Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Rusia stalinistă reflectată în presa interbelică din Transilvania

Rusia stalinistă reflectată în presa interbelică din Transilvania

Septembrie 2017

Rusia stalinistă s-a numărat printre promotorii politicii agresive şi de expansiune, fiind alături de Germania nazistă, răspunzătoare pentru cele mai mari drame din istoria secolului al XX-lea. Presa românească din Transilvania a manifestat un interes constant față de dictatura personală a lui Iosif Vissarionovici Stalin. Dictatorul suprem al Uniunii Sovietice a recurs la violenţă şi represiune pe scară largă împotriva forţelor politice de opoziţie, a țărănimii, a clerului şi intelectualilor. Sub pretextul comunist al „luptei de clasă”, eliminarea oricărei forme de opoziţie a fost una dintre principalele preocupări ale regimului comunist, milioane de oameni căzând victime represiunii staliniste.
Scopul lucrării de față îl constituie conturarea imaginii Rusiei staliniste în presa din Transilvania din perioada interbelică, felul în care ziariștii au perceput realitatea sovietică și acțiunile Kremlinului.
În perioada interbelică, ritmul dezvoltării presei din Transilvania a devenit unul accelerat, peisajul publicistic diversificându-se foarte mult. Am apelat la următoarele reviste: „Biserica și Școala” (Arad), „Cele Trei Crișuri” (Oradea), „Cultura Creștină” (Blaj), „Revista Teologică” (Sibiu), „Societatea de Mâine” (Cluj, până în anul 1934), „Ţara Bârsei” (Brașov), „Ţara Noastră” (Cluj, până în anul 1931), „Vieaţa Creştină” (Cluj), „Viața Ilustrată” (Cluj, între 1936-1939), „Vestitorul” (Oradea); la următoarele ziare: „Chemarea Tinerimei Române” (Cluj), „Renașterea” (Cluj), „Unirea: foaie bisericească politică” (Blaj) și „Unirea Poporului” (Blaj). Revistele și ziarele transilvănene şi-au informat cititorii asupra contextului intern al impunerii puterii lui Stalin, politicii externe a Rusiei Sovietice, mijloacelor violente utilizate de Stalin, precum utilizarea sistematică a înfometării sau lichidarea tuturor oponenților reali sau imaginari, creşterii stării de nemulţumire determinată de colectivizare și represiune generală, situației românilor transnistreni și persecuțiilor religioase.
 
Ascensiunea lui Stalin și politica externă
Moartea lui Lenin a declanșat o luptă pentru putere în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în care Stalin, profitând de poziția de secretar general, cea mai puternică poziție din cadrul partidului, și în urma unor coaliții și tertipuri, a ieșit învingător.
O analiză a forțelor politice din Rusia a fost publicată de G.M. Ivanov în „Ţara Noastră”. După moartea lui Lenin, „la suprafaţă rămaseră trei factori, cu înţelegere deosebită şi vrăjmaşă, toţi cu pretenţia viguroasă de a fi, fiecare în parte, continuatorii leninismului. Pe de o parte, comitetul central al partidului comunist rus; pe de altă parte: triumviratul Zinoviev, Kamenev şi Stalin; şi forţa a treia, cea mai serioasă, cea mai impetuoasă: personalitatea lui Troţki e ridicată şi susţinută de armata roşie”. În privința principalului organ al Partidului, Comitetul Central a relatat următoarele: „Compus din mediocrităţi renumite, tare numai atunci când vota rezoluţiile concepute şi oferite de Lenin, stăpânind legiunile organizate ale partidului, astăzi fără nicio autoritate, căci nu reprezintă nici o ideologie, nu dă nici o soluţie pe care să nu o desfiinţeze a doua zi, apelând mereu la o disciplină fictivă, bazându-se pe tradiţii care s-au vânturat, lucrând în numele unui testament politic şi economic pe care Lenin nu l-a lăsat”. Referitor la troika alcătuită din Zinoviev, Kamenev şi Stalin, „unul mai mărginit decât altul”, a fost de părere că se baza pe Internaţionala a III-a, „pe partidele comuniste din toate ţările – toate filiale supuse ei şi organizate de ea”. În ceea ce-l privește pe Troţki, cel mai înzestrat dintre urmaşii lui Lenin, Ivanov a susținut că: „e urât de Comitetul Central, pentru că i-a transmis fiorul unei posibile lichidări; într-adevăr, fără să mărturisească clar, Troţki a dat să se înţeleagă, că într-un moment dat – într-un moment inevitabil – el poate lichida Comitetul Central şi întregul Partid Comunist. Înconjurat de militari vechi, care urăsc revoluţia pentru degradarea ce le-a adus, înconjurat de creaturile lui, cărora le-a dat înălţimi, lăsând pe toată lumea să înţeleagă că va opri nebunia revoluţiei sociale, că va realiza libertăţi democratice, el e astăzi pericolul cel mai mare pentru Comitetul Central şi triumviratul idioţilor”1.
Cel mai important conflict din partid era între Stalin și Troţki. În timp ce Stalin susţinea teza construirii socialismului într-o singură ţară, Troţki preconiza ideea revoluţiei mondiale. Pentru a dejuca planurile rivalului său, Stalin s-a aliat cu Zinoviev și Kamenev.
Triumful personal al strategului politic Stalin din lupta pentru succesiunea lui Lenin a fost prezentat de revista editată de Mitropolia Română Unită cu Roma, „Cultura Creştină”: „Bolşevicii moscoviţi au acum un nou şef zdravăn, care ţine vârtos frânele puterii, iar Rusia un nou dictator atotputernic, care a luat locul «părintelui comunismului», ferindu-se totuşi pentru moment să-şi sublinieze prea mult în mod public adevăratul rol. Trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că Stalin a procedat cu o iscusinţă desăvârşită şi a arătat o adevărată măestrie în arta manevrelor interne”. După redactorii din Blaj, alianța lui Stalin cu Kamenev şi Zinoviev și jocurile de culise au avut un rol hotărâtor în obținerea puterii: „Troţki a fost mai întâi concurentul cel mai de temut, şi nimeni nu-i putea ţine piept în partidul bolşevic. Spre a-l da gata pe Troţki, Stalin s-a unit cu Kamenev şi Zinoviev; sforţările combinate ale acestor trei pontifi izbutiră să ridice contra lui Troţki toată vechea gardă bolşevică, şi, sub presiunea acestei forţe, şeful armatei roşii, în care opoziţia îşi pusese atâtea speranţe, s-a rostogolit”. Ascensiunea lui Stalin s-a produs în condiţiile unei lupte acerbe cu Troţki, ulterior în condițiile subminării foștilor aliați: „Odată ce și-a învins concurentul, graţie triumviratului din care făcea parte, Stalin a dobândit toate înlesnirile ca să ia singur moştenirea şi să înlăture pe ceilalţi doi membri ai aceluiaşi triumvirat care asigurase victoria asupra lui Troţki”. Următorul pas în consolidarea poziției sale a fost recunoașterea ca unic moștenitor și tovarăş fidel al lui Lenin: „Situaţia noului dictator se întăreşte zilnic. Peste tot e proclamat ca singurul discipol veritabil al lui Lenin. Unii merg mai departe, afirmând că-l bate pe maestru în iscusinţă”2.
