Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Exerciţiu de exemplificare

Exerciţiu de exemplificare

Septembrie 2017

Astăzi suntem provocaţi să privim sau să vedem cum dimensiunile vieţii noastre se întrepătrund continuu. Această întrepătrundere acţionează ca o complementaritate, care, la rândul ei, ne ajută să fim parte a Întregului.
Spun asta pentru că, din start, ne-am întâlnit să aniversăm 105 ani de la naşterea lui Vasile Popa pe lumea noastră, lumea albă, şi, exact în acelaşi timp, se împlinesc fix 33 de ani de la naşterea pe celălalt tărâm a lui Vasile Lovinescu. 
Aceasta este deja o polarizare exemplară. Aşa că avem prilejul să ne situăm pe un plan echidistant între doi poli. Complementaritatea pe care o ştim, din prietenia lor terestră şi comuniunea lor spirituală, mărturisită de amândoi, atât prin viu grai, cât şi în scris, s-a transmutat astăzi, pentru noi, într-o corespondenţă verticală a aniversărilor: în Cer şi pe pământ! 
Ca să subliniez provocarea de a urmări oglindirea în concret a dimensiunii fiinţiale, pe care o îndeplineşte întrepătrunderea vieţilor – mai exact a stărilor multiple ale fiinţei – am ales un exemplu lovinescian, pe care vi-l prezint atât la modul teoretic, cât şi la modul existenţial. 
Mi-am construit textul pe un subiect foarte sensibil. Merg pe muchie de cuţit şi, la fiece pas pot cădea în ridicol, dar îmi asum riscul acesta şi sper să-mi fie înţeleasă adevărata intenţie. De asemenea, sper ca eventualele ricoşeuri să fie trecute cu vederea, pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, pe care vreau să vi le comunic.  
Exemplul, pe care l-am ales pentru a-l exersa împreună în această după-amiază, s-a ivit în mintea mea amintindu-mi de serile în care îl aveam oaspete pe Vasile Lovinescu. Deşi traversa aproape tot Bucureştiul pentru a ajunge în cartierul nostru, Drumul Taberei, care abia atunci se construia, era extrem de punctual. La ora 18 fix suna la sonerie. Nu tot aşa de fixă era ora de plecare. Se întâmpla uneori să-l conducem la staţia de autobuz chiar şi la miezul nopţii. Dar, toate la timpul lor… 
Vasile Lovinescu cerea imperios, pentru a percepe, pentru a asimţi cât de cât dimensiunea integrală a fiinţei „să nu omitem nicio aparenţă, ci, dimpotrivă, s-o luăm ca pe o urmă, un exemplu al întregii Realităţi”. Cât despre exemplul propriu-zis, Vasile Lovinescu spunea cuvânt cu cuvânt: „Exemplul este un fragment de realitate”. Tocmai de aceea cultiva în el, dar şi în jur, o luciditate vibrantă în fiecare moment, la fiecare gest, la fiecare vorbă. 
Nu ştiu dacă voi reuşi să însufleţesc pentru dumneavoastră câteva „fragmente de realitate”, vechi de peste 40 de ani, dar care se fac totuşi prezente în anumite moduri. Vasile Lovinescu spunea: „trebuie să insistăm asupra exemplificării întrucât este singurul mod de a comunica interlocutorului freamătul”, adierea unei realităţi superioare. De asemenea, el sublinia: „ceea ce este virtual trebuie necesarmente să devină efectiv”. Dar, ne dăm seama ce greu este să facem un salt de la o realitate suspendată de jumătate de secol, la o actualitate efectivă, de aniversare, într-o sală din mijlocul Fălticeniului, care este şi, totodată, nu este acelaşi! Mă bazez însă pe faptul, spus tot de Vasile Lovinescu: „exemplificarea solicită curiozitatea (acea curiozitate vie, intuitivă n.n.), solicită colaborarea şi consimţământul – dar şi contrazicerea interlocutorului, mijloace superlative pentru a ajunge la adevăr”. Prin contrazicere şi/sau consimţământ asupra unor aparenţe, adică exemple, se poate pătrunde în straturi din ce în ce mai profunde ale vieţii şi „chiar dincolo de succesiunea evenimentelor, adică ajungând, fie şi pentru o clipă (...) a asimţi, cum spune Vasile Lovinescu, simultaneitatea”. 
Aşa încât, fiind vorba, în exerciţiul de faţă, despre Vasile Lovinescu, vă rog să-l percepeţi ca pe un hieroglif spiritual, dar care, în urmă cu vreo 40 şi ceva de ani, călătorea „în carne şi oase” în Bucureşti, cu mijloace de transport în comun şi, când ajungea la o anumită staţie se cobora, mergea apoi pe jos încă vreo cinci minute până ajungea la locuinţa mea, unde ne întâlneam pe vremea aceea de două-trei ori pe săptămână. Când pleca, se întorcea pe acelaşi traseu, dar se urca, bineînţeles, în staţia de vis-à-vis. Uneori, la plecare, îl însoţeam eu sau soţul meu, căci până la staţia respectivă erau, şi sunt şi astăzi, câteva trepte, de care, pe întuneric te poţi împiedica foarte uşor. 
Aş putea să descriu sute de întâmplări legate de acest scurt traseu, dar mi-am propus să mă limitez la schema cea mai simplă pentru a fi mai uşor de urmărit simetria, care s-a dezvăluit la un moment dat. 
