Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Unități de măsură

Unități de măsură

Septembrie 2017

Sistemul metric actual, creat în Franța în 1799, se va aplica la noi începând cu 1 ianuarie 1866, odată cu intrarea în vigoare cu titlu de obligativitate a Legii pentru adoptarea sistemului metric de greutăți și măsuri în Principatele Unite Române. Înainte și după această dată s-a folosit în provinciile românești un număr mare de termeni denumind unități de măsură, a căror valoare exactă poate fi aflată din lucrările de metrologie. Această situație se regăsea și în alte spații: „În Franța, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, existau mai mult de două sute cincizeci de mii de unități de măsură, răspândite în provincii, districte și orașe” (Marc Fumaroli, Le livre des métaphores Paris, Robert Laffont, 2012, p. 165). Adoptarea noului sistem, care aducea o dorită simplificare și uniformizare, avea să favorizeze schimburile comerciale și să reducă specula (la care face trimitere, bunăoară, și expresia românească a prinde cu ocaua mică).
Suportul lexical presupus este unul bogat și „pestriț”, regionalismele, termenii populari, împrumuturile (din limbile popoarelor cu care am venit în contact) circulând alături de neologismele impuse de noul sistem. Primul strat al acestui mozaic lexical îl constituie, pentru limbile romanice, cuvintele de origine latină, mai precis termenii care denumesc părți ale corpului uman, care au dezvoltat sensuri specifice printr-un proces metaforic: „Singurul mijloc al oamenilor de a înțelege lumea și de a-și extinde experiența era de a asimila obiecte noi ale acesteia cu cele date de propria experiență a corpului și a sufletului” (Tudor Vianu, Studii de stilistică, București, 1968, p. 303). Marc Fumaroli susține aceeași idee: „Dacă punem față în față natura și cultura, ca și cum omul ar avea drept vocație să creeze o lume din nimic, în afara naturii și contra naturii, uităm că omul este el însuși o natură, și că instrumentele de măsură de care s-a servit mai întâi pentru a-și construi mediul său înconjurător și a schimba bunuri au fost împrumutate din ceea ce el avea la îndemână, părțile propriului corp”. Aflăm din dicționarul latin-român al lui Gheorghe Guțu că, încă în latină, substantivul cubitus (care a dat în românește cot) avea sensul de „unitate de măsură”: gladii longi quaterna cubita „săbii lungi de câte patru coți”, iar pes, pedis „picior” numea și o „unitate de măsură egală cu 0,296 m”: murus in altitudinem XVI pedum, „zid de șaisprezece picioare înălțime”. Aplecarea noastră asupra cuvintelor care denumesc părți ale corpului uman devenite unități de măsură țintește evidențierea valorilor expresive ale acestora și a frazeologismelor în care acestea intră; ne vin în ajutor creațiile literare ale marilor noștri scriitori. Așadar…
Substantivul braț a dezvoltat și sensul de „cantitate (de lemne, fân etc.) care se poate cuprinde și duce în brațe”: Smulsei din zmeuriș și-i adusei, pentru noapte, un braț zdravăn de iarbă fragedă și înflorită (Calistrat Hogaș). 
Cotul denumea o „veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 m (în Muntenia) sau cu 0,637 m (în Moldova) care reprezenta distanța de la cot până la încheietura palmei”. În literatură, precizia trece pe plan secund: Colo-n colț acum răsare/ Un copil al nu știu cui,/ Largi de-un cot sunt pașii lui… (George Coșbuc). Și vergeaua de lemn sau de metal folosită pentru măsurarea lungimii avea același nume: L-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani (Ion Creangă). Deși, cu sensurile acestea cuvântul nu mai este folosit, el a rămas fixat în expresia a scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot, „a-și pierde respirația, a gâfâi”: Am să te strâng în brațe, până ți-o ieși sufletul. Și eu pe tine, până ți-o ieși limba de-un cot (Vasile Alecsandri). 
O veche unitate de măsură pentru lungimi/lățimi este degetul; ca și firul de păr, substantivul deget aduce sugestia minimalului: a fi la două degete de… devine sinonim cu a atârna de un fir de păr, ambele sugerând iminența unei întâmplări dramatice.
„Cantitatea de alcool care se poate înghiți dintr-odată” poate fi echivalată cu un gât: Ipate da babei vreo câteva gâturi de rachiu (Ion Creangă), iar „cantitatea de alimente sau de băutură câtă încape-n gură” este numită, firește, gură: Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic (Ion Creangă). 
Substantivul mână înseamnă „cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă”, dar are și sensul figurat de „grup mic, număr restrâns de oameni: Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbândirii și un curaj nou în inima acelei mâini de voinici români (Nicolae Bălcescu). 
Nu vom da definiția precisă a palmei ca unitate de măsură, ci vom aminti doar că aceasta a ajuns să desemneze „o distanță sau suprafață foarte mică”: De la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc (Ion Creangă). 
Substantivul pumn denumește „o cantitate mică de ceva, cât poate ține mâna făcută căuș”: Trei pruni frățâni ce stau să moară/ Își tremur creasta lor bolnavă,/ Un vânt le-a spânzurat de vârfuri/ Un pumn de fire de otavă (Octavian Goga). 
Și substantivele care denumesc piese vestimentare ale portului popular femeiesc (poală, sân, șorț) au primit sensul de unitate de măsură: Fata coborî repede în pivniță și ieși cu sânul plin de mere (Sadoveanu).
Cuvintele românești care denumesc părți ale corpului omenesc continuă să-și apropie domeniul metrologiei. Față de expresia a câștiga la fotografie, prezentă în comentariile sportive despre probele atletice sau cicliste ale căror învingători sunt desemnați, adeseori, după analizarea imaginilor fotografice ale finișului, expresia sinonimă a câștiga (a întrece, a învinge) la mustață, pe lângă faptul că dă sugestia infinitezimalului, creează și imagine. Menționăm că dicționarele nu înregistrează încă aceste frazeologisme.

Autor: Gheorghe Moga