Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Grand Hotel Rosa

Grand Hotel Rosa

Septembrie 2017

A traversat grăbit pasajul pustiu, cu magazine şi dughene încă închise, şi a ieşit la suprafaţă exact în faţa clădirii imense, respirând aerul de respectabilitate pe care îl au doar cei trecuţi de o anumită vârstă. S-a oprit o clipă să o admire, apoi şi-a continuat drumul. Oraşul începea să se trezească. Peste zgomotul maşinilor şi al troleibuzelor, care aici parcă era altfel, se suprapunea sunetul străin al trolerului pe care Arghil Macaveu îl târa după el. A urcat treptele de marmură roase de atâţia paşi şi s-a strecurat printre panourile de sticlă ale uşii rotative. Ajunsese. 
- Bine aţi venit la Grand Hotel Rosa! Vocea standardizată, de femeie-robot, venea de la recepţie, din spatele unei tejghele masive, pe care trona un calculator. Doriţi o cameră?
- Sunt invitat la conferinţă. Am înţeles că mi s-a rezervat o cameră single. Arghil Macaveu mă numesc. 
Recepţionera, o femeie la vreo 30 de ani, cu părul lung, vopsit negru-abanos, şi cu ochelari de pisicuţă, cu rame roşii, a studiat o vreme ceva pe monitorul computerului, dând câteva click-uri. Apoi a părut suficient de lămurită şi, împingându-şi ochelarii în sus pe nas, a spus:
- Da, aveţi o cameră single rezervată la noi. Poftiţi cheia. Aveţi asigurate trei mese pe zi, restaurantul e în stânga. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, vă stăm la dispoziţie. Şedere plăcută la Grand Hotel Rosa!
După ce a terminat de turuit, pisicuţa a arborat un zâmbet, apoi şi-a băgat năsucul în ecranul computerului, lăsând de înţeles că a încheiat conversaţia. În acel moment, un tânăr cu tunsoare modernă, îmbrăcat într-un costum albastru, a apucat cu hotărâre mânerul trolerului şi s-a îndreptat fără şovăire spre coridor. Domnul Macaveu l-a urmat puţin bulversat, observând că băiatul se opreşte în faţa unui lift cu uşile din inox. Imaginea lor se reflecta, puţin distorsionată, în strălucirea rece a metalului. Uşile s-au deschis şi Arghil Macaveu l-a urmat pe bagajist în acea cutie nu prea spaţioasă. Interiorul era numai oglinzi. În timp ce băiatul a apăsat pe butonul cu numărul trei, domnul Macaveu s-a privit, observându-şi paloarea de om nedormit, barba sură, tunsă ordonat şi burta care începea să prindă contur sub geaca descheiată. 
Liftul a scos trei sunete inexpresive, egale şi uşile s-au deschis. În faţă, un coridor mărginit de pereţi albi, străbătuţi pe la jumătate de un brâu din lemn, de culoarea bronzului. Zecile de uşi albe, identice, ale camerelor care aminteau de sertăraşele unui fişet imens aveau fiecare câte o plăcuţă din bronz, cu un număr care începea cu cifra trei. Deasupra – un tavan înalt, dedesubt – un covor roşu închis, cu picăţele bej, aşezate într-o ordine perfectă. Băiatul a luat-o înainte şi a străbătut coridorul cu un aer de profesionist. A trecut prin dreptul unei camere cu uşa deschisă, în faţa căreia staţionau un cărucior cu produse de curăţat, coşuri cu lenjerie murdară şi vrafuri de prosoape albe, mirosind a proaspăt. Lângă cărucior stătea o fetişcană blondă, cu părul strâns neglijent într-o coadă de cal. I-a zâmbit hamalului cu toţi dinţii ei albi şi, cu un accent dulce, i-a aruncat o replică:
- Hei, iubi! Iar faci pe ocupatul?
