Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dă vina pe ploaie!

Dă vina pe ploaie!

Septembrie 2017

„Pe vremea mea era altfel” este propoziţia pe care am auzit-o cu toţii, am detestat-o şi eram convinşi că nu o vom rosti niciodată. La 18 ani crezi că vei rămâne mereu la curent cu cele mai noi lucruri, că nu vei rata nicio ocazie să te simţi bine, să călătoreşti, să ştii ultimul trend în materie de tehnologie, să fii tot timpul un om al prezentului cu privirea spre viitor. 
La un moment dat, cu toată încăpăţânarea, te trezeşti căutând alte posturi de radio în maşină, iar după câteva tentative nereuşite apelezi la colecţia de CD-uri sau te resemnezi şi accepţi să auzi, în caz de drum lung, aceeaşi piesă de patru-cinci ori, fără să reuşeşti să-ţi placă şi oftezi după muzica de acum câţiva ani.
La cinci ani îmi jurasem că nu voi avea un singur copil, pentru că nu-mi plăcea să merg în vecini de fiecare dată când voiam să mă joc cu cineva şi că oricum, mă voi juca în fiecare zi cu copiii mei. Până la urmă tot cu un singur copil am rămas şi nu, nu am reuşit să ne jucăm în fiecare zi. Iar asta cu „pe vremea mea era altfel” întâi mi-a trecut prin minte, apoi am spus-o şi nici nu m-am simţit prea vinovată. Nu am rămas legată de trecut, dar nici nu mă iluzionez că aş fi în întregime un om al clipei de azi. În definitiv, sunt mai degrabă suma neîmplinirilor, dar asta e o altă poveste.
Cred că exerciţiul de a găsi linia de mijloc şi de a-mi clădi propria realitate l-am deprins încă din copilărie. Am devorat toate cărţile potrivite vârstei din biblioteca de acasă, iar în vacanţe am făcut la fel cu cea a bunicilor. La biblioteca orăşenească reuşeam să o conving pe bibliotecară să-mi dea mai mult de două-trei cărţi odată, ca să nu semnez condica zilnică acolo. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre noi, cei care avem mereu cărţile în preajmă, am făcut la fel şi nu cât citeam e ideea, ci cum ne-au influenţat lecturile. 
Am constatat în ultima vreme că mulţi mărturisesc felul în care au fost traumatizaţi sau măcar atinşi de conţinutul unor cărţi, de felul în care au fost educaţi, încercând să demonteze miturile „de pe vremea lor”.
Am luat cunoştinţă de mici cu personajele din basme şi desene animate, dar nu am avut nevoie de terapie ca să nu mă traumatizeze povestea aprigă a celor trei iezi şi a caprei răzbunătoare, pentru că nu aveam probleme în a separa ficţiunea de realitate şi lumea basmelor de cea reală.
Mă impresionase povestea împărătesei care plânsese de durere până orbise, iar lacul apărut din lacrimile ei mi se pare şi acum o scenă demnă de un fiction care ar avea cu siguranţă succes. Nu m-a făcut să nu mai am încredere şi să nu îmi doresc amorul cel mare, cu Făt-Frumosul şi bucuria de a iubi şi a fi iubită. În familia noastră nu fuseseră căsătorii aranjate, chiar dacă cele mai multe au fost presărate cu morţi timpurii şi copii orfani.
 Eram deja antrenată cu trecutul familiei, care nu se potrivea deloc cu edificarea societăţii socialiste şi înaintarea spre comunism. Eram în structurile Organizaţiei de pionieri, avusesem toate galoanele, insignele şi tresele, mergeam la Forumul pionieresc în fiecare an şi îmi predam mandatul de locţiitor al preşedintelui Consiliului Judeţean al Organizaţiei Pionierilor. 
Acasă ascultam alături de părinţi ştirile de la „Europa Liberă” şi uneori, dacă tata reuşea să prindă postul, şi pe cele de la „Vocea Americii”. În vacanţe îmi plăcea să-l urmăresc pe bunicul matern bărbierindu-se în timp ce fredona imnul regal şi ascultam cu plăcere toate întâmplările din anii tulburi, cu unchiul protopop care a fost condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel plănuit de Gheorghiu-Dej la îndemnul lui Stalin. Ştiam care fuseseră pământurile stră-străbunicilor paterni, adoram mobilele şi porţelanurile rămase de la ei. 
Îmi amintesc de radioul mare cu lămpi şi butoane îngălbenite ca un fildeş bătrân, la care asculta bunica „Europa Liberă” cu fereastra deschisă spre grădina de flori, unde se ocupa liniştită de hobby-ul ei. Asta până când au sosit doi vlăjgani cu ochi albaştri, care au rugat-o din suflet să nu mai folosească acel aparat de radio ce se transforma în antenă şi toate aparatele din jurul casei nu mai prindeau alt program cât timp era deschis la bunica. 
Evident, am aflat mult mai târziu de acea întâmplare, dar ideea e că ştiam ce se poate vorbi şi ce nu la şcoală, pe stradă, cu prietenii, iar asta nu mă împiedica să râd cu lacrimi de fiecare dată când, la auzul numelui lui Ceauşescu, bunica exclama cu năduf: „Calce-l ricile!” şi nici să particip la activităţile impuse de şcoală, chiar dacă ele conţineau o strofă despre conducătorul iubit şi realizările partidului. 
Poate că ar fi în trend să găsesc în lecturi, educaţie, trecut, miturile cu care am crescut, în pătimirea mioritică, ori în toamna bacoviană, vina pentru tot ceea ce am vrut să fiu şi nu sunt, pentru ceea ce am vrut să fac şi nu am reuşit, pentru situaţiile în care ar fi trebuit să reacţionez şi nu am făcut-o. Victimizarea, văietatul sunt uşi pe care le deschid arareori, atunci când simt că e prea mult. Un prieten drag îmi spune în glumă „Fefeleaga”, dar uneori simt că sunt Fefeleaga şi Bator şi pietrele din desagă la un loc. 
Ştiu fiecare clipă în care ar fi trebuit să fac altceva, dar nu e de vină pentru asta mama care m-a învăţat să văd ce e mai frumos în om, ci eu, care am crescut degeaba printre băieţi, dar am ţinut mereu cont de cei din jur, de convenienţe. 
Pe vremea tuturor e altfel şi mulţi şi-ar fi dorit să existe la un moment dat un glob de cristal care să le arate viitorul pornind de la realitatea din acea clipă. „Aş fi fost scutit de multă suferinţă”, mi-a spus acelaşi drag prieten, dar cine să ne deschidă ochii? Şi nu poate fi condamnat Harap Alb pentru trafic de naivitate, nici fiul risipitor pentru manipulare şi exemplu prost. Dacă nu ştii să pierzi, nu vei învăţa niciodată să câştigi, dar vei da vina pe ploaie.
P.S.: Sper din toată inima că basmele nu vor fi tipărite în viitor cu un avertisment, de genul celor de la ştirile T.V. „Atenţie, conţinutul următor vă poate afecta emoţional!”

Autor: Alice Valeria Micu