Din 1929, după eliminarea tuturor oponenților de la conducerea guvernului și partidului, Stalin, „ţarul neîncoronat”, a devenit conducătorul de necontestat al Uniunii Sovietice și s-a concentrat pe impunerea cu cruzime a unei ordini socialiste în propria țară.
Din anii ’30, Rusia sovietică a început să recâştige treptat importanţa internaţională, fiind recunoscută şi acceptată de multe state occidentale. Caius Bardoşi, diplomat de carieră, a realizat în revista editată de Astra, „Ţara Bârsei”, o analiză a politicii externe a Uniunii Sovietice, arătând că, în ciuda încheierii unor relații diplomatice cu Germania, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Turcia, statele baltice, Polonia, Persia, Afganistan şi Japonia, decidenții de la Kremlin „au păstrat încă o speranţă într-o bolşevizare a universului şi într-o dominaţie mondială a Moscovei, totuşi au adoptat o tactică de apropiere faţă de «burghezimea capitalistă», impusă de o curioasă transformare a socialismului rus într-un sistem de naţionalism economic”. În ceea ce privește raporturile diplomatice cu România, Bardoși a arătat că nu erau dintre cele mai cordiale, problema Basarabiei reprezentând elementul de discordie: „România rămâne punctul de atac al diplomaţiei sovietice, din cauza Basarabiei. Kremlinul acuză guvernul român că a ocupat forţat Basarabia şi că nu a evacuat-o, după cum ar fi fost obligat prin convenţiunea de la 8 Martie 1918, încheiată între Generalul Averescu, ca prim ministru şi ministru de externe al României, şi între Rakovski, ca prim-delegat sovietic. Se afirmă că prin 1921, Karakhan, pe-atunci ministru sovietic la Varşovia, ar fi propus indirect ca Sovietele să recunoască drepturile României faţă de Basarabia, în schimbul renunţării la tezaurul românesc din Moscova. Această propunere, forţată de Troțki, cu toată opoziţia cercurilor sovietice din Ucraina, a fost, însă, în curând abandonată. Tentativa de restabilire a relaţiilor româno-sovietice a eşuat la conferinţa din Viena de la 1923, când Krestinski, delegatul sovietic, a renunţat la drepturile istorice ale Ţarilor asupra Basarabiei, însă a considerat ocupaţiunea românească ca impusă forţat şi împotriva voinţei populaţiei, cerând ca acest fapt să fie lămurit printr-un plebiscit. Acest punct de vedere a devenit permanent în politica Kremlinului şi discursurile recente ale lui Litvinov subliniază cu emfază pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, care este considerată ca «Alsacia Lorena de la Nistru»”3. Până în 1934, România a fost singura ţară, vecină cu Uniunea Sovietică, care nu întreţinea relaţii diplomatice cu Moscova. Urmare a activității ministrului de externe, Nicolae Titulescu, în 1934 s-au reluat relaţiile româno-ruse prin deschiderea de legaţii la Bucureşti şi la Moscova, fără ca Sovietele să renunțe la pretenţiile asupra Basarabiei.
Alianța paradoxală din punct de vedere ideologic dintre Germania nazistă și Rusia comunistă a fost comentată de redactorii de la „Cultura Creștină”: „Germania e la antipodul comunismului. Duşmană de moarte a Rusiei sovietice. Prin aceasta, apărătoarea civilizaţiei europene. Implicit, a creştinismului. Aşa se ştie şi se crede îndeobşte. Germania însăşi vesteşte acest lucru cu toată puterea şi cu toată metoda perfectă a unui minister constituit special pentru propagandă. Atât în metode cât şi în urmări, tirania lui Stalin nu diferă prea mult de dictatura lui Hitler. Prin firea lor doar extremele se întâlnesc. Chiar şi în ce priveşte atitudinea față de religie. Dacă tovarăşii roşii sunt adevăraţi argaţi ai Satanei, apoi nici Reichul hitlerist nu seamănă deloc a mânăstire creştină. Ci, se ştie, face tot ce poate, pentru a se transforma în templu păgân, trecând brutal peste bisericile lui Hristos, care îşi apără cu disperare fiinţa greu ameninţată. Urmând cunoscutul dicton: cine se aseamănă se adună, îşi permite chiar luxul de a ţine, în ascuns, legături de adevărată prietenie cu Sovietele combătute, pe faţă, cu atâta înverşunare. Există, adică, un tratat secret germano-sovietic de mare importanţă, în vigoare şi astăzi”4. Pactul de prietenie germano-rus, încheiat la Berlin, în 24 Aprilie 1926, a urmat linia începută prin Tratatul de la Rapallo (16 Aprilie 1922) în care Republica de la Weimar recunoștea pe cea a Sovietelor și iniția legături comerciale, marcând sfârșitul izolării Uniunii Sovietice și a Germaniei pe plan economic și politico-diplomatic. În continuarea articolului au fost prezentate punctele Tratatului de neutralitate germano-sovietic, reînnoit în 24 Ianuarie 1931 și 5 Mai 1933. Raporturile germano-ruse aveau să evolueze spre semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov și la 28 septembrie 1939 a Tratatului germano-sovietic de prietenie și frontieră. Cele două părți se angajau să se abțină de la orice atac îndreptat împotriva celeilalte, iar prin protocolul adițional secret, la odiosul pact de neagresiune cunoscut după numele semnatarilor, miniştrii de externe german şi sovietic, și-au împărţit sferele de influenţă în Europa. Ceea ce a urmat e bine cunoscut: declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Intențiile expansioniste ale Rusiei staliniste în cazul izbucnirii unui război continental au fost prezentate de revista „Vieața Creștină”, care a susținut că „într-o încăierare a Europei, Rusia ar bolşeviza toate ţările”, considerând că lipsa de reacție a lui Stalin, în cazul agresiunilor naziste, nu este de bun augur: „A stârnit multă nedumerire tăcerea Rusiei în ultimele frământări europene, mai ales de la ocuparea Cehoslovaciei încoace. Tăcerea asta îşi are un tâlc. Se pare că sovietele ar fi văzut cu ochi buni o încăierare mondială. Era aceasta ultima nădejde pe care o nutreşte mereu din 1919, de a bolşeviza întreaga lume. Stând de o parte în timp ce lumea s-ar fi sfâșiat într-un război, Rusia s-ar fi aruncat asupra prăzii, când statele, sfârşite şi slăbite de lupte n-ar mai fi putut face nimic. Se pare că acesta a fost unul din puternicele motive care i-a mai domolit pe conducătorii Europei în ultimele zile. Teama!”5 Evenimentele ulterioare aveau să le dea dreptate jurnaliștilor clujeni. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a preluat controlul Europei de Est, permițându-i lui Stalin să instaureze regimuri de tip sovietic, subordonate Moscovei, ce s-au menţinut pentru o perioadă de peste patru decenii.