Băiatul a răspuns ceva pe un ton agasat, dar domnul Macaveu nu a înţeles ce anume. A simţit nevoia să-i zâmbească tinerei, însă ea nu a observat. Cu toate acestea, lui Arghil Macaveu a început să-i placă locul. Cei doi bărbaţi au înaintat pe coridor până aproape de capăt. Bagajistul s-a oprit în faţa uşii pe care scria 327 şi a aşteptat ca domnul Macaveu să descuie. El s-a chinuit o vreme, apoi s-a dat bătut şi i-a cedat cheia tânărului. 
- Învârtiţi până la jumătate, apoi împingeţi. 
Avea în vorbă acelaşi accent moale ca fata. Au intrat amândoi, iar hamalul i-a arătat oaspetelui unde trebuie să introducă cartela-breloc pentru ca lumina să se aprindă, i-a potrivit aparatul de aer condiţionat, apoi a ieşit, fără să mai aştepte bacşiş. 
Camera era elegantă, cu mobilă albă, cu accente fumurii, şi tapiserie albastră, lucioasă. Pe peretele din faţă trona o pictură în ulei reprezentând câţiva trandafiri stilizaţi. Arghil Macaveu s-a aşezat pe patul surprinzător de lat, acoperit cu o cuvertură grea. A aprins televizorul şi, timp de aproape douăzeci de minute, a căutat canalul de ştiri preferat. Nu era. A desfăcut fermoarul trolerului, a scos trusa şi a dibuit pieptenele, pe care şi l-a trecut de câteva ori prin barbă. A luat laptopul şi l-a pus pe măsuţa televizorului. Exista o singură priză, aşa că a scos cablul televizorului şi a introdus ştecărul laptopului. A apăsat butonul de pornire şi a tastat parola de Wi-Fi: grand_hotel_rosa. În acel moment, în buzunarul gecii i-a sunat telefonul.
- Da, mămicule. Acum am ajuns. 
- Cum e? a întrebat vocea.
 - Bine.
- Să scoţi cămăşile din bagaj şi să le pui frumos, să nu se şifoneze. Că nu m-am chinuit degeaba să ţi le calc.
- Bine, dragă.
- Cămaşa bleu-ciel e pentru sacoul bleumarin, iar cămaşa albă e pentru sacoul în carouri. Să nu le încurci, să te faci de minune pe acolo.
- Bine. 
- Şi ai grijă cu băutura, da? 
- Da, mămicule.
- Să nu uiţi să-ţi iei pastilele. Le-am pus într-o pungă, în necessaire. Şi ai grijă ce mănânci. 
Cu telefonul la ureche, domnul Macaveu s-a îndreptat spre fereastră. Cu mâna liberă a dat deoparte draperia albastră, lucioasă şi s-a uitat pe geam.
- Tot n-ai reparat robinetul din baia de serviciu. De când îţi tot spun. Ai plecat şi m-ai lăsat cu el picurând, îi reproşă vocea feminină. 
- N-am avut timp, mămicule.
- Nici eu n-am timp de multe chestii, şi totuşi le fac. Dar asta e, nu eşti în stare de nimic. Trebuia să mă fi obişnuit deja cu asta. 
- E pe moarte.
- Ce-ai zis?
Domnul Macaveu stătea lipit de fereastră.
- Cine moare?! Ţi-e rău? Spune ceva! Să sun la 112?!
- Nu, mămicule, sunt bine. Omul acela e pe moarte. Nu-mi dau seama dacă e femeie sau bărbat, nu-l văd prea bine. E înconjurat de oameni în portocaliu. Au lângă ei truse de prim-ajutor. E şi o ambulanţă parcată mai încolo. Girofarul luminează în tăcere. Când am venit nu era acolo. Ce s-o fi întâmplat?
Dar nu a aşteptat niciun răspuns. A lăsat smartphone-ul deoparte, pe măsuţă, s-a aşezat şi a căutat o melodie pe net. A optat pentru Caravan. Duke Ellington reuşea întotdeauna să încălzească atmosfera. A ascultat-o concentrat, relaxându-se din ce în ce mai tare la fiecare inflexiune de frază, până ce a ajuns să bată ritmul cu vârful pantofului în moliciunea mochetei bleumarin cu picăţele bej, aşezate într-o ordine perfectă. 
