Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Polifonii paradoxale

Polifonii paradoxale

Septembrie 2017

Cea mai recentă apariţie editorială, Pivniţa din horn, semnată de Gheorghe Vidican (Editura Charmides, Bistriţa, 2017), vine ca o prelungire a volumelor anterioare, toate reprezentând o poetică a senzorialului, în esenţă o sinestezie lirică în care simţurile sunt exacerbate, iar scenariul se derulează virtual, hăul online devine un surogat pentru realitatea în care trăieşte poetul: „săruturi virtuale/ prima corabie duce trupul afroditei/ spre olimpul hăului” (Porturile hăului). Poemele lui Gheorghe Vidican sunt preponderent vizuale, deopotrivă epidermice şi viscerale, iar aşa cum ne-a obişnuit poetul, poezia e curgere, stările un dicteu suprarealist cu aspect narativ. Vocea lirică glisează în registre distincte, poetul pare a-şi căuta o notă care să-l definească, aşa se explică amestecul de tonalităţi, lexicul distinct şi amplitudinea expresiei poetice. Poemul vidicanic devine un malaxor al marilor teme, al stărilor, al lexicului variat, de la componenta neologică-ştiinţifică (intergalactic, izometric, axioma, virtual, navighează), la un lexic colocvial, regional (poker, cazinou, se joacă la zaruri, pălincă, zadie, sudalmă). Poetul duce aşadar un război atât interior, al frământărilor şi neliniştilor, cât şi exterior, la nivel formal. Sunt recurente, din această perspectivă, obsesiile poetului, uşor recognoscibile şi în celelalte volume: lacrima, ochii, curgerea, iarba, iubirea, fânul proaspăt cosit, clopotul; senzaţiile toate reconstituie universul interior al eului: „prin mirosul de fân cosit/ se loveşte de coapsele tale dangătul clopotului”. Astfel, poemele au predilecţie fie spre universul exterior, fie spre cel interior, al senzaţiilor: „îndrăzneala bunicului de-a trage de limbă dimineaţa/ prin mirosul pălincii/ chicotesc vecinii în oblacul răsturnat în apa criştiorului/ în zadia bunicii saveta” (Dislocări). Tonul stilizat, mitologizat pe alocuri trădează o tensiune lirică, nevoia eliberării de timp şi ieşirii din hăul devenirii: „trupul tău se reîncarnează/ în elena din troia/ achile simte mirosul trădării/ moneda de schimb în portul eşecului/ starea virtuală a dorinţelor îmi dispune izometric sărutul/ călătoria noastră eşuează/ în haosul contemporan al existenţei/ trupul tău plin de meduze/ salvează candoarea revederii”; „a început cuminţenia pământului/ să bolborosească/ mişcările telurice sunt concentrice/ numără anii păsării phoenix”; „feliile de măr adulmecate de memoria jucăriilor/ împing copilăria în prăpastie” (Clepsidra).
Discrete referinţe biografice, cu o vădită valoare poetică, recompun imaginea universului familial într-o tonalitate nostalgică: „bunicul alungă împlinirea dorinţelor/ cu zgomotul coasei”, „bunica îi acoperă entuziasmul/ cu umbra ei dislocând lacrima mamei cu misterul facerii”; „miros a turtă dulce şoaptele bunicului/ duce dimineaţa la moară resemnarea bunicii” (Copilărie). Poetul concentrează imaginile în expresii lirice inedite, brodate în filigran. Memoria involuntară este declanşată proustian de mirosul de turtă dulce şi de pâine coaptă, motiv de plonjare în spaţiul copilăriei pierdute: „palmele bunicului miros a pâine coaptă/ din făina dimineţii”. Trecerea timpului ireversibil, îndepărtarea de perioada paradiziacă a copilăriei redau freamătul interior al poetului: „roşeaţa cireşelor validează trecerea copilăriei/ prin mirosul de fân cosit”. 