 
Marea Foamete și Marea Teroare 
În 1932-1933 o foamete cumplită a pustiit numeroase sate din Uniunea Sovietică. În contextul colectivizării totale a gospodăriilor agricole a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru furtul de cereale, s-au aplicat torturi, s-au deportat localităţi întregi. Ucraina a fost zona cel mai puternic afectată de măsurile staliniste. Peste șase milioane de ucraineni au murit de foame, din cauza unei politici intenţionate a statului și anume pedepsirea celor care s-au opus colectivizării prin înfometare. 
Debutul problemelor alimentare e prezentat în „Unirea Poporului”. Ziariștii din Blaj au susținut că în Rusia „e mai rău ca în oricare altă ţară. În anumite ţinuturi din Rusia a început să bântuie foametea. Aceasta din cauză că în aceste ţinuturi recolta în bucate nu fusese bună şi cu toate acestea bolşevicii au luat o parte din bucate pentru ei. Acum au început din nou să adune bucate pentru armată, fiindcă au de gând bolşevicii să înceapă război cu japonezii. Locuitorii de frică să nu rămână muritori de foame, au început să-şi ascundă agoniseala de bucate în gropi făcute în pământ. Bolşevicii însă prin bătăi şi alte chinuiri au făcut pe locuitori să spună unde au îngropat bucatele. În felul acesta au fost găsite până acum 240 de gropi cu bucate pe care bolşevicii le-au luat pe seama lor. Bieţii locuitori şi îndeosebi ţăranii s-au luat de o grijă şi se gândesc cum ar putea scăpa de sub stăpânirea grea a bolşevicilor”6.
„Unirea Poporului” a notat că foametea domnește în Ucraina: „Chiar şi în cele mai bogate ţinuturi ale Ucrainei şi Volgei de Jos, nu se poate cumpăra o pâine întreagă, ci numai bucăţi. Preţul pâinii este foarte ridicat şi populaţia flămânzită plăteşte bucata de pâine cu o rublă. Din pricina foametei, pe întreg teritoriul Ucrainei au început să bântuie boalele ca tifosul şi alte boale de stomac. În câteva districte, sate întregi sunt cuprinse de boale şi populaţia începe să fie rărită din cauza morţii provocată de boli”7.
Întreaga proprietate a cooperativelor agricole, inclusiv vitele și grânele, a fost proclamată proprietate de stat. La 7 august 1932, când foametea făcea ravagii în republicile sovietice a intrat în vigoare „Legea celor trei spice”, care a prevăzut condamnarea la zece ani de lagăr sau la moarte pentru „orice furt sau sustragere din proprietatea socialistă”. Săptămânalul „Unirea Poporului” a prezentat cazurile unor țărani care ascundeau o parte din recoltă pentru a face față foametei, în pofida rechizițiilor și pedepselor drastice: „Poporul rus ascunde grâul de teama foametei. În Rusia Sovietică grâul nu se lasă pe mâna proprietarilor, ca la noi, ci-l adună statul, ca la noi pe vremea războiului. Sătenilor le lasă prea puţin grâu, aşa că nu mai pot trăi; de aceea de teama foametei, îl ascund, deşi sunt pedepsiţi pentru aceasta chiar şi cu moartea”8.
Preluând informații de la agenția de presă Ofinor din Paris „Unirea: foaie bisericească politică”, a prezentat situația disperată din Ucraina și cauzele ei: „Cea mai roditoare ţară a pământului moare, literal, de foame. Gospodăria sovietică a distrus-o. Colectivizarea a costat pe soviete atâtea jertfe umane, câte a secerat războiul mondial. În regiunile înfometate populaţia a scăzut cu 15%. Numărul celor morţi atinge numai în Ucraina cifra înfiorătoare de 6 milioane. Această teribilă biruinţă a morţii este însoţită de sălbătăcirea regiunilor înfometate. Canibalismul, uciderea de copii şi alte grozăvii se semnalează tot mai des din diferite părţi. Şi perspectivele pentru viitor sunt şi mai îngrozitoare. S-a însemânţat numai jumătate din cât se plănuise”9. Exterminarea sistematică prin înfometarea, cunoscută ca Holodomor, a fost un act premeditat al sistemului politic stalinist.
Printre victimele represiunii staliniste s-au numărat membrii importanți ai partidului comunist. Stalin a trecut de la eliminarea de pe scena politică a adversarilor la condamnarea la moarte a acestora, introducând o formă deghizată a Terorii în aparenţele democratice şi ale justiţiei. Primele victime politice au fost Zinoviev și Kamenev, care se opuseră inițial lui Troţki, dar mai târziu au acționat alături de acesta. 
În 1928, „Țara Noastră” a anunțat că „guvernul din Moscova a trimis în Siberia pe toţi conducătorii opoziției bolşevice, în frunte cu prea cunoscuţii Troțki şi Zinoviev, foştii tovarăşi ai răposatului Lenin”. Totodată, redactorii de la publicația lui Octavian Goga s-au plâns că nu au suficiente informații despre situația din Rusia: „Nu suntem prea lămuriţi asupra pricinelor care au dezlănţuit grozava ceartă în familia Internaţionalei a III-a. Se zice, că n-ar fi, în fond, decât o pornire a ruşilor adevăraţi împotriva elementelor străine, că Troțki şi Zinoviev, care, se ştie, sunt evrei, şi s-au numit cândva Braunstein (ca şi d. B. Brănişteanu de la Dimineața) şi Apfelbaum”. În finalul articolului, conflictul de la vârful partidului a fost comparat cu apriga înfruntare a revoluționarilor francezi Robespierre-Danton: „Alte zvonuri sunt, că noul dictator al Rusiei, dl. Stalin, se temea de partidul personal, destul de puternic, pe care reuşise să-l adune ex-comandantul suprem al armatei roşii, şi a căutat să-l suprime cu mijloace drastice. Ar trebui să credem, prin urmare, că istoria se repetă, că dl. Stalin joacă rolul lui Robespierre, şi că fostul Braunstein apare în postura lui Danton. Numai ghilotina e înlocuită cu un pohod na Sibir (deportare în Siberia – n. r.)”.
Urmare a stimulării activității poliției secrete, prin impunerea unei serii de legi care a accelerat instituirea proceselor oricărei persoane acuzate de activităţi teroriste, au avut loc sute de procese secrete sau publice şi chiar execuţii fără proces, în perioada 1936-1938, cunoscută ca perioada Marii Terori. Țintele represiunii lui Stalin au fost toţi cei care i se împotriveau sau cei care îi stânjeneau accesul la puterea totală, mai ales adepții eternului adversar Troţki. Au fost găsiţi vinovaţi la toate nivelurile partidului și ale statului, ajungându-se la o nebunie generalizată similară vânătorii de vrăjitoare inițiate de Inchiziție.