- Alo? Alo?!
Domnul Macaveu a dat sonorul laptopului mai tare. Când melodia s-a terminat, s-a ridicat, şi-a luat telefonul, a scos cartela-breloc din fantă şi a închis uşa în urma lui. A intrat în lift, a apăsat butonul pe care scria P, s-a privit în oglinzile din interior şi şi-a aranjat câteva fire rebele din barbă. Când a ajuns la parter, s-a rătăcit puţin pe coridoarele complicate, apoi a găsit restaurantul, ascuns în spatele unei uşi albe, duble. Înăuntru, câteva mese cu feţe imaculate, cu picioare curbate elegant („Ludovic cât?” îi trecu prin gând), cu tacâmuri aşezate pe şerveţele bordo. Un tânăr în costum l-a întrebat la ce cameră e cazat şi l-a notat într-un calculator. Restaurantul avea formă de L, iar domnul Macaveu a ales o masă mai retrasă. Şi-a lăsat cheia şi telefonul, apoi s-a îndreptat spre o tejghea lungă, unde erau înşiruite mai multe feluri pentru micul dejun. A ales la întâmplare, şi-a umplut farfuria pe jumătate şi s-a întors la masa lui. Avea în faţă uşa restaurantului, prin ale cărei ferestruici se vedea o stradă pietonală, străjuită de clădiri de patrimoniu şi anticariate. Dincolo de stradă erau parcate maşini, iar în faţa lor străjuia o bancă goală. Peste drum clipea o firmă: „SEX SHOP – 4 LOVE”. Menirea magazinului era scrisă cu lumini roşii, iar numele era trecut dedesubt, dar cu litere din tablă, nu din neon. Domnul Macaveu privea jocul de lumini ca hipnotizat. S-a gândit că sexul a fost dintotdeauna mai important decât dragostea. Şi-a spus că sexul există de când lumea, pe când dragostea stă la baza căsătoriei de abia din secolul trecut. Şi că, la urma urmei, după o vârstă te înveţi să trăieşti fără dragoste. Dar fără sex, niciodată. Chiar şi călugării păcătuiesc din pricina tentaţiei prea mari, iar apoi se autoflagelează amarnic. Chiar şi episcopii. Nu a fost cu câţiva ani în urmă scandalul acela cu episcopul care avea o relaţie cu directoarea ansamblului folcloric judeţean, o femeie măritată? Arghil Macaveu a cugetat că omul simte dorinţă indiferent de convenţiile sociale, indiferent de cât este de decrepit, până şi pe patul de moarte. Căci sexul e ca apa, fără el nu există viaţă. A mai mestecat o bucată de omletă şi, mulţumit de concluzie, s-a ridicat de la masă. 
S-a îndreptat spre lift cu paşi egali, deja obişnuiţi cu rutina locului. În hotel plutea un aer special, cumva artificial. Domnului Macaveu i se părea că respira plastic, iar acesta i se lipea de nări, de gât şi de plămâni. Ajuns în cameră, a făcut un duş, şi-a schimbat cămaşa şi a coborât la parter, în sala de conferinţe. Era un simpozion internaţional pe tema „Funcţionarul public în context european”, care îl făcuse pe domnul Macaveu să părăsească confortul căminului şi să ajungă pentru prima oară în această parte de ţară, atât de îndepărtată. 
Arghil Macaveu a rămas la conferinţă până seara. A urmărit atent luările de cuvânt, şi-a notat câte ceva în agenda din mapa primită de la organizatori, s-a gândit că unele idei ar fi putut fi aplicate în instituţia unde lucra. Doar la prânz a avut o scurtă pauză, când a mers în restaurant şi a mâncat, pentru prima oară în viaţa sa, borş. Firma roşie a clipocit în tot acest răstimp, făcându-i gândurile să zboare. 
