Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Septembrie 2017

Cum să extragi particularitatea care să dea o nouă dimensiune generalităţii, cum să le topeşti într-o idee sintetică, cum să fii tu însuţi lăsîndu-te cucerit de alteritate – iată provocarea pentru orice demers scripturistic. Particularitatea unor metehne şi patologii nu este decît o modalitate de a surprinde generalitatea comportamentală. Ar merita reţinut doar scrisul care evoluează de la agonie în sus. Căci scrisul nu e doar o reverberaţie pioasă a ecourilor livreşti, simplă impostaţie, cum se întîmplă de multe ori. El nu constă nici în micile drăgălăşenii ţesute în marginea altor texte, în reverenţă necritică şi în mimetism protocolar. Scrisul adevărat e cutremurul din ruinele căruia trebuie să iasă un cuvînt nou şi o nouă faptă babilonică. Scrisul se înalţă din propriile dărîmături interioare. Scrisul e o nouă lume sau nu este nimic. Totuşi, cel mai avangardist şi mai negaţionist act literar o va termina într-o şoaptă blajină: înapoi la clasici!
*
Carpe diem…, îndeamnă arhicunoscuta expresie horaţiană. Dar e vorba, într-o traducere aproximativă, să trăieşti clipa care se adaugă la timp. Căci există clipe care se alătură timpului şi clipe care se scad din el. Ideal ar fi să putem trăi clipa ca pe o eternitate, dar ne-am transpune abuziv într-un atribut divin. Şi, în definitiv, ce am putea noi să facem cu indefinitul unei eternităţi? Căci de abia ne descurcăm cu eternitatea cîtorva clipe. Trăim atîta timp cît putem face din viaţă, clipă de clipă, actantul vieţii. 
*
Scrisul se învaţă citind. Cititul se învaţă scriind. Restul este vocaţie, inspiraţie, talent, muncă sisifică cu limitele şi ne-limitele cuvîntului. Cuvînt care se poate hrăni atît cu realitatea eului, cît şi cu ficţiunile lui. Cuvîntul este o ficţiune în care încape toată realitatea. Orice ficţiune are nevoie de complicitatea realităţii, după cum orice realitate se reazemă pe o doză sănătoasă de ficţiune. Scrisul este libertatea cea mai iresponsabilă. La scris poţi ajunge doar exonerat de orice profesie, de orice specializare. Aici trebuie să te profesezi doar pe tine însuţi. „Creaţia literară este un organ al înţelegerii vieţii, iar scriitorul un vizionar ce întrezăreşte sensul vieţii” (W. Dilthey).
*
Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ ceea ce nu se învaţă nicăieri. Ceea ce se învaţă din ineditul vieţii, din minţile cele mai rătăcite, mai absurde şi mai excentrice. Mai mult am învăţat ceea ce nu trebuie să învăţ. Greu îmi va fi să învăţ să nu mai fiu. Deşi verbul a fi am început încet să-l uit pe de rost. Oricum, inexistenţa o să-mi iasă din prima încercare.
*
Omul s-a îndepărtat atît de mult de natură, încît doar prin intermediul morţii o mai poate reîntîlni. Viaţa a devenit doar o formă de înstrăinare de natură, o rătăcire în artificial, o alunecare în behaviorism. Viaţa reală este doar ceea ce ne putem imagina în marginea ei.
*
La noi, totul începe entuziast şi se termină lamentabil. Deschidem orice lucrare cu un chef pantagruelic şi o încheiem, belicos, la tribunal. Veselia fulminantă a începutului anunţă aprioric jalea eşecului din final. Începem totul în extaz şi o terminăm la balamuc. Avem un talent inegalabil de a transforma visele în coşmaruri, orice facere în apocalipsă. 
*
Pînă la facerea lumii, Dumnezeu avea la îndemînă tot nimicul. După crearea ei, nimicului i-au fost limitate o serie de posibilităţi. La început, nimicul era întreg, nu mai avea nevoie de nici o contrapondere pentru a fi el însuşi. Doar divinitatea i-a conturbat perfecţiunea, derivînd din el o lume. Ca atare, nici o altă lume nu mai poate fi creată din acelaşi nimic, pentru că, în urma creaţiei, acesta este unul incomplet. Nimicul este mai sărac cu o lume, lumea este mai bogată cu o iluzie. Nu ştim cu adevărat ce miracol e faptul că în fiecare dimineaţă găsim lumea exact la locul ei, că nici o forţă cosmică nu a scos-o din ţîţîni pentru a o arunca în haos. Pămîntul – cea mai sigură iluzie din Univers.
*
Dacă pentru ceea ce am făcut în viaţă suntem stipendiaţi, pentru ceea ce nu vom face pe durata morţii de ce nu primim nimic, ca şi cum pentru gestul că murim, nemaiconturbînd lumea, nu avem nici un merit. Faptul că vom muri ar trebui plătit în avans. Mă gîndesc cu încîntare la o grevă generală a nemuririi, care să ţină pînă ne obţinem toate drepturile şi avantajele morţii, toate dobînzile şi restanţele inexistenţei.
*
Judec ca să fiu judecat. (Contrar adagiului biblic care interzice judecarea celuilalt. Nu pot să-mi amputez un atribut fundamental, în orice plan s-ar manifesta, chiar şi în eroare. Dimpotrivă, după cum judecăm vom fi judecaţi. Chiar şi credinţa se obţine în urma unui act de judecată a sinelui, a celorlalţi, a lumii şi a divinităţii. Judecata finală va fi doar judecarea celor care nu au judecat). 

Autor: Ioan F.Pop