„Viața Ilustrată” a consemnat executarea Zinoviev și Kamenev, ce făcuse parte din vechea gardă bolşevică a lui Lenin: „Jidovii Zinoviev și Kamenev, foşti mari pontifici ai Sovietelor ruseşti, împreună cu o întreagă ceată de tovarăşi învinuiţi că ar fi urzit un complot împotriva actualilor conducători ai Rusiei sovietice, au fost osândiţi la moarte şi executaţi în taină, fără nici o asistenţă şi fără nici un ceremonial. Asasinii miilor de preoţi, intelectuali mireni şi ţărani nevinovaţi şi-au primit răsplata chiar din partea foştilor lor tovarăşi întru nebunia asasină”10. După aceste eliminări, numeroase figuri politice devenite incomode, au fost arestate sub acuzația de inamici ai poporului, curând au urmat procesele publice și execuțiile. Propaganda oficială a prezentat teroarea ca pe un „rău necesar” împotriva duşmanilor revoluţiei, spionilor, sabotorilor, diversioniştilor, anarhiştilor, albgardiştilor şi altor elemente antisovietice.
„Unirea Poporului” a consemnat procesele politice, remarcând faptul că din Biroul Politic al lui Lenin doar Stalin a rămas la putere: „S-a terminat, la începutul acestei săptămâni, un mare proces la Moscova. Acuzaţii, între care şi o femeie, erau învinuiţi că au vrut să răstoarne pe cel de la putere, lucrând pentru Troțki, cel exilat. Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la moarte. Însemnătatea acestui proces stă în faptul că între acuzaţi se găsesc şi de aceia care au pus temelia partidului comunist, a partidului care conduce azi Rusia. Au făcut parte din acel comitet 7 persoane. Lenin a murit, cinci au fost învinuite de trădare, între care şi Troțki, rămânând singur Stalin, conducătorul de azi al Rusiei. Dintre cei acuzaţi acum, unul, numit Tomski, fost membru al vechiului comitet, s-a sinucis. Din comitetul întreg a rămas deci la putere unul singur: Stalin”12. Până la sfârșitul valului de teroare, întreaga elită revoluționară din 1917 fusese distrusă și înlocuită în toate zonele structurii de partid de aparatcici lui Stalin.
Cazul „complotului” militar condus de mareşalul Tuhacevski, comisar adjunct la Apărare şi principalul iniţiator al modernizării Armatei Roşii, a fost menționat de „Unirea Poporului”: „În săptămâna aceasta s-au iscat frământări mari în raiul bolşevic. Stalin a scos din slujbe înalte, i-a judecat şi, condamnându-i la moarte, i-a împuşcat pe 8 dintre generalii cei mai de frunte pe care îi avea armata bolşevică. Lucrul acesta l-a făcut, pentru ca să-şi cureţe armata de aceia, care nu-l văd cu ochi buni la cârma Rusiei şi vreau să-l răstoarne, înlocuindu-l cu altul mai puţin tiran şi mai înţelegător decât el, care să ducă până la capăt bolşevizarea Rusiei şi a lumii întregi. A început cu mareşalul Tuhacevski, şeful statului major al armatei, pe care l-a înlocuit cu generalul Evremov şi a urmat cu generalii: Yakir, Uborevici, Eideman, Putna, Kock, Feldmann şi Premakov. Toţi aceştia au fost acuzaţi că au fost trădătorii bolşevismului slujind de unelte netrebnice în mâinile unor ţări străine duşmane Rusiei, cu gândul de a introduce din nou vechea stare a lucrurilor în Rusia”13. 
Genrikh Iagoda, șeful Poliției secrete, adevărata sursă a omnipotenței lui Stalin, a fost și el victima epurărilor staliniste. Portretul și arestarea atotputernicul şefului GPU au constituit subiectele mai multor articole în presa din Transilvania. De exemplu, revista Eparhiei române unite de Oradea-Mare, „Vestitorul”, a descris activitatea lui Iagoda din cadrul poliției secrete sovietice: „În 1927 ajunge în fruntea groaznicei instituţii Iagoda – unul de intimii lui Stalin. Împărţind moartea şi deportarea în toate părţile, el suprimă în mod sângeros revoluţia celor 6 milioane de ţărani care se opuneau colectivizării; cu condamnaţii a ajutat muncile prevăzute în planul quinquenal, care a dat eşec pe toată linia”14. „Unirea Poporului” a consemnat că abuzurile cu caracter financiar au constituit cauza oficială a arestării celui mai de încredere om al lui Stalin, însă motivul real ar fi fost altul: „Ce a făcut Iagoda? A furat bani, ca şi ceilalţi bolşevici, a mâncat şi a băut bine şi s-a îngrijit ca o mare parte din averea sa să fie aşezată în băncile din străinătate. Adevărata cauză este însă că ajunsese omul la prea mare putere şi că cunoaşte toate nedreptăţile şi fărădelegile lui Stalin, care s-a hotărât să se scape de el. Şi se va scăpa, pentru că judecătorii din Bolșevicia trebuie să asculte orbiş de porunca lui Stalin, care sună aşa: condamnați-l la moarte!”15
Goana după elementele troțkiste, reale sau imaginare, a fost prezentată în „Viața Ilustrată”: „Supremul Tribunal de la Moscova a osândit la moarte o nouă serie de mărimi bolşevice dintre cele mai simandicoase. Ele au fost acuzate că, la comanda lui Troţki, au urzit un complot împotriva lui Stalin şi a altor conducători sovietici, pentru a răsturna actualul regim roşu. Condamnaţii au şi fost executaţi”16. „Unirea Poporului” a relatat continuarea proceselor în 1938: „Rusia este într-o continuă frământare. Stalin, conducătorul de azi al Bolşeviciei, îşi cam teme domnia şi caută să se scape de foştii tovarăşi de luptă de ieri. Procesele din această cauză se ţin lanţ. Acum se anunţă la Moscova un nou proces al acelora pe care Stalin îi crede de trădători ai bolşevismului. Acuzaţii sunt foşti luptători bolşevici vechi, partizani de ai lui Troțki, duşmanul cel mare al lui Stalin”17. Prin Marea Teroare, respectiv eliminarea tuturor oponenților, Stalin a distrus orice rezistenţă, devenind despotul de necontestat al statului totalitar.
 
Nemulțumire generală față de regim
Decizia de a colectiviza agricultura pentru a putea controla direct producţia agricolă şi pe țărani a constituit subiectul mai multor articole în presa transilvăneană. Pentru a elimina orice elemente de iniţiativă din sate, sovieticii au trecut la deculacizarea, respectiv la ruinarea economică şi eliminarea fizică a culacilor, adică a celor mai activi, organizați și chibzuiți dintre țărani. Campania furibundă de deculacizare şi colectivizare a agriculturii a atras criticile jurnaliștilor din Transilvania.