Seara a ascultat Miles Davis, a golit sticluţa de votcă pe care a găsit-o în frigiderul micuţ din cameră şi a ronţăit fistic dintr-o pungă aflată în minibar. Ba chiar a simţit nevoia să scape câteva coji pe covorul bleumarin cu picăţele bej, aranjate supărător de simetric. 
A doua zi dimineaţă s-a trezit devreme. L-a ajutat ceasul deşteptător pe care îl adusese de acasă, învelit în folie cu bule de aer, căci nu avea încredere în sistemul de trezire prin telefon care se aplica de obicei în hoteluri. Recepţionera e zăpăcită, uită, nu-i stă ei mintea la programul fiecărui client, credea bărbatul. A desfăcut o cutie de bere din minibar, a băut-o, iar la ora şapte şi jumătate a părăsit camera. S-a îndreptat spre restaurant, nu înainte de a agăţa pe clanţa uşii cartonaşul verde pe care scria: „Vă rog să aranjaţi camera”. Pe coridor, în faţa unei uşi, era parcat un cărucior pentru curăţenie, flancat de o cameristă. Arghil Macaveu s-a apropiat de ea:
- Bună dimineaţa. V-aş ruga să treceţi şi prin camera mea, la 327. Să goliţi gunoiul, să-mi puneţi încă un gel de duş, nu mare lucru. 
Femeia avea în jur de 40 de ani, părul până la umeri, dat după urechi şi ochi verzi, stinşi. A dat din cap; „se rezolvă”, părea să spună, apoi i-a urat bărbatului să aibă o zi bună. A intrat în cameră şi a pornit aspiratorul.
Ziua a trecut pentru domnul Macaveu fără evenimente neaşteptate. Seara şi-a găsit patul făcut, coşul de gunoi curat şi, în coşuleţul de pe raftul din baie, două sticluţe noi de gel de duş. De cămăşile împrăştiate pe canapea, de obiectele pentru igiena corporală aruncate pe scaune, de punga lui cu ciorapi şi chiloţi curaţi, azvârlită pe jos, nu se atinsese, însă, nimeni. 
Dimineaţa celei de-a treia zile a început cu câteva înghiţituri de martini. De altfel, minibarul fusese completat. La şapte şi un sfert l-a sunat soţia lui, care i-a atras atenţia că în noaptea următoare trebuia să dea ceasul cu o oră înapoi.
- Să-ţi notezi, să nu uiţi, i-a spus. Să nu cumva să pierzi trenul.
Aşa că Arghil Macaveu a rupt o filă din agendă şi a scris mare, cu litere de tipar: „SE SCHIMBĂ ORA”. Apoi a subliniat. Înainte să iasă din cameră, a lăsat pagina pe pat, la vedere. 
Seara, când s-a întors, a găsit camera schimbată. Asta, deşi nu se folosise de cartonaşul verde. Pijamaua îi era împăturită şi aşezată pe un scaun, punga cu chiloţi era ascunsă în bagaj, cuvertura albastră de pe pat dispăruse, iar cele două pături fuseseră aranjate. Uitându-se la patul făcut, domnul Macaveu a observat foaia de hârtie. Sub textul „SE SCHIMBĂ ORA”, cineva adăugase cu pixul: „DA ORA 4 – 3”.
Domnul Macaveu a simţit nevoia să se aşeze pe pat. A privit lung pagina pe care o ţinea în mână, apoi şi-a plimbat privirea prin cameră. I se părea că simte în aer un vag miros de parfum. Sau era mirosul soluţiei pentru mobilă?
