunt scrisori către surorile Lina, Rosica/ Rodica și către familie, datând din perioada începuturilor literare. Textele epistolare fac dovada precocității rarisime a celui ce a scris Priveliști, încă de la vârsta intrării în adolescență. Poetul echinoxist Ion Mircea e prezent cu partea a III-a din Oratoriul tactil, un eseu de filosofia limbii, pe tema comunicării omului cu divinitatea. Cunoscându-i opera poetică, autorul nu ne surprinde acum, când se dovedește și un inițiat în exegeză biblică și ontologie. Sebastian Reichmann abia începe publicarea unui eseu despre renașterea limbajului poetic în Germania postbelică. În acest număr e focalizată dramatica relație (erotică și epistolară) dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan, generatoare de viziune și structuri poetice noi. Deci, strălucită secțiunea eseistică a revistei.

(V. M.)


■ Max Blecher bilingv
În 2016, regizorul Radu Jude a prezentat filmul „Inimi cicatrizate”, axat pe romanul omonim scris de Max Blecher. Este povestea unui tânăr bolnav, cu coloana vertebrală atacată de tuberculoză, care agonizează într-un sanatoriu de lux, alături de alți petrecăreți plini de viață. Cineastul a adăugat și câteva tușe personale, destinate conturării unui fundal istoric, mai cu seamă al ascensiunii legionarilor. Editura „Humanitas” a profitat de ocazie și a retipărit cartea. În paralel, ea a fost tradusă de harnica Gabrielle Danoux, care, din hotarul Strasbourgului, i-a prezentat francezilor pe Jean Bart, Barbu Delavrancea, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Pillat, Nestor Urechia etc. Surpriza acestei veri a fost tălmăcirea liricii lui Max Blecher, publicată juxtaliniar cu titlul „Corps transparent”. Imboldul a fost dat de participarea la primul Blecher Fest, ocazie când traducătoarea a vizitat și mormântul scriitorului. Iată poezia „Pe țărm”, în original și în limba lui Baudelaire:
„Iată ce vei vedea la mare
Vapoarele ca niște capete de înecați cu țigara încă în gură
Visând, fumând plutesc spre Istanbul
Pe țărm oamenii ca niște sinucigași scăpați de la moarte
Visând, fumând, se plimbă pe-nserat”.

„Voici ce qu’à la mer tu verras
Les bateaux: des têtes de noyés la cigarette au bec
Rêveurs ils fument et flottent vers Istanbul
En bord de mer les gens: des suicidaires rescapés
Rêveurs ils fument et flânent à la nuit tombée”. 

■ Nicu Russu - după 40 de ani
După ce a definitivat mai multe variante ale unor dicționare despre universul benzilor desenate, Dodo Niță s-a apucat cu hărnicie să alcătuiască monografiile dedicate unor artiști talentați, precum Sandu Florea, Puiu Manu, Livia Rusz etc.
Lor li se alătură acum și volumul scris împreună cu Mihaela Bercovici, „Nicu Russu, un artist desăvârșit cu suflet magic...” (Editura Paideia, București, 2016). Pentru că nu s-ar putea spune altcumva în doar câteva cuvinte, vom reproduce aici prezentarea celui care a publicat la Editura Stadion cea mai lungă serie de romane BD apărute la noi: „Pentru noi, micii cititori de pe vremea socialismului, Nicu Russu a fost un meteor strălucitor pe firmamentul benzii desenate românești. A apărut de nu se știe unde, în ianuarie 1970, a strălucit puternic vreme de șapte ani și jumătate și s-a stins în mai 1977. În această perioadă, a desenat sute de planșe de benzi desenate, zeci de coperți de cărți și broșuri SF, nenumărate ilustrații de carte și de revistă. Grafismul său original, puternic, a lăsat o impresie de neuitat asupra unei întregi generații de cititori.” (Dodo Niță)
■ Veni, Veni, Emanuel!
Dacă va fi vreodată să se scrie o enciclopedie a craiovenilor pasionați de science-fiction, va rezulta o carte burduhănoasă, deoarece, slavă Domnului! sunt numeroși: prozatori, graficieni, poeți, spadasini, umoriști, globe-trotteri, eseiști, autori de benzi desenate, actori, miniștri, ingineri (chiar și agronomi) etc. Totuși, mulți vor fi surprinși să întâlnească aici numele lui Mircea Liviu Goga, deși el a fost prezent și activ vreme de trei decenii în pitorescul fandom românesc. Discret și tenace, a publicat mai întâi în revistele studențești, apoi în periodicele editate de Trustul „Jurnalul”, inclusiv în „Jurnalul SF”. Este prezent în mai multe antologii și a adunat o serie de premii literare, printre care și două pentru romanul „Insula pescărușilor”, apărut la Eagle Publishing House în ianuarie 2011. Iată-l revenind cu „A doua Lună a Pământului” (Editura Pavcon, București, 2017), un roman cu tineri și pentru tineri. În bună parte, prin abordarea sufletească și creionarea sufletistă, personajul Emanuel amintește de „Micul prinț”. În acest veac al terorii, poetul și prozatorul din Bănie ne oferă un parcurs al inocenței și speranței. Și, apropo de sigla colecției, este un „Produs 100% românesc”.