Redactorii de la revista editată de Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, „Biserica și Școala” au notat că o nemulţumire generală şi profundă domnea în Uninea Sovietică: „Azi în Rusia Sovietică, cu excepţia Partidului Comunist, care ţine puterea statului în mâinile sale, nu e nimeni mulţumit cu rânduiala bolşevică și cu toată această nemulţumire generată, bolşevicii se menţin la putere”. Despre starea de lucruri din Rusia, au apelat la scrierile transfugului rus Boris Bajanov, „fost secretar personal, al actualului dictator, al Rusiei, Stalin, care a fost în centrul tuturor manipulaţiilor stăpânitorilor Rusiei şi care din cauză, că prin mâinile lui, zilnic au trecut rapoarte şi informaţii din cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei”. În ceea privește situația ţărănimii a constat distrugerea proprietăților agricole și uniformizarea forțată a țăranilor: „Cu venirea bolşevismului, ţărănimea este egalizată din punct de vedere material. Dar viaţa merge înainte. Ţăranul muncitor şi silitor, pune toate puterile în muncă şi se ridică de la nivelul comun al sărăciei cerşitoreşti. Imediat ajunge în rândul «culacilor» şi asupra lui cade toată greutatea sugrumării sistematice, din partea statului. Impozitul progresiv agrar, impozitele locale, colecte, pierderea dreptului de vot şi a altor drepturi comunale şi cetăţeneşti, bătaia de joc, jaful direct şi indirect, toate acestea sunt suprapuse dragostei către muncă şi sănătoasei iniţiative gospodăreşti. Şi invers, dacă ţăranul e leneş, un derbedeu, beţiv, acela imediat ajunge «Bedneac sărac», capătă dreptul nemărginit la sprijinul statului, tot ceea ce s-a luat de la harnicul și iubitorul de muncă «culac», cu complezanţă, se dă la cei leneşi fără căpătâi, care se consideră ca fundament al puterii. Cu astfel de măsuri, satele în mod artistic şi artificial, se ţin la nivelul sărăciei comune, încercaţi să inventaţi o ordine socială mai fără raţiune! Elementele săteşti, parazitare, cele mai slabe, s-au convins prin experienţă, că sprijinind pe comunişti poţi trăi mai uşor decât lucrând”. În continuare au fost prezentate patimile intelectualilor: „Viaţa în Rusia Sovietică, pentru intelectuali, e o tortură. Înainte de a face un gest, sau un pas, trebuie să te gândeşti, dacă doreşti să păstrezi serviciul şi să nu mori cu întreaga familie, de foame, eşti silit să te ocupi cu politica... dezgustătoare. Intelectualul trebuie să ştie, ca în timpul său, să sprijinească pe secretarii organizaţiei comuniste locale, trebuie să ştie, să lucreze, nu prea mult, devenind „carierist”, şi nici prea puţin, căci dă ocazie, să fie scos din serviciu. Dacă purtaţi cravată, să o purtaţi aşa, ca să fie văzut, că nu o ştiţi purta, şi că nu vă atrage această manieră burgheză. Trebuie să vorbiţi în prezenţa femeilor, din când în când şi porcării, iar dacă cineva vă face observaţie, să fiţi gata să răspundeţi, că «n-aţi umblat la liceu»... Şi astfel de joc trebuie să jucaţi zilnic şi în fiecare minut. În partid, acum nu se primesc intelectuali, iar care s-au strecurat mai înainte, acum, sub diferite motive, se scot. Înaintea păturei intelectuale, toate drumurile sunt închise”18.
Ion Martalogu, în articolul „Dumpingul rusesc o sperietoare?”, din bisăptămânalul „Chemarea Tinerimii Române”, a arătat care sunt mijloacele utilizate de Stalin pentru modernizarea economică a Uniunii Sovietice, remarcând lipsa de moralitate a regimului de la Kremlin: „Falsul, minciuna, înşelăciunea, ipocrizia şi teroarea sunt mijloacele bolşevice cu care luptă Stalin, înăuntru şi în afară, pentru stabilizarea noului regim și pentru revoluționarea proletariatului mondial. Sovietele operează cu ajutorul inflaţiei monetare, adică cu ajutorul presei de bancnote. Și de fapt, de la revoluție şi până azi moneda rusească a trecut printr-o serie de inflaţii şi sisteme de devalvare fără posibilitatea de convertire oprindu-se totdeauna la comodul sistem al cursului forţat”19.
Dr. Ioachim Tolciu, avocat în Cluj, a susținut în revista „Societatea de Mâine” că regimul stalinist constituie dictatura unei minorități și l-a asemănat cu regimul țarist: „Rusia sovietică este stăpânită azi de regimul dictatorial al unei minorităţi de muncitori industriali, proletariatul industrial de ieri. Această primă situaţie ne pare nefirească, fără garanţii de lungă durată. Pentru a-şi putea menţine puterea economică acaparată în învălmăşala şi buimăciala primelor momente ale revoluţiei din 1918, dictatura proletară a procedat la executarea în masă a întregii clase conducătoare de ieri şi a reuşit să-şi supună voinţei sale o sută de milioane (82% din populaţia imperiului rusesc) de ţărani (kuli) ignoranţi şi inculţi. Regimul acesta pare a fi perfect analog cu regimul ţarist. Absolutismul monarhiei ţariste susţinut de aristocraţia latifundiară a fost înlocuit prin tirania unei minorităţi de muncitori condusă de nişte ideologi hotărâţi şi fanatici (Lenin, Stalin)”. Abolirea proprietăţii private, prin naţionalizarea pământului şi înregimentarea ţăranilor în cooperative agricole de producţie, a fost prezentată ca o revenire la sclavie: „Comunizarea tuturor proprietăţilor individuale în vederea producţiunei colective, a trecut toate bogăţiile naţionale în proprietatea unei singure persoane, în aceea a statului. Ce este această colectivizare dacă nu revenirea la robia medievală? Situaţia este mai gravă în raport cu stările antebelice, căci atunci, pe lângă latifundiile boiereşti, mai existau şi proprietăţi individuale, iar cei care munceau pe pământul contelui, se bucurau de diferite avantagii în măsura vredniciei personale şi aveau posibilitatea legală de a-şi dobândi şi ei proprietăţi individuale. Azi locul latifundiarului l-a luat statul, ca singur proprietar, cu formidabila lui putere centralizatoare şi asupritoare. Toată năzuinţa, toată munca individului este destinată statului, care împarte apoi sclavilor lui fărâma de pâine pentru a nu-i lăsa să moară de foame. Ţărănimea rusă din despotismul ţarist a ajuns în robia unei iobagii de stat”20.