- Ea e, fără îndoială. Uite cu câtă tandreţe mi-a împăturit pijamaua. Pijamaua care încă purta, probabil, la ora aceea, căldura trupului meu. Cu câtă grijă mi-a ascuns punga cu chiloţi. A venit fără să o chem, de parcă mi-ar fi citit gândurile. E ea, cu siguranţă. Scrisul o trădează. Literele sunt mari, deci e afectuoasă şi de încredere, şi puţin înclinate spre stânga, deci este emotivă şi are nevoie de sinceritate. Noroc cu cursul acela de grafologie de la bibliotecă. Şi eu, care credeam că mi-am pierdut timpul!
A chicotit. 
- Ei, mi s-a părut mie de prima dată că cocheta. Dar s-a stăpânit bine, şmecheriţa. Apa lină sapă adânc!
Arghil Macaveu cocea un plan. Avea în minte doar imaginea cameristei, cu privirea ei tristă, verde, care cerea mângâieri, cu părul ei moale, cu formele ei planturoase, ascunse de halatul mirosind a detergent. Se gândea la vocea ei caldă, urându-i o zi bună, şi la sunetul prietenos al aspiratorului. A intrat pe internet şi, timp de aproape o oră, s-a străduit să găsească o muzică potrivită pentru momentul visat. Până la urmă l-a ales pe Tom Waits, a cărui voce răguşită i se părea suficient de sexy. Era cât pe ce să îl aleagă pe Leonard Cohen, însă sexul pe muzica lui i se părea deja un clişeu. S-a bucurat că încă nu se atinsese de sticla de vin roşu din frigider. O va păstra pentru momentele frumoase pe care le vor petrece împreună. 
Seara, înainte de culcare, a fixat ceasul cu o oră în urmă, dar l-a pus să sune cu o jumătate de oră mai devreme decât în celelalte zile. Apoi a sunat la recepţie şi a cerut să îi fie păstrată camera pentru încă două nopţi. 
A doua zi dimineaţă s-a trezit bine dispus. S-a spălat, s-a îmbrăcat, a băut o bere şi, înainte să iasă din cameră, a rupt o filă din agendă, pe care a scris: „Vrei să ne întâlnim?” A lăsat pagina pe pat şi a agăţat cartonaşul verde de clanţa uşii. Apoi s-a îndreptat spre restaurant. Dar nu s-a oprit la masa lui obişnuită, ci a ieşit în stradă. O vreme a privit geamurile sex shop-ului de la distanţă. Pe stradă era puţină lume. Oricum, în oraşul acesta nu îl cunoştea nimeni. Şi-a făcut curaj şi a traversat. Dincolo de ferestrele largi ale magazinului atârna o draperie roşie, din catifea. Arghil Macaveu a reuşit să găsească locul unde cele două fâşii de material se îmbinau şi a privit înăuntru. Nu era nimeni, magazinul se deschidea abia la ora 10. Rafturile erau înţesate de tuburi colorate, creme, aparate, vibratoare, prezervative, cătuşe, măşti şi costume de dominatrix, toate învăluite într-o lumină roşie. Crezuse că, văzând oferta, i-ar fi venit o idee salvatoare, dar acum îşi dădea seama că i-ar fi fost la fel de greu să se hotărască precum unui copil scăpat de la orfelinat într-un uriaş magazin de dulciuri. Şi de unde, mă rog, să ştie el ce i-ar plăcea femeii cu ochi verzi? Ce i s-ar potrivi? Trebuia ca mai întâi să se cunoască, să stea de vorbă, să îşi dea seama dacă e îndrăzneaţă sau timidă, dacă e obraznică sau îi place să fie ocrotită. S-a întors în hotel şi a intrat în pub, cerându-i băiatului de la bar două sute de votcă. A băut pe îndelete, gândindu-se că „you can’t hurry love”. Nu-i plăcea Phil Collins, dar trebuia să-i dea dreptate. Dacă ar fi apărut brusc în cameră, risca să o surprindă acolo şi să o sperie. Trebuia să acţioneze cu binişorul. Însă conferinţa se terminase şi hotelul era al naibii de scump. 
Domnul Macaveu mai bău o gură de votcă şi butonă telefonul.
