Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Învățătorul

Învățătorul

Septembrie 2017

Când a ajuns în satul nostru era un tânăr plin de ambiţii, dornic să-i înveţe carte pe toţi copiii plugarilor analfabeţi. 
Venise cu două geamantane şi o căruţă plină cu cărţi din care se înfrupta până seara târziu, adormind cu lampa aprinsă, în ciuda gazdei zgârcite. Cu petrolul ce se consuma „fără rost”, cum adesea zicea tuşa Maria, se puteau face multe... Dar se îmbuna repede când îl vedea dimineaţa pe învăţător gata să se apuce de treabă, să-i care o găleată cu apă, să-i spargă lemnele, aşa cum nu se aşteptase ea să-i facă tânărul. Mai avusese dânsa în gazdă ba pe unul, ba pe altul, dar pe nici unul nu-l îndrăgise ca pe domnul învăţător. Harnic, fiu de ţăran, priceput la toate, învăţătorul se trezi pe neaşteptate fiu al satului în care fusese repartizat. Copiii veneau la şcoală cu trăistuţele goale şi plecau cu mintea plină de lucruri felurite, scrise de zeci de ori cu creta pe tăbliţele lor tocite de atâtea generaţii. 
Anii trecuseră şi învăţătorul se avântase în viaţa satului ca nimeni altul. Ştia să găsească leacul cel mai potrivit pentru toate relele ştiute şi neştiute ce se iveau în satul lor. Apoi se însură cu o fată de-a lor săracă, dar deşteaptă, pe care o purtă pe cheltuiala lui la o şcoală de tractorişti. A fost prima femeie tractorist din raionul acela. Se încheiase colectivizarea la care învăţătorul pusese tot sufletul, când la poarta căsuţei ce se vrednicise a o construi cu mâinile sale şi cu ajutorul sătenilor, se oprise secretarul raionalei de partid. 
- Bună ziua, tovarăşe învăţător, zise acesta. 
- Poftiţi, intraţi, îl invită învăţătorul. 
Şezură pe prispa casei, proaspăt văruită de tractorista satului plecată în zămnic după o ulcică de vin păstrat la rece. Aşa obişnuiseră ei de când se ştiau, cum le venea cineva pe poartă, îi scotea de mâncare, ceva de băut. Secretarul nu refuză ospitalitatea casei. Din vorbă în vorbă spuse de ce a venit. 
- Cred că e cazul să vă trimitem la o şcoală de partid. 
- Şi copiii?!
- Numai pe timpul vacanţei. Închideţi aici şi veniţi săptămânal să vedeţi ce şi cum. 
- Adică, cum venim?! îşi arătă tractorista nedumerirea. 
- Păi, veţi merge împreună. 
De parcă era un lucru de la sine înţeles, ca membri de partid ce se aflau, în vacanţa de vară terminară cursurile pentru care fuseseră desemnaţi. 
În toamnă aveau loc alegerile, iar sătenii, pesemne că se hotărâseră a-l alege pe tovarăşul învăţător în fruntea comunei. Zis şi făcut, îl aleseră. El primar, iar ea preşedinta GAC. În locul lui veniseră doi învăţători care se străduiau să continue drumul deschis de înaintaşul lor. Anii treceau nu fără folos pentru comună şi gospodăria colectivă în fruntea cărora se aflau. Satul se mărise, se construise chiar şi o şcoală nouă, aveau acum şi cămin cultural ridicat prin contribuţia sătenilor. Brutăria mirosea a pâine caldă aproape tot timpul, iar CAP-ul crescuse cu grajduri şi livezi, cât puteau sătenii să ducă, cu munca lor neobosită. 
La fiecare şedinţă de analiză erau lăudaţi, iar laudele acestea atrăseseră atenţia regionalei de partid. Aşa se făcu că primarul şi preşedinta fură promovaţi la raion, el activist, iar ea şefă de sector în probleme agrare. Munca îi absorbise cu totul. În satul lor mergeau din ce în ce mai rar. Timpul nu le permitea. Căsuţa nu o vânduseră, dar era lucru ştiut că fiecare stagiar nou venit avea să locuiască în ea, cu singura condiţie de a o gospodări cât mai bine. Prinşi cu totul de munca lor, nici nu observaseră curgerea timpului. Alţi colegi, alte cadre veneau an de an să întărească începutul lucrării lor. Din foştii elevi ieşiră în timp cadre de nădejde, iar dintre colegii lor, majoritatea plecau pentru tot felul de studii la diverse şcoli de partid. Unii chiar se mândreau că din zece ani de muncă plătită abia dacă munciseră pe jumătate, restul primiseră bani şi urmaseră diverse şcoli de partid. 
Dar învăţătorul nu vroia să vadă acest lucru. Îi plăcea munca şi se dedica ei până la uitarea de sine. Seara se întâlneau frânţi şi abia de mai aveau timp să-şi spună câteva vorbe. 
Cu noua împărţire administrativă, raionul lor fusese alipit unui judeţ vecin. Vechile cadre ale regionalei rămăseseră pe loc, iar pe ei îi trimiseseră înapoi la munca de unde plecaseră. Ca o compensaţie, pe ea o făcuseră educatoare la grădiniţa din satul de unde plecaseră. Nici nu au simţit când au ajuns la vârsta pensionării. Prin mâna lor trecuseră sute de copii. Unii se întorseseră sau rămăseseră în sat, alţii veneau din când în când la volanul unei maşini personale. 
În anul când au ieşit la pensie şi au fost sărbătoriţi cu fast şi dragoste de colegi şi de săteni în egală măsură, apăruse legea sistematizării localităţilor rurale. 
Casa lor, aşezată la o margine a satului trebuia demolată. Aşa prevedeau planurile făcute la comuna din care făcea parte şi satul lor. În livada mică din spatele casei urma să intre buldozerul, casa însăşi trebuia să fie dărâmată, iar terenul redat agriculturii. 
Îmbătrânit, învăţătorul îşi strânse cărţile şi puţinul mobilier şi se mută la căminul de bolnavi cronici din oraşul în care fusese cândva activist. Soţia lui îl urmă tăcută, aşa cum făcuse o viaţă întreagă. Aveau cu ce-şi plăti întreţinerea şi nu s-ar fi simţit o povară pentru stat, de aceea nici nu se duseră cu vreo plângere la ordinele judeţene. Cu chipul senin, mulţumiţi că şi-au făcut datoria, aşteptau în cămăruţa ce le fusese repartizată, desfăşurarea vieţii ce le mai rămăsese, în liniştea şi disciplina pe care le avuseseră dintotdeauna. 

Autor: Gheorghe Neagu