Un tablou complet al stărilor din Rusia, pornind de la constatările şi descrierile unor cercetători şi călători în Rusia, precum şi de la date oficiale sovietice, a fost publicat de Ion Martalogu în „Chemarea Tinerimei Române”. În serialul compus din șase articole și intitulat ironic „Paradisul bolşevic”, Martalogu a surprins sugestiv politica stalinistă în diferite aspecte, considerând că Europa civilizată nu poate desconsidera pericolul bolșevist. Autorul a semnalat eșecul experimentului bolșevist: „Ştirile ce ne sosesc din Rusia sovietică confirmă falimentul total al teoriei şi practicei comuniste sau bolşevice, dacă vreţi, pe toate liniile şi pe toate tărâmurile vieţii. Eliberarea proletariatului urban şi agricol, crearea unui regim mai uman, inspirat din marile idealuri socialiste, din ideile democraţiei pure şi pătruns de spiritul justiţiei sociale, se pot considera ca eşuate, ca un basm din vremi trecute, din care lipseşte şi urma realităţii. Parcă nu acum 12 ani a izbucnit faimoasa revoluţie rusească care a „zdrobit lanţurile robiei”, parcă n-ar fi atât de vie încă impresia formidabilei prăbuşiri din 1917, a imensului imperiu şi am fi uitat lozinca bombastică a revoluţionarilor! Doisprezece ani sunt prea mică etapă în viaţa unei naţiuni, dar nu şi o decadă de stăpânire bolşevică, cu experimentele tragice, cu bulversarea ordinei sociale, morale, religioase şi economice, cu vărsări de sânge, foamete şi lipsuri cumplite. Dominaţiunea bolşevică a însemnat pentru poporul rus mai multe veacuri, şi de experienţă şi de regres. Timpuri neroiene timpuri de restrişte! Regimul ţarist apare, în comparaţie cu cel bolşevic, un adevărat Eldorado, unde cetăţeanul trăieşte în belşug, se scaldă în bunătăţile lumeşti, se mişcă, respiră şi creează liber, se roagă zeilor agreaţi de el, stăpân pe voinţa lui şi nestingherit de nimeni. Excesele slugilor ţariste devin fapte diverse, abuzuri minuscule faţă de ororile bestiilor roşii. Sânge, sânge şi iar sânge. Milioane de oameni nevinovaţi şi-au găsit moartea în paradisul bolşevic, fie prin spânzurătoare, glonţ sau schingiuiri barbare, fie istoviţi de muncă de sclavi sau de foame, în închisorile numite fabrici şi mine sau în cele adevărate. Dar glonţul fiind un mijloc mai eficace şi comod, nemulţumirile crescând, uneltirile presupuse în contra regimului sovietic, răscoalele contra rechiziţiilor expropriatoare şi dictate de flagelul foametei, au fost înăbuşite în sânge prin executări în mase!”21
Ziariștii din Transilvania au acordat spații largi situației românilor de dincolo de Nistru, arătându-se extrem de îngrijoraţi de soarta acestora. Foametea în masă, deportările în Siberia și refugierile în România au marcat scoaterea din anonimat a existenţei românilor transnistreni.
După redactorii de la „Societatea de Mâine”, masacrele de la Est de Nistru au fost la ordinea zilei: „Ceea ce se petrece la Nistru înspăimântă o lume întreagă. Aproape nu e săptămână, ba chiar zi, în care cronica să nu relateze groaznice masacre de-o parte sau de alta împotriva refugiaţilor care seduşi de speranţa unei vieţi mai suportabile, încearcă să treacă pe malul opus în mod clandestin. Surprinşi de sentinele, ei nu se supun somaţiilor de groaza pedepselor şi astfel sunt expuşi să fie împuşcaţi. De curând a stârnit vâlvă uciderea de către paznicii bolşevici a peste 40 de români moldoveni care voiau să treacă din republica moldovenească în Basarabia. Prea e fioros măcelul acesta interminabil, care înroşeşte gheaţa Nistrului de sângele celor seduşi de vraja irezistibilă a unei lumi mai blânde într-altă ţară”22.
În presă au fost prezentate poveştile cutremurătoare ale refugiaţilor şi ale repatriaţilor. Foametea, colapsul agriculturii, arestările, deportările şi comportamentul abuziv al autorităţilor sovietice și al instituțiilor de represiune și intimidare politică i-au făcut pe românii din Uniunea Sovietică să-și rişte viaţa, în încercarea de a trece Nistru în România. De exemplu, „Unirea Poporului” a publicat mărturia lui Maxim Bălan, din comuna Pârîta, raionul Tiraspol, care „n-a mai putut răbda foamea, frigul, lanţurile, bătăile şi boala”. Bătrânul de 64 ani a povestit câteva dintre „grozăviile vieţii din raiul sovietic rus”: „Norodul moare de foame, n-au altceva de mâncat decât burueni strânse de pe câmp şi de lângă garduri şi fierte în apă, fără pâine, uneori numai cu o bucăţică de mămăligă mucegăită şi aprinsă, de mălai sau sămânţă de păring. Poporul hămisit cere degeaba de la selsoviet (cum e primarul pe la noi) hrană, zile de-a rândul. Nu este de unde, căci magaziile din sate sunt goale, tot fiind dus la oraşe. Sute de gospodari necăjiţi şi înfuriaţi voiesc să sară asupra selsovietului, ca să-1 zdrobească, dar oamenii din G. P. U. sosesc îndată cu puşti şi mitraliere şi-i împrăştie, îi împuşcă, îi prind şi-i trimit în Siberia. Nu se găseşte nimic de cumpărare şi vânzare”23.
Scriitorul francez Geo London a atras atenția în revista „Cele Trei Crișuri” asupra ororilor de la Nistru și asupra politicii staliniste de deznaţionalizare a românilor transnistreni, considerând că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este prea puțin cunoscut lumii civilizate: „Sovietele urmăresc de mult dezrădăcinarea elementului românesc din locurile de peste Nistru ocupate din timpuri imemoriale. Această dezrădăcinare se face metodic, fie prin deportări în Siberia, fie prin exterminare pe faţă. Când sovietele s-au convins că orice încercare de amăgire nu mai prinde şi că elementul românesc refuză asimilarea, dar mai ales colectivizarea, exterminarea fu decretată, nu oficial, ci clandestin, ea trebuind să opereze sistematic, metodic şi crud faţă de români, consideraţi elemente nu numai indezirabile, ci primejdioase. Exterminarea prezintă dublul avantagiu: guri mai puţine, avut confiscat şi însuşit fără opunere, fără mişcări, fără turburări”24. Corespondentul ziarului „Le Journal” a prezentat una cele mai sângeroase drame, din 23 februarie 1932, când pe Nistrul îngheţat, mai multe familii de români transnistreni, încercând să se refugieze în România, au căzut victime gloanțelor grănicerilor sovietici.
 
Persecuții religioase
Cele mai multe dintre articolele apărute în presa din Transilvania referitoare la Rusia stalinistă s-au concentrat pe prigoana bisericii. Bolșevicii au introdus ateismul ca fundament pentru viața societății într-o încercare de a transforma negarea lui Dumnezeu într-un fenomen de masă. Partidul Comunist dorea cu toate mijloacele să răspândească ateismul materialist printre muncitori, țărani și tineri.
Regimul, care prin doctrină se declara ateu, a desfășurat o persecuţie religioasă fără precedent. Sute de mii de preoți, călugări și credincioși au fost arestați și duși în lagăre de muncă forțată, unde, maltratați, mulți au murit în scurt timp. Cu toate că libertatea religioasă era prevăzută în legislația sovietică, în realitate era restrânsă. Mii de biserici au fost închise sau au primit alte întrebuinţări (muzee ale religiei sau ateismului, cluburi sau depozite). Jurnaliștii transilvăneni s-au întrecut în aprecieri negative la adresa politicii regimului de la Moscova față de biserică, articolele lor subliniind ostilitatea faţă de religie a sovieticilor și reprezentând semnale de alarmă în privinţa „primejdiei nenorocirii bolşevice”.