- Mămicule, dragă, vezi că s-a prelungit conferinţa. Da, fir-ar să fie, de abia acum ne-au spus că trebuie să mai stăm două zile. Habar n-am, nişte chestii de ultimă oră. Cică au venit de la minister şi vor să ne comunice nu ştiu ce. Da, mămicule, plătesc ei tot, nu te necăji. Da, mai am pastile. Şi şosete curate, da. Bine, te pupă tata. Hai, pa. 
Arghil Macaveu s-a îndreptat spre lift. Ajuns la etajul trei, a admirat încă o dată covorul, gândindu-se că, orice s-ar spune, roşul va rămâne mereu culoarea pasiunii. Cu paşi puţin nesiguri a înaintat pe coridor, în timp ce verifica, pe cartela-breloc, numărul camerei. Bărbatul a deschis uşa camerei cu greu. Mâinile îi tremurau, gândurile i se învălmăşeau. Camera era exact aşa cum o lăsase. Pe pat, mesajul său, sub care era scris „07xxxxxxxxx”. Domnul Macaveu a luat sticluţa de votcă din frigider, a băut o gură, apoi s-a aşezat, şi-a scos telefonul din buzunar şi a format numărul. 
- Alo, da?
Era o voce de bărbat. Arghil Macaveu a apăsat repede pe butonul roşu. Timp de o jumătate de oră s-a învârtit prin cameră, cu ochii pe ceas. A pornit laptopul şi a încercat să citească nişte documente primite de la serviciu, dar nu se putea concentra. Apoi s-a hotărât şi a format din nou numărul. 
- Alo, bună ziua. Cu doamna cameristă aş dori, vă rog.
- Care dintre ele?
Aceeaşi voce de bărbat. Arghil Macaveu a ezitat. Oare unde sunase?
- Doamna cu ochi verzi.
Tăcere.
 - Doamna care a făcut curat la 327.
- A, păi spuneţi aşa. Hermino, hai la telefon! E totul bine la 327, mai doriţi ceva?
- Nu, aş vrea doar să vorbesc cu doamna Hermina, vă rog.
În telefon se auziră chicoteli. Apoi o voce frumoasă, caldă:
- Alo?
- Alo, bună ziua, doamna Hermina. În primul rând, aş vrea să vă mulţumesc pentru felul în care aţi avut grijă de mine de când sunt cazat aici. Sunteţi deosebită. Cred că sunteţi cea mai bună cameristă pe care am cunoscut-o în viaţa mea. Adică nu cred, sunt sigur. Bine, de fapt nu pot să spun că ne-am cunoscut cu adevărat... şi nici că umblu prea mult prin hoteluri. În fine, ce voiam să spun este că poate acceptaţi să vă invit la un pahar de vin. 
Iarăşi chicoteli.
- Mulţumesc. Dar ştiţi că nu pot să mă întâlnesc cu dumneavoastră, nu avem voie să avem relaţii cu clienţii. E scris în contract. În plus, sunt măritată. Dar vinul din minibar e bun, să-l gustaţi neapărat. 
Avea vorba moale şi se simţea în vocea ei veselia. 
Arghil Macaveu a închis telefonul. Se uita trăsnit la aparatul care îi tremura în mână. Cu gesturi mecanice, a început să aşeze în troler cămăşile, şlapii, punga cu haine murdare şi trusa. A aruncat în bagaj sticla de vin din frigider, apoi a completat fluturaşul, notând ceea ce consumase, şi a ieşit din cameră. 
La recepţie a mormăit o explicaţie absurdă pentru plecarea sa intempestivă şi a plătit consumaţia. A ieşit pe uşa rotativă şi a coborât treptele de marmură, roase de atâţia paşi. A luat-o în direcţia din care venise, fără să-şi propună un ţel precis. Roţile trolerului pe caldarâm scoteau un sunet străin. Aproape că s-a împiedicat de o pisică moartă, întinsă într-o baltă de sânge, care îl privea cu ochi verzi. 

 

Autor: Anca Goja