(F.G.)
■ Octavian Lazăr Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 2: 1921-1953, Ed. Academiei Române, București, 2017. Un volum masiv, de aproape 1000 de pagini, scris de neobositul muzicolog și academician, originar din localitatea Treznea, județul Sălaj, care în acest an a împlinit vârsta de 84 de ani. Spicuim din Prolegomenele autorului: „Mirificul, generosul și sublimul univers al artei lirice, adjudecat, în principal, asistând la reprezentațiile Operei Române din Cluj, trei ani, Teatrului Marinski (Kirov) și Teatrului Malâi Opernâi din Sankt-Petersburg, cinci ani, precum și ale Operei din București, decenii la rând, ne-au încărcat universul spiritual, determinându-ne să sondăm trecutul acestei arte în țara noastră, fapt ilustrat, după o intensă acțiune documentară, de volumele în care reconstituim ceea ce s-a întâmplat în acest domeniu, proiectându-i corifeii și personalitățile emergente”. Opera acad. Octavian Lazăr Cosma numără nu mai puțin de 20 de volume de referință în domeniul muzicologiei. Felicitări și la mulți ani, maestre!

■ Lina Codreanu, Chemarea apelor, Junimea, Iași, 2017. Prin acest roman, e de părere Ion Brad, prefațatorul cărții: „(…) doamna Lina Codreanu, zgârcită și exigentă cu scrisul, mai dă încă o lecție de originalitate și profunzime unor contemporani obsedați de sexualism și de imitațiile prozei străine”. Autoarea a mai publicat următoarele volume: Theodor Codreanu. Bibliografie critică, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chișinău, 2012; Viața ca o poveste, lagărul – un coșmar, Ed. Axis Libri, Galați, 2013; Poștalionul, Ed. Junimea, Iași, 2014; Studii și interpretări, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2014; Proprietarii de amintiri, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2015. 

■ Ștefan Susai, Hora cu cinci fete, Junimea, Iași, 2017. Despre acest volum, Ioan Holban, în textul introductiv, scrie printre altele că: „Este greu de încadrat într-una din speciile canonice ale genului epic;  (…) o carte care nu e nici roman și nici o culegere de schițe și povestiri, deși face apel, adesea, la pactul ficțional, dar temperându-și totdeauna imaginarul în orizontul documentelor și dovezilor vizibile; (…) Ștefan Susai reconstituie lumea românească de la marginea imperiului rus, apoi sovietic, prin ochiul ager și mobilitatea reporterului de investigație, în emoția celui care, pentru că îi iubește cu patimă, ia în posesie locurile și oamenii, istoria și identitatea lor aparent dilematică; (…) carte singulară în peisajul nostru literar: Hora cu cinci fete este un document al memoriei colective”. 

■ Mărturii culturale, Nr. 2 (6), aprilie-iunie 2017. După o radiografie a societății românești postdecembriste, ajungând la situația actuală a culturii, Aurel Pop, directorul fondator al junei reviste sătmărene, scrie în editorial: „Prostituția culturală a luat proporții de neimaginat: pe plan local instituționalizarea premiilor e o realitate, politicul își bagă coada favorizând nonvalorile. În cultura scrisă revistele și cărțile sunt tipărite pe bani publici, fără girul unor specialiști în domeniu. Scriitorii, artiștii plastici, muzicienii sunt acuzați că trăiesc pe spinarea contribuabilului”… Tot în acest număr, colegul nostru de redacție, istoricul Marin Pop, semnează un articol consistent, cu titlul „Aspecte privind începuturile învățământului confesional românesc în zona sătmăreană din fostul Sălaj istoric” (pp. 6-12).

