Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Surâsul poeziei

Surâsul poeziei

Septembrie 2017

Sunt Oameni peste care se lasă, an după an, faldurile tăcerii oarbe şi nedreapta uitare, fiind parcă repede înghiţiţi de halucinantul vârtej al vremurilor vitrege odată cu trecerea şi petrecerea lor în Lumină.
A trecut (şi oare s-a închis ca o rană?) un sfert de veac (impasibil) de la tragica dispariţie a poetului şi profesorului de limba şi literatura română Horia Ciovârnache. S-a întâmplat, într-o fatală noapte de 22 februarie 1992...
Născut la Sibiu, în ziua de 16 februarie 1953, Horia Ciovârnache a fost absolventul a două Facultăţi clujene: Facultatea de Filologie, secţia română-italiană (1978) şi Facultatea de Drept (1983). După ce a funcţionat ca profesor stagiar în comuna Gherţa-Mică, judeţul Satu Mare, s-a stabilit la Zalău, unde a lucrat la Muzeul de Istorie şi Artă (secţia etnografie) şi, ulterior, la Întreprinderea de Anvelope. În septembrie 1989, a revenit în învăţământ, fiind profesor la Sărmăşag, apoi la Cizer. A publicat versuri în cunoscuta revistă studenţească „Echinox” şi s-a numărat printre membrii fideli ai Cenaclului „Silvania” din Zalău, la şedinţele căruia s-a remarcat, adesea, prin ironia subtilă ori acidă, prin eleganţa discursului critic. Din păcate, creaţiile sale nu au beneficiat (încă) de un volum aparte, deşi câteva dintre ele au fost incluse în antologia de versuri şi proză Silvania ”90 (Editura Clusium, 1995), iar altele au apărut, după mai bine de un deceniu, într-un Supliment al revistei „Caiete Silvane” (Zalău, 2009). 
Recitind, azi, poemele lui Horia Ciovârnache ne surprind, uneori patosul şi intensitatea trăirilor ardente, alteori prospeţimea şi alura existenţialistă, secondate, mai totdeauna, de melancolia unui visător ultralucid. 
În succintul grupaj Blues-uri, dincolo de zbuciumata radiografie nocturnă a vieţii la bloc, se profilează un „modus vivendi” ce stă sub semnul provizoratului şi al deşertăciunii condiţiei umane. Între apolinic şi dionisiac, scurgerea nemiloasă a timpului este dureros resimţită ca o înstrăinare de sine, într-o zadarnică încercare de a reconfigura paradisul pierdut. Sub ameninţarea iernii ce ia în stăpânire o lume anostă, mereu golită de sens, Poetul nu mai poate fi un magician al cuvântului. El nici măcar nu-şi mai doreşte lucrul acesta: „Ciocnim paharele, plin pe plin/ Jumătate tăcere, jumătate venin./ Ciocnim şi privirile, gol pe gol./ Iarna din noi se deşiră domol./ Clepsidră eram cândva amândoi/ Grăunţe de suflet curgeau explodând/ Din unul în doi./ Cu un singur cuvânt, un răsuflet divin/ Am putea să topim, să lipim bacheta magică spartă/ Dar nu mai avem astă artă” (Single, 45 RPM Blues). 
Privită în ansamblu, lirica lui Ciovârnache este aceea a boemei şi poate fi raportată la cvasiuitatul Dimitrie Stelaru sau la modernistul Adrian Maniu (v. Balada spânzuratului). Aproape acelaşi „surâs al vinului pe buze”. Aproape aceeaşi hoinăreală nonconformistă. Aproape aceeaşi ipostază de „clovn-farsor”. Plecat în căutarea pierdutelor „flori dalbe de măr” şi colindând printre atâtea marionete, poetul se opreşte în gările „fără peron”. Bucurându-se de orice zi, vrea să smulgă neantului faustiana clipă. De aceea se joacă pe sine însuşi, îşi joacă sentimentele şi, mai ales, îşi joacă propria viaţă, în faţa galeriei. Fără mască, fără farduri, fără glorie. Rod al unei existenţe lipsite de orizont, versurile sale sunt de o simplitate, de o limpezime şi de o francheţe tulburătoare: „Eu care-am soilit în gări pe saci şi pe ziare/ Azi am bani şi ţigări şi femei şi buze amare/ Nu iubesc decât spuma curgând pe sticlele reci/ Mi se-ntâmplă în suflet ceva de 8 lei cincizeci/ Ce am dat e bun dat, ce primesc e numai năpasta-mi/ Astăzi sunt barosan, mâine curva de viaţă/ Va suge din coastă-mi!” (Rolling Stone Blues). 
Cenuşiul peisajului excesiv de industrializat este subtil evocat, în cele 9 poeme industriale, încărcate de o tristeţe amară şi intitulate Negru de suflet. Aerul îmbâcsit al întreprinderii socialiste depersonalizează şi, apoi, uniformizează destinele proletare. Într-un astfel de mediu, unde se poate respira doar „conform schemei om-utilaj” (C.T.C.), orice manifestare a spiritului ori a sensibilităţii artistice pare sortită eşecului. Nostalgia iubirii neprihănite iluminează, totuşi, sufletul îndoliat de singurătate, iar o anumită delicateţe învăluie angoasele şi voalatele imixtiuni ale politicului, într-o splendidă (şi imaginară) Scrisoare din Suedia: „Îmi scrie din nord o altă a mea/ Uitată iubire/ Andante dragoste pentru tine/ Şi pentru prima zăpadă/ Cât casa aici/ La noi nu dragă la noi nu/ Peste ţara mea plouă/ O zi cu soţ o zi fără”. 
De la tandreţea poemelor de dragoste se trece, uşor, la satira socială vehementă şi bufă. Originala democraţie cu „golanii” ei memorabili şi eterna noastră tranziţie sunt imortalizate în versuri sprinţare, sarcastice. Împrumutând câteva din clişeele epocii respective, bâlciul politic e parodiat, jovial, după modelul bacovianului Decembre: „Mai pune s-aducă minerii,/ Dă ordin să-i şi adăpeze/ Căci cine-i nebunul, măi dragă,/ Acuma să demisioneze?/ Mai spune s-aducă şi-o sulă/ Că mie oricum nu mi-e frică./ Degeaba se-agită golanii/ Armata-i cu noi şi nu pică/ (...) Ce cald e aicea la tine/ Şi toate sunt ca înainte./ Mai trage-i cu implementarea -/ Nu râde, citeşte-nainte” (Cinci degete la o mână, IV).
Imaginarul poetic al fostului muzeograf impresionează, deseori, prin notaţia exactă şi lapidară, prin forţa de sugestie a comparaţiilor şi, nu în ultimul rând, prin inedita şi ingenioasa rupere a topicii: „Peste mormane de valţuri şi vulcacit/ Uneori foarte unele lucruri/ Tresar întru fire/ Sub dulce a ta şi albastră privire” (Rondul de noapte). Sunt abia câteva caracteristici ale unui talent de excepţie, inconfundabil şi irezistibil, în traiectoria lui fulgurantă...
Chiar dacă viaţa merge înainte, indiferentă la dramele individuale, Poezia lui Horia Ciovârnache surâde vremii care vremuieşte şi face, mereu, cu ochiul posterităţii capricioase, căci numai ei, Poeţii, se nasc şi nu mor niciodată.

 

Autor: Marcel Lucaciu