Primele informații despre „nebunia oamenilor fără Dumnezeu” au apărut în „Unirea Poporului” în articolul „Bolşevicii au răsturnat pe Hristos de pe altare şi, în loc au pus chipul lui Iuda, vânzătorul de Dumnezeu”. Conform ziariștilor din Blaj, „bolșevicii îşi bat joc de Dumnezeu şi de oameni, şi, în nebunia lor, au închis şi vândut bisericile, au întemniţat şi spânzurat vlădicii şi preoţii”. Isteria bolșevicilor împotriva bisericii nu s-a oprit aici, astfel că regimul de la Moscova s-a lansat într-o campanie de promovare a apostolului trădător: „guvernul bolşevic a ridicat statui şi a zugrăvit icoane în cinstea celui mai rău om din lume, în cinstea lui Iuda Iscarioteanul, a celui care a vândut pe învăţătorul său Iisus; în cinstea aceluia, de care se înfioară mintea omenească iară inima se îngreţoşează. A ridicat monumente şi le-a aşezat în pieţele din Petrograd, Kiev şi Moscova, în cinstea aceluia pe care biserica noastră îl numeşte numai Iuda cel fărădelege, vicleanul, mincinosul şi diavolul”25.
În articolul „Cugetări de Paşti” din „Vestitorul”, Simion Gocan, preot greco-catolic și şef al învăţământului secundar din Oradea, a prezentat planurile „diabolice” ale Sovietelor: „Stalin vrea să închidă în decurs de un an şi restul bisericilor din Rusia, pentru a le preface în cluburi şi cinematografe. Cui nu-i place, n-are decât să protesteze. Şi zice: „Noi bolşevicii voim să punem stăpânire pe lumea aceasta şi abzicem de cealaltă în favorul vostru. Iar pe voi vă ajutăm să ajungeţi cât mai curând în posesiunea idealului vostru – prin glonţ şi prin ştreang”. Autorul articolului a susținut că creștinismul și comunismul sunt două lumii diferite: „Suntem între două lumi cu principii diametral opuse, cum sunt focul şi apa. De o parte stă idealismul, spiritualismul, în frunte cu Christos, de altă parte stă materialismul, realismul reprezentat prin Stalin. Două steaguri: unul alb cu silueta crucii, şi unul roşu purtând ca emblemă ciocanul greu. Va birui oare crucea ciocanul, sau reprezentanţii cultului lui Iuda vor învinge pe Christos?” În ceea ce privește raporturile de forță a notat că: „Bolşevicii atacă. Nu cruță nici un mijloc, legal sau nelegal, nu se uită la bani: Koszt was Kost! Agenții lor cutreieră lumea întreagă, se infiltra în stat, în societate, în familie, şi am ajuns acolo că azi, pe cutare-l ştii omul cel mai cinstit, mai corect, iar că mâine îi vei citi numele printre «oamenii Sovietelor». De altă parte stă Creştinismul (şi de altă dată excepțional şi Iudaismul) fără deosebire de confesiune sau de nuanță de rit şi credinţă. Stă şi protestează! Da, protestează! Azi întreg creştinismul a ajuns să fie «protestant»!”26
Gazetarii de la „Unirea Poporului” au notat că Rusia este unul dintre cele mai cumplite locuri din lume, fiind catalogată „un adevărat iad pe pământ” sau „ţara în care diavolul stăpâneşte cu drept cuvânt”. Potrivit lor, conducătorii comuniștilor „nu mai recunosc biserica, pe care au scos-o din Rusia aproape de tot şi ca atare nu mai cunosc nici pe Dumnezeu. Guvernul, armata şi toţi cei iubitori ai bolşevismului sunt contra bisericii şi contra lui Dumnezeu. Iată de ce toate măsurile luate în Rusia de la război încoace servesc celui necurat şi aduc multe chinuri şi dureri, ţăranilor, care în mare parte se roagă pe sub ascuns şi aşteaptă zilnic o milostivire a Domnului pentru schimbarea vieţii lor amare”27.
În „Revista Teologică”, publicația oficială a Mitropoliei Ardealului, G.M. Ivanov a supus atenției publice o cronică a războiului Stalin-Dumnezeu. Stalin a fost prezentat drept un conducător capabil „să întreprindă nimicirea poporului – 150 milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu”: „Caucazianul ăsta, care în toată viaţa lui a ucis numai berbeci patrupezi şi bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie, reducerea Atotputerniciei divine la un animal, din care Stalin făcea frigărui, e atât de tipic-psihopată, încât şi acele forţe pe care le-a dezlănţuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat”28.
Potrivit redactorilor de la „Țara Noastră”, în 1930, sărbătoarea Naşterii Domnului nu s-a mai ținut în Rusia, în urma închiderii mai multor biserici, a ordinelor comisarilor poporului și aplicării unor sancțiuni drastice: „Stalin a dat poruncă să se pună lacăte grele la uşa bisericilor, a trimis pe preoți în fața plutoanelor de execuţie şi a pus pe foc sfintele Scripturi. Printr-un simplu decret, Crăciunul a fost declarat inamic al marxismului şi complice al reacțiunii împotriva dictaturii proletariatului. Pedepse exemplare au fost instituite pentru toţi cetăţenii Republicei Sovietelor, care vor mai îndrăzni să rămână credincioşi vechilor tradiţii. Mujicii, care au săvârşit imprudența de a aprinde o luminare în pomul de Crăciun, au fost imediat arestaţi. Cei care au fost surprinşi făcându-şi cruce, au fost deportaţi în Siberia. Cei care au fost dovediţi că țin icoane în casă, au fost împuşcaţi fără milă”.
„Unirea Poporului” a prezentat cifrele „prigonirii religioase din Rusia sovietică”: „Numai în anul 1935 au fost închise 14.000 de biserici, case de rugăciuni şi sinagogi. Au fost osândiţi la moarte ori la pierderea libertăţii 3687 preoţi, din cei care mai rămăseseră în viaţă după urgiile de până acuma. În Moscova a fost dărâmată renumita biserică a „Sfintei Fecioare din Cazan”, precum şi catedralele din Odessa, Petropavlovsk, Mestyanski. Din cele 1625 biserici ortodoxe ale Moscovei au mai rămas abia 90; catolice 2 din 5; reformate 1 din 3. Numărul preoţilor de la 11000 a fost redus la 2000, şi în locul celor morţi nu e voie să fie puşi alţi”29.
Liderii comuniști, „atotputernicii stăpâni ai raiului bolşevic”, și-au manifestat disprețul față de religie și prin sprijinirea propagandei antireligioase în şcoli și în pieţe publice, desfășurate de Uniunea celor fără Dumnezeu sau Liga militanţilor atei, organizație ce își propunea eradicarea religiei. Activitatea organizației de masă a voluntarilor antireligioși, numărând peste cinci milioane de membri, a fost prezentată în „Unirea Poporului”: „Până acuma această societate a împărţit în popor 37 milioane de broşuri, a tipărit 600 de cărţi, a aranjat 80 de muzee şi a organizat sute de expoziţii în diferite oraşe de ale Rusiei. Această societate şi-a înfiinţat până acuma 4500 batalioane de atac, tineri care merg pe sate şi-şi bat joc de Dumnezeu. La Crăciun s-a aranjat în fiecare oraş câte o piesă teatrală, în care şi-au bătut joc de Preacurata, de Pruncul Iisus şi de sf. Iosif”30.