Mirajul iubirii impactează fiinţa mai mult decât ne permit imaginile să întrevedem, acest miraj coagulează esenţe, surprinde metamorfoze structurale, deopotrivă senzoriale: „fetişcane oftează văzând mândreţea de flăcău/ trăgând după el tinereţea/ însămânţare în sfârcuri a dorinţei/ poartă paşii flămânzi spre râu/ răzvrătire a copilăriei în trup”; „sufletul arde în felinare/ trupul tău/ împărţind singurătatea vânătorului în felii onirice/ festin deasupra trupului meu” (Vânătoare nocturnă). Iubirea este neverbalizată, este tăcere consumată într-un interior vitriolant, este percepută galvanic şi senzorial: „delicios sărutul tău cu gust de măceşe coapte/ mă răsfaţă ca o revărsare de ape/ prin trupul meu răcoarea incendiază depărtarea de tine/ până şi mâinile îţi fac semn să revii la sărutul iniţial/ nemulţumirile tale sunt o formă de linişte/ neobservată de trecători” (Delicios sărutul). 
Pivniţa din horn este un volum polifonic, alcătuit distinct, realizând un holos cu note reflexive, meditative. Lirismul este când campestru, rural, organic, când mitologic, când sincronizat vremilor noastre, iar volumul – un blog în care poetul se mărturiseşte: „dincolo de eşec poeţii îşi aleargă muzele/ în cleopatre virtuale”. Noutatea şi prospeţimea versului vidicanic este asemenea „mirosului de fân cosit”: „câtă zbatere în această mărturisire a trupurilor/ pe luciul apei întâiul elogiu al dorinţei de-a întinde mâna/ în liniştea celuilalt”; „tăcerile lor împroptesc pereţii castelului/ miros de fân cosit zelul cosaşului umple cu sângele ierbii/ paharul de răcoare” (Râul soarelui). 
Gheorghe Vidican este un poet al senzaţiilor ce cultivă un poem senzorial cu accent pe concreteţea simţurilor, nu de puţine ori exacerbate, un poem-notaţie, un poem-instantaneu asemenea devenirii fiinţei. Tonul laic dublat de o sacralitate camuflată, atent ticluită în culisele unui decor stilizat, redau dualitatea vocii poetice, o nesiguranţă a trăirilor, o radiografie a lumii crepusculare: „fără culoare politică clepsidra devine duminica tomii/ îmbrăcată în foşnetul serii hrăneşte tăişul sişului/ moartea vrăjitoarei desface cutele umbrei/ sâmburii mărului ionatan miracolul naşterii”; „în vârful unui cais eternitatea face mătănii”; „naşterea a golit de sens burta mamei/ ademenind dansul sângelui/ un nou început”; „în haina soldatului venit din afganistan/ acolo piersicile sunt grenade/ rumenite de înverşunarea talibanilor” (Poemul nescris). 
Când nu cultivă paradoxul, Gheorghe Vidican este senzorial sau ineditul constă în versul paradoxal-senzorial. Mirosul pâinii, al fânului proaspăt cosit, al cafelei, al sarmalelor, gustul de măceşe coapte umplu hăul interior al fiinţei, dau un sens existenţei: „aud mirosul fânului curge prin ochii cosaşului”; „o răzvrătire a dorinţelor miroase a sarmale”, „păpădia albastră a decupat mirosul căpşunilor”, „femeia de serviciu/ şterge pe jos cu mirosul cafelei” (Păpădia albastră). Volumul aduce în prim-plan aceeaşi problematică a solitudinii fiinţei în univers. Singurătatea e topită în ficţiune lirică, metamorfozată într-o expresie neobişnuită, într-un limbaj ce contrastează: „asmute noaptea la far luminează ochiul singurătăţii tale”; „mirosul din ceaşca de cafea/ destupă nasul propriei tale singurătăţi” (Reciful de corali); „Lătratul câinelui ţine piept singurătăţii/ stropului de rouă e ziua despărţirii de copilărie” (Curgerea ierbii). Poetul încearcă o recuperare a timpului, o regăsire a copilăriei printr-o paradoxală plutire dinspre aval înspre amonte: „un râu are curgerea inversă spre izvoare/ să-şi găsească copilăria” (Privirea). 
Poemul sinestezic deopotrivă casnic, miniatural, mitologic cultivă Gheorghe Vidican, care se ambiţionează a scrie un volum total. Impresia este de malaxor ideatic, de permanentă căutare, de disoluţie a eului. Este un amestec de biografism reflexiv şi deconstrucţie, de autopsie a realului, şi nu în ultimul rând a propriei fiinţe. Pivniţa din horn este în esenţă o sinteză a tuturor cărţilor apărute anterior, o căutare a unei voci singulare în spaţiul literar contemporan.

Autor: Imelda Chinţa