■ Convorbiri literare, Nr. 8 (260), august 2017. Caiete Silvane a „împlinit” 150 de numere, în luna iulie a.c. (fapt consemnat de Valentin Talpalaru în „comPresa Revistelor”, p. 197), revista ieșeană punctează, anul acesta, 150 de ani de existență, începând din luna martie, secțiunea aniversară – 150 de ani de Convorbiri Literare – ajungând la „episodul” VI. Consemnăm din acest număr: Cassian Maria Spiridon – „Titu Maiorescu la Convorbiri literare” (I); Interviu cu Basarab Nicolescu realizat de Alex Vasiliu (difuzat la TVR Iași/TVR 3, aprilie 2017) – „Nu tehnologia va salva omenirea, ci schimbarea radicală a viziunii asupra realității”; Virgil Nemoianu – „Hans Bergel”; Basarab Nicolescu – „Sfânta mea preferată: Vivia Perpetua” (IV); Ștefan Afloroaei – „Multe răspunsuri, însă arareori unul propriu”…   

■ Discobolul, Nr. 232-233-234, 2017. În acest număr, la rubrica „Fete pierdute”, Al. Cistelecan scrie despre o carte apărută la Editura „Caiete Silvane”: Veronica din Sălaj (ediția a II-a, adăugită și revizuită), autori Gheorghe Perneșiu și Petru Galiș, „doi harnici cercetători sălăjeni”, cum îi numește autorul cronicii „Veronica din Sălagiu” (pp. 178-181). Iată părerea cunoscutului critic literar („Al. Cistelecan are reputaţia de cel mai exigent, bine informat şi precis în diagnostic critic de poezie” – Tudorel Urianu, „Să ne cunoaștem scriitorii: Al. Cistelecan”, în „Jurnalul Național”) despre Veronica din Sălaj ca poetă: „Practic și cinstit vorbind, fie și cu toată compasiunea, cu poeziile Veronicăi e cam de jale. Dar nu e acesta cel mai nimerit prilej de a emite mofturi și pretenții. Veronica e și ea o femeie necăjită și lovită de soartă care-și deapănă amărăciunea în versuri. Perneșiu și Galiș identifică – și pe bună dreptate – vreo șapte trasee tematice, pe care însă Veronica le străbate cu o naivitate creativă și cu stângăcii de toate felurile și la tot pasul. Câte vorbe bune se puteau spune despre poezia Veronicăi le-au spus ei pe toate, ba și multe în plus. Nici mutată cu vreo cincizeci de ani mai în urmă – pe vremea Mariei Suciu-Bosco, bunăoară – Veronica n-ar fi strălucit. Dar cam ca primele ardelence (vezi Al. Cistelecan, Ardelencele, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016 – n.n.) scrie și ea și despre cam aceleași lucruri. (…). Dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a jertfit «talent și avere pentru ridicarea culturală a concetățenilor săi» – cum zice în prefața cărții Florin Ioan Chiș (p. 9) – și tot merita câteva cuvinte și Veronica”. Și vorba lui Urianu, tot din articolul citat anterior: „Un poet despre care nu a scris Al. Cistelecan se poate spune că nu există”…

■ Am primit la redacție, de la unul din autorii cărții semnalate de Al. Cistelecan, respectiv Petru Galiș, volumul lui Pavel Farcaș, Vlăstarul – poezii creștine (Ed. Enesis, Baia Mare, 2017); volum însoțit de o scrisoare semnată de Galiș, din care aflăm că a copilărit („la oi și la capre”) și a învățat împreună cu autorul la Pria și la Cizer (7 clase), localități din județul Sălaj; în fine, Farcaș ajunge inginer zootehnist, stabilindu-se după „revoluție” în Canada și, întâlnindu-se recent cu Galiș în Pria, i-a dăruit această carte „inspirată de dorul de locul natal, de patria noastră, de credința în Dumnezeu” (citat din scrisoare). Mai scrie Galiș: „I-am propus să ofere câte un exemplar și instituțiilor de cultură din județul natal. Lucru pe care l-a făcut. Și, acum, îl fac eu!” Cât despre poezia lui Pavel Farcaș, ea pare contemporană cu a Veronicăi din Sălaj, deși, cronologic, le desparte mai mult de un veac…
   
(D.H.)

Autor: redacția