Scopul prigonirii comuniste împotriva creştinismului a fost, după redactorii de la „Unirea Poporului”, crearea unei puternice armate de atei activi: „Comunismul nu vrea numai să nimicească orice semn de viață religioasă în Rusia, ci vrea ca păgânizând total poporul rusesc, să-l înroleze într-o armată uimitoare, pe care apoi s-o întrebuinţeze într-un război mondial îndreptat împotriva a tot ceea ce e religios”31.
Cu toate că Partidul Comunist recunoștea libertatea credinței, membrilor partidului le era interzis participarea la ceremonii religioase: „Un ordin mai nou dat de partidul comunist arată, că cei ce se împacă cu religia sunt trădători și cere ca toţi partizanii să lupte împotriva religiei cu cea mai mare tărie. Aceia dintre comunişti care iau parte la slujbe ori orânduieli religioase, vor fi daţi afară din partid şi scoşi din toate slujbele. E oprit a lua parte şi la înmormântările religioase. Preoţii nu au voie să viziteze pe bolnavi la spitaluri, chiar dacă aceştia o cer. Prin urmare, în ţara lui Stalin, oamenii sunt rânduiţi să moară fără sfintele taine”32.
Încercările pătimaşe ale autorităţilor bolșeviste nu au avut succesul dorit de inițiatori, sentimentul religios nedispărând din Rusia. Eșecul campaniei antireligioase a fost prezentat de redactorii de la „Viața Ilustrată”: „Bisericile – care au mai rămas deschise – sunt arhipline şi ele, şi nu de babe sau moşnegi, ci şi de tineretul îndopat până la refuz cu toate doctrinele atee ale bezbojnicilor. Dar nu numai atât. Credincioşii care năvălesc la slujbe cu o sete nestăpânită înţeleg să-şi jertfească pentru bisericile în care se închină. Jertfesc – din sărăcia lor – bani mulţi. Ceea ce însemnează că academiile ateiste – oricâte ar fi ele – nu vor fi în stare niciodată să izgonească din suflete pe Dumnezeu”33. Și ziarul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului și Clujului, „Renașterea” a remarcat că, în ciuda închiderii abuzive a bisericilor, credinţa în Rusia nu a murit: „Campania antireligioasă a regimului sovietic întâmpină tot mai vie rezistenţă în opinia publică. Un exemplu îl dă Moscova, unde cu toate că din 413 biserici n-au mai rămas nedistruse decât un număr de 40, totuşi ele sunt totdeauna arhipline de credincioşi. După o socoteală aproximativă din cei 2.800.000 locuitori ai oraşului cel puţin 1.500.000 frecventează neîntrerupt slujbele. Stalin nu îndrăzneşte să ia măsuri represive contra acestor mase de creştini devotaţi, de teama dezordinelor grave ce le-ar provoca”34. „Cultura Creștină” a subliniat rolul clerului, al preoților în păstrarea credinței vii: „Meritul acestei rezistențe eroice î1 are în primul loc clerul. Preoţii sunt cu mult mai bine pregătiţi decât oratorii comunişti; au mai mare autoritate în faţa poporului. De dragul apostolatului, preoţii se fac mecanici, paraşutişti; organizează tot felul de cluburi, ceainării etc. Ţin serii de conferinţe religioase în «cercurile biblice», mult mai cercetate decât adunările ateilor”35.
Numărul mare de articole referitoare la Rusia stalinistă, apărute în presa din Transilvania, reprezintă o dovadă a interesului opiniei publice faţă de evoluţiile din Uniunea Sovietică. Ziariștii transilvăneni au sesizat gravitatea pericolului sovietic, știrile publicate de ei au şocat şi distanţat societatea de modelul comunist de guvernare, astfel că regimul stalinist a fost asociat cu foametea deliberată, colectivizare, violenţă, represiune generală și prigoana bisericii la nivelul mentalului colectiv.
 
(Endnotes)
1 Note
 Țara Noastră, Anul VI, Nr. 7, 15 februarie 1925
2 Cultura Creștină, Anul XIV, Nr. 7-8, iulie-august 1925
3 Ţara Bârsei, An III, Nr. 3, mai-iunie 1931
4 Cultura Creștină, Anul XVII, Nr. 2-3, februarie-martie 1937
5 Vieaţa Creştină, Anul V, Nr. XVIII, 30 aprilie 1939
6 Unirea Poporului, Anul XIV, Nr. 10, 6 martie 1932
7 Unirea Poporului, Anul XIV, Nr. 26, 26 iunie 1932
8 Unirea Poporului, Anul XIV, Nr. 41, 9 octombrie 1932
9 Unirea: foaie bisericească politică, Anul XLIV, Nr. 5, 3 februarie 1934
10 Țara Noastră, Anul IX, Nr. 3, 15 ianuarie 1928
11 Viața Ilustrată, Anul III, Nr. 8-9, august-septembrie 1936
12 Unirea Poporului, Anul XVIII, Nr. 35, 30 august 1936
13 Unirea Poporului, Anul XIX, Nr. 25, 20 iunie 1937
14 Vestitorul, Anul XIII, Nr. 8, 15 aprilie 1937
15 Unirea Poporului, Anul XIX, Nr. 18-19, 4 mai 1937
16 Viața Ilustrată, Anul IV, Nr. 2, februarie 1937
17 Unirea Poporului, Anul XX, Nr. 10, 6 martie 1938
18 Biserica și Școala, Anul LIII, Nr. 8, 17 februarie 1929
19 Chemarea Tinerimei Române, Anul V, Nr. 41, 2 noiembrie 1930
20 Societatea de Mâine, Anul VIII, Nr. 8, 1 mai 1931
21 Chemarea Tinerimei Române, Anul V, Nr. 23-26, 28-29, 8, 22, 29 iunie, 20 iulie, 3, 10 august 1930
22 Societatea de Mâine, Anul IX, Nr. 2-3, 1-15 februarie 1932 
23 Unirea Poporului, An XIV, Nr. 26, 26 iunie 1932
24 Cele Trei Crișuri, Anul XIII, Nr. 5-6, mai-iunie 1932
25 Unirea Poporului, Anul VIII, Nr. 2, 10 ianuarie 1926
26 Vestitorul, Anul VI, Nr. 7-8, 1-15 aprilie 1930
27 Unirea Poporului, Anul XIII, Nr. 11, 15 martie 1931
28 Revista Teologică, An XX, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1930
29 Țara Noastră, Anul XI, Nr. 1, 18 ianuarie 1931
30 Unirea Poporului, Anul XIX, Nr. 16, 18 aprilie 1937
31 Unirea Poporului, Anul XVII, Nr. 9, 3 martie 1935
32 Unirea Poporului, Anul XVIII, Nr. 44, 1 noiembrie 1936
33 Unirea Poporului, Anul XIX, Nr. 44, 31 octombrie 1937
34 Viața Ilustrată, Anul IV, Nr. 8-9, august-septemvrie 1937
35 Renașterea, Anul XV, Nr. 49, 5 decembrie 1937
36 Cultura Creștină, Anul XVIII, Nr. 1-2, 1 ianuarie-februarie 1938

Autor: Alexandru Bogdan Kürti