După retragerea lui Vasile Lovinescu la Fălticeni şi, mai apoi, după plecarea lui definitivă, noi ne-am continuat venirile şi plecările din aceleaşi staţii, coborându-ne şi urcându-ne automat în autobuz. Mulţi ani după aceea, nici nu mai ştiu exact câţi, dar după cel puţin şapte ani de la strămutarea lui în Ţara de Dincolo, îmi ridic odată ochii şi văd scris numele staţiei: Lovinescu. Vă daţi seama că am fost cuprinsă de o mare uimire. Şi, totodată, mi s-a părut că înţeleg instantaneu lucruri pe care altădată nici nu le-aş fi visat. După revelaţia, pot spune, cu numele staţiei de coborâre, am devenit mai atentă şi am văzut că în staţia de urcare scria Liceul „E. Lovinescu”. Ar fi acum de spus şi de făcut multe conexiuni, dar cum am spus, vreau să prezint doar nodurile vitale ale unui „proiect” care mi se pare de mare amploare. Când am întrebat de unde acest nume, am aflat că Şcoala Generală nr. 204 – construită în 1971, adică exact când şi noi ne mutaserăm în cartierul Drumul Taberii şi Domnul Lovinescu începuse să ne viziteze în această zonă, a devenit, în 1990, Liceu. Şi, prin demersurile directorului, a primit numele „Liceul Teoretic Eugen Lovinescu”. Dar, auziţi şi numele acestui director: Dorul Smaranda! Dor de Smarald! Fără comentarii. Oricum, este un liceu aparte, singurul din Bucureşti cu limba portugheză şi angajat într-un proiect educaţional de anvergură europeană, Comenius. Ambasadorul Portugaliei în România, Zosimo Justo da Silva a caracterizat Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu” ca „un avanpost al integrării efective a României în UE”. Această caracterizare i se potriveşte mănuşă lui Eugen Lovinescu, socotit un promotor al europenizării culturale a României.
Sub aceste auspicii, m-am gândit că ilustrul critic literar este bine reprezentat printr-un lăcaş de învăţătură, care exprimă chiar funcţia căreia i s-a dedicat exemplar. Nu este nevoie să motivez această idee, căci este demonstrată de posteritatea culturală a lui Eugen Lovinescu. În urmă cu nici trei luni (28-29 aprilie 2017), i s-a dedicat, în Fălticeni, o Conferinţă Naţională denumită Dinastia Lovineştilor, în care s-a văzut înalta preţuire pe care i-o acordă elita criticilor literari.  
Revenind însă la zona Lovineştilor din Bucureşti, mi-am dat seama că denumirea staţiilor de călători nu i se potriveşte deloc lui Eugen Lovinescu, ci lui Vasile Lovinescu. 
În primul rând, pentru că Eugen Lovinescu n-a putut călca nicicând prin această zonă, care pe vremea lui era o câmpie întinsă, un teren viran, unde, în urmă cu mai bine de o sută de ani, venise Tudor Vladimirescu cu pandurii lui şi-şi aşezase, pentru scurtă vreme, tabăra militară. 
Pe de altă parte însă, Vasile Lovinescu urca şi cobora ritmic în aceste staţii, care pentru el nu erau staţii oarecare. Întrucât adulmeca precum un „copoi” fiecare semn al lumii prototipale şi aceste simple staţii deveneau pentru el puncte de intersecţie cu planurile superioare. Cu alte cuvinte, deveneau „staţiuni” actualizate integral, în sensul de „stări de fire”. Nu vreau acum să dezvolt simbolismul „maqamurilor” – maqam însemnând staţiune spirituală, în limba lui Avicena – dar hierogliful lui Vasile Lovinescu rămas înscris în locurile comune ale acestui traseu, pe care el însuşi l-a evocat de multe ori, dezvăluie mitologia unui loc modest aflat sub soare. Astfel, putem afla şi noi astăzi, deşi altădată nu ştiam, că am locuit odată ca niciodată în, sau, măcar am trecut, pe lângă Paradis. Pentru unii dintre dvs., acest lucru este cu atât mai mult posibil deoarece l-aţi văzut de nenumărate ori pe Vasile Lovinescu în circumambulaţiunile sale pe dealurile fălticene. Dar şi acum, când treceţi pe lângă Galeria Oamenilor de Seamă, casa părintească în care a locuit întreaga Dinastie Lovinesciană, vă puteţi privi într-o oglindă fermecată la marginea timpului.
Rămâne totuşi o întrebare la care eu n-am aflat răspunsul: Cui să-i fi dat prin minte ideea de a construi o Şcoală şi a contura o zonă cu numele Lovinescu, tocmai la capătul celălalt al ţării, atât de departe de Fălticeni, locul naşterii şi morţii Lovineştilor? Cine şi-a pus deci pecetea pe actul de naştere al unui cartier care din 1971 se tot măreşte? Să fie vorba doar de nişte obişnuiţi edili sau aceştia, la rândul lor, au activat supuşi unei inspiraţii de care, evident, nu-şi dădeau seama? 
Pentru a răspunde la o asemenea întrebare, care se referă la spaţii atât de distanţate, la planuri atât de distincte de manifestare, la cicluri temporare care depăşesc un veac, dar se învârtejesc anual şi în jurul nostru, cred că ar trebui să ne situăm, măcar pentru o clipă, „o oară” în acea simultaneitate despre care ne vorbea Vasile Lovinescu.
În legătură cu lansările de azi, ale cărţilor din lada de zestre inepuizabilă şi surprinzătoare pe care ne-a lăsat-o Vasile Popa, sunt sigură că vor fi o minunată sursă în găsirea unor răspunsuri la astfel de întrebări. 
Totodată, vă asigur că recitirea atentă a unei singure pagini scrise de Vasile Lovinescu, sau chiar şi a unui singur paragraf, va fi o relansare a noastră într-o nesfârşită bucurie interioară.
Roxana Cristian 

 

Autor: